Concursurile POEZIA ȘI PROZA DUPĂ IMAGINE
De mulți ani, pe pagina de facebook a REVISTEI AGORA ARTELOR, se organizează, lunar, concursurile de poezie și de proză după imagine. Am trimis și eu creații, realizate în ... timp scurt. Unele au primit premii, altele aprecieri fără diplome de premiu. Dar mie îmi plac și așa, și așa. Deh, sunt... „copilașii” mei...
- poezia după imagine. luna iunie 2024
Copilăria-i nestemată stea,
Prin joc descoperi lumea ta.
Copilăria-i întregul univers,
Ce se deschide-n taină și în vers.
Pământu-ntreg se lasă astăzi mângâiat
De mână mică, -n joc senin și răsfățat.
Planet-albastră se descoperă ca-n vis
Copiilor, bucuria toată li s-a promis.
Copilăria-i nestemată stea,
Prin joc descoperi lumea ta.
Copile, anină-ți visele de cer,
Anină-ți dor și rugi, ce nu pier!
Copile, din Pământ te-ai născut,
Spre-o viață nouă, plină de adânc,
Curajos să zbori,
Cu zmeii forțele să ți le măsori!
Și precum Făt-Frumos răul a învins,
Așa și tu, în viața-ți dăruită de Bunul Dumnezeu,
Cu sufletu-ți gingaș să fii de neatins,
Cu inima-lumină să-naintezi mereu!
București, 3 iunie 2024
- proza după imagine, luna mai 2024
Viață întru bucuria veșniciei
Ne-am întâlnit pe Pământ.
Stele și raze de soare ne luminau chipul, ne mângâiau sufletele.
Luna - stăpâna nopții și a viselor ce pun stăpânire pe om,
dăruindu-i speranță și încredere în forțele sale lăuntrice,
sădite de puterea Sfântului Duh în el - înmugurea în noi în
luminițe de stele și luceferi ce ne făceau să vorbim în versuri
și cugetări… Soarele jucăuș al dimineților se juca cu noi,
mângâindu-ne firele de păr, deschizând în noi iubiri și
împliniri. Ne-am plăcut, ne-am iubit și ne-am ținut de mână în
fața lui Dumnezeu și a Tatălui Ceresc. Cerul se bucura dimpreună
cu noi, la fel ca și cei cunoscuți nouă. Ne-am promis și ne-am
ținut promisiunile. Am cunoscut raiul pe pământ, binecuvântați
cu roade alese: copii cuminți, ascultători și înțelepți. Ne-au
stat alături Sfinți și Părinți, și iarăși părinți. Viața
noastră s-a scurs în bucurii și feerii. Ne-am respectat unul pe
altul, i-am respectat și i-am ajutat pe cei de lângă noi și am
primit respect. Am avut învățăcei – o sumedenie. Le-am presărat
în suflete și în minte putere de stăpânire, de progres, de a fi,
întotdeauna, OM. Am fost impresionați de omenia lor, chiar mult
după ce și-au luat zborul spre alte zări, împlinindu-și visuri,
dorințe. Am avut, la rându-ne, doriri, care ne-au fost,
încet-încet, îngăduit împlinite. A fost o trecere, a noastră,
prin această lume, pe acest pământ. Ne-a despărțit un accident
stupid, dar am avut speranță, ne-am rugat unul pentru altul, unul
de sus, din Cer, de la Dumnezeu, iar celălalt de-aici, de jos, din
Biserica luptătoare. Iată-ne, acum, dincolo de mormânt și cerul
azuriu, sus, la Dumnezeu. Am dat răspuns chemării Sale și ne-am
regăsit, aici, suflet lângă suflet, inimă și vis. Am fost
logodiți din nou, nănași fiindu-ne Sfinți și Sfinte, iar
Părinți, născându-ne din nou, spre-o viață veșnică fără de
lacrimi, și într-o lume plină de miresme dulci de flori și verde,
Tatăl Nostru și Maica Domnului cea pururi Fericită. Ne-a fost
alături, precum în viața de jos, iertându-ne toate și garantând
pentru noi, Fiul Domnului. Așa vă dorim tuturor: să vă dăruiască
Tatăl nostru Cel Ceresc un colțișor de Rai! Să pe-treceți cu
bine în lume, smeriți în rugăciune și credință, sporind în
fapte bune și senine, cu pacea, buna înțelegere și speranța
pecetluită în voi! Cei mai buni prieteni ai voștri Sfinții să vă
fie, la care să alergați mereu, la ceas de bucurie și lacrimi de
necaz! Vă iubim și vă îmbrățișăm de sus! Mamă să vă fie
Maica cea Preasfântă și Curată, iar Tată – Dumnezeul cel
Atotbun, Atotînțelegător și Atotiubitor. Noi am plecat puțin, ca
să vă gătim, din rugăciuni, drum bun spre acel ACASĂ la care
trebuie să ajungeți cu toții, puri și buni!
Ai voștri, cei iubitori și
rugători pentru voi.
Autor: Nicoleta Enculescu, București
- proza după imagine, luna martie 2024:
Primăvara din mijlocul primăverii vieții
Trezită din somnul serii, în mângâierea razelor jucăușe ale soarelui și în trilul vesel al vrăbiuțelor de pe ramurile plopului din fața ferestrei camerei lor, ce așteptau, cu înfrigurare, venirea primăverii, Ana îi zâmbi ștrengărește mamei sale, care o întâmpină, în pragul dimineții, cu un surâs cald și o îmbrățișare de care îi fusese tare dor întreaga noapte.
- Bună dimineața, mami! rosti ușor Ana.
- Bună dimineața, iubita mea! Cum ai dormit? Ai visat ceva frumos?
- Da, în visul meu eram deja mare și venise primăvara.
- Și eu? Și eu? întrebă mama nerăbdătoare, intrând în jocul micuței.
- Tu erai Zâna Zorilor, care scutura pe pământ, în zbor ușor, multicolor, semințele florilor...; erai curcubeul dimineții, al răsăritului de soare!
Și mama o cuprinse în brațele-i subțiri și fine, mângâindu-i buclele aurii, ca ale soarelui. În curând avea să vină primăvara, iar ea crescuse, era măricică, timpul nu mai avea parcă răbdare cu ea... O îndemnă apoi, cu toată dragostea:
- Hai! Hai, draga mei, astăzi îți voi face cunoștință cu o sumedenie de flori, îți voi spune, pe rând, povestea lor. Însă, mai întâi, trebuie să te speli, să mănânci și să te îmbrăci frumos.
- Bine, mami, sunt de acord - răspunse Ana cu bucurie în glasciorul ei cel firav.
Zis și făcut! După gustarea de dimineață, după spălatul și îmbrăcatul micuței, mama scoase din bibliotecă Atlasul Botanic și își începu povestea tainică a plantelor, a florilor, ce știau a surâde nu numai cerului, anotimpurilor, ci și oamenilor. Fiecare anotimp avea florile sale preferate, după cum fiecare om iubea una sau mai multe tipuri de flori.
- Florile aduc multă bucurie omului! spuse, la un moment dat, Ana.
- Da, așa e! Iar frumusețea lor este imposibil să nu emoționeze sufletul oricărui călător - completă mama.
Odată ce florile-nfloresc primăvara, totul se trezește la viață, ciripitul vrăbiuțelor e mai vesel, lumina zilei e mai clară, zborul fluturilor e mai drept... - continuă, visătoare, aceasta.
- Prima floare care-și ridică privirea spre cer, înălțându-și capul de sub plapuma albă ce-nvăluie pământul toată iarna, este ghiocelul - concluzionă Ana.
- Așa e, scumpa mea. Ați văzut deja cum arată.
- Da, ca niște clopoței! spuse, în grabă, fetița, amintindu-și că în anul ce trecuse îi oferise chiar ea mamei, de 8 Martie, un coșuleț plin cu ghiocei, pe care-i culesese singurică din pădurea în care colindaseră în acea zi frumoasă.
Sunt ca niște clopoței mirifici! își întări Ana spusele. Ei cântă tainic magia primăverii, iar primăvara, când îi aude, vrăjită, se instalează pe deplin în țară. Dacă nu ar cânta ghioceii, primăvara nu ar veni...
- Așa e, prințesa mea! Ai dreptate!
Dar de zambile ce spuni? întrebă, în continuare, mama.
- Zambilele îți înmiresmează și îți colorează viața, mami! răspunse micuța, gândindu-se că nu ar strica dacă ar realiza, pentru mămica ei, la aniversarea de 8 Martie, un tablou cu zambile. Zambilele sunt steluțele mii, de pe cer, prinse în hora primăverii. Sunt steluțe de zi, de noapte și de iarnă.
- Și cele roz?
- Zambilele roz sunt formate din steluțele iubirii...
- Și narcisele sunt minunate! Și ele sunt flori ale primăverii, ale unui nou început, frumos și elegant! rosti mama, în timp ce îi arăta diferite imagini din Atlas.
- Sunt ca niște fetițe gătite de sărbătoare, cu rochițe albe și galbene, cu multe volănașe, fine, din mătase - afirmă, cu mândrie, Ana. Ei îi plăceau tare mult aceste flori! Sunt ca niște fetițe care, după ce și-au spus poeziile, fac reverențe în fața spectatorilor! completă, sigur pe el, Horia.
- Lalelele și liliacul anunță Învierea! Învierea este cea mai mare sărbătoare din Primăvara Vieții, scumpa mea!
- Da! Lalelele, liliacul, oul și Iepurașul de Paști!!! - strigă copila cu emoție și încântare.
- Ești minunată, draga mea! Ești floarea vieții mele! Ești cea mai scumpă floare pe care o am!
- Eu o să-ți fac un tablou cu flori de primăvară, pe care o să ți-l dăruiesc cu drag! Să-l ai ca amintire, pentru totdeauna! se lăudă Ana și se apucă, de îndată, de treabă, cu o seriozitate greu de egalat.
Mamei îi înflorea inima când o vedea așa: creativă, veselă, serioasă. Plină de viață. Dătătoare de viață. Plină de bucurie. Dătătoare, în permanență, de bucurie! Era floarea primăverii vieții sale, ce nu se veștejea, ci pururi înmugurea, deschizându-și petalele spre senin, spre apa cunoașterii, spre armonie, spre soare.
Era ziua lor, a amândurora, fiică și mamă! Cea mai frumoasă zi de primăvară din mijlocul primăverii vieții!
- poezia după imagina, mai 2024:
Doamne, Tu pe toți ne ții în mână,
Suntem goi, avem păcate,
Ne ridici, în zi și-n noapte,
Din praf, pulberi și din tină…
Doamne, cu iubirea-Ți Ta cea mare
Clipă de clipă ne-mbrățișezi,
Clipă de clipă ne veghezi
Și-aștepți răspuns la a Ta-Ți chemare…
Răsună glasu-Ți ne-ncetat,
La Sfânta Liturghie,
Semnul iubirii în potir ne-ai arătat,
Răsună glasuri, mii, de bucurie…
Hristos, ai Înviat,
Și pe toți Tu ne-ai salvat,
De la pământ ne-ai ridicat,
Spre a Ta slăvire!
Hristos, ai Înviat,
Cu moartea pe moarte ai călcat,
Boldul ei, cu mâna-Ți, ai stricat -
Mărire Învierii Tale, în veci preamărire!
- poezia după imagini, aprilie 2024
(Au fost două imagini! Iar creația - una singură - trebuia să facă referire la amândouă. Grea încercare... Și... inedită...)
La lumina lumânării
Gându-n depărtări și-l duce,
Tainicul pelerinaj învie
Bucurii, speranță, pace.
Tot gândind așa, departe,
Cu credință ea își scrie
Rugăciunea împăcării,
Suflet trist, aninat de-o carte…
Tot scriind așa mereu
Versuri către Bunul Dumnezeu,
În cabana sa de vis și flori,
Radu-i desenează în culori
Magia vieții, tainica-Nviere
Și nădejdea sufletului, ce nu piere.
Autor: Nicoleta Enculescu, București
- proza după imagine, aprilie 2023:
Din regulamentul de-atunci al concursului: „Așteptăm proze de aprox. 500 cuvinte, corecte și inedite.
(Foto: mani parkes Art) ”.
REGĂSIREA,
de Nicoleta Enculescu
Stăteam și priveam la ele: Motănica și Liliana. Liliana era surprinsă de gestul stăpânului meu, Ion. Iar Motănica se uita lung la mine, neînțelegând de ce arăt altfel decât ea… Păi, da! Sigur! Dacă eu eram câinele stăpânului meu, iar ea pisica Lilianei! Firesc că existau diferențe între noi! De frică, cred că Motănica stătea undeva, pe o treaptă mai sus, pe scara ce ducea către locuința stăpânei ei. Eu, din dorința de a fi politicos și de a o saluta, de a mă prezenta, mă repezii pe trotuar, spre animăluțul acela pufos și măricel, dar mă oprii la timp: nu voiam să-l sperii… Așa că… am început să dau, bucuros, din codiță… Curioasă, Motănica mă privea pe sub genele-i ce mă fermecară, dar nu scoase niciun sunet… Sunete de mirare și de surprindere plăcută scotea Liliana, care nu putea crede prezentul: cum de Ion, stăpânul meu, o regăsise după 20 de ani de … despărțire nevoită… Tocmai prin centrul țării, printre munți: în Sibiul cel cu străduțe înguste și căsuțe frumos colorate. Despărțire nevoită, pentru că părinții lor făcuseră aceasta. El provenea dintr-o familie mai săracă, dar era un strălucit elev și student: era cel mai faimos inginer electronist din București. După 15 ani de la terminarea masterului, își deschisese singur o firmă și era cel mai căutat. Liliana, care provenea dintr-o familie înstărită, urmase Medicina, părinții fiindu-i medici. Apreciați și cei mai căutați în Transilvania. În urmă cu 20 de ani, plecaseră cu toții în Sibiu. Și ea, Liliana, după moartea subită alor săi, într-un accident rutier urât, era medic. Medic pediatru. Îi plăceau foarte mult copiii.
Liliana era singură, nu se căsătorise, visase, încă de la despărțirea de Ion, că, într-o bună zi, se vor regăsi, se vor căsători și vor avea o mulțime de copii, vor avea viața minunată la care năzuiseră de mici, de când se apropiaseră, temători, unul de altul… Ca să-și aline tristețea singurătății, creștea o pisicuță: pe Motănica…
Ion îi scrisese neîncetat Lilianei răvașe pline de dragoste sinceră, dar ele niciodată nu ajunseseră la destinatar, din cauza părinților fetei, care i le ascunseseră. Neprimind răspunsuri, după ce se puse singur pe picioare, după ce își făcu un rost în viață, după ce muncise mult și câștigase respectul și admirația celorlalți, plecă în căutarea ființei sale iubite. Și el rămăsese singur, părinții îi fuseseră răpuși de o boală nimicitoare. De atunci, tovarăș de drum, în viață și în călătorii, i-am devenit eu, Leon.
Drumurile lui Ion în căutarea ființei sale iubite fuseseră multe și grele, dar, cu rugăciuni și speranță, cu nădejde și binecuvântare, Dumnezeu îi ajută să o găsească acolo unde nici nu se mai gândea să dea de ea: într-o seară, în camera închiriată la hotel, răsfoind ziarul local, văzu un anunț. Și o recunoscu după nume… A doua zi, dis-de-dimineață, când geana zilei clipea ușor, deschizându-se spre viață, ajunse în dreptul casei Lilianei și o strigă. O strigă până ce, uimită și iradiind de bucurie, ieși la ușă.
(500 de cuvinte)
- proza după imagine, mai 2023:
Regulamentul de-atunci suna așa: „Baloane de săpun... Cine n-a făcut vreodată? Sau cine nu le-a spart, pe-ale lui, pe-ale altora?
Așteptăm să vedem într-o proză scurtă, de maxim 500 de cuvinte, corectă, inclusiv cu diacritice și inedită, până pe data de 20 mai, ora 00.00.”
ROTOCOALE DE CURCUBEU, ROTOCOALE DE VIAȚĂ,
de Nicoleta Enculescu
Ajungând în casa de la țară, casa de vacanță a copilăriei sale, Daiana rememoră, pentru câteva clipe asemănătoare veșniciei, cum, în trecutele dimineți de vară în care, trezită din visul dulce al nopților călduroase dar plăcute, își vedea vecina – și, totodată, verișoară – la fereastra casei sale din apropiata îndepărtare, salutând viața cu rotocoale de curcubeu de săpun… Și atunci i se lumina fața toată și începea să se gândească la ce avea de făcut. Așa se întâmplă – minune! - și acum! Cum spuneau și versurile unui vechi cântec – „Dragă vecina noastră / Scoate capul pe fereastră / Să-i văd chip frumos, / Drag și luminos” -. verișoara sa, în prezent mamă a doi frumoși și inteligenți băieți cu păr bălai și ochi de seninul cerului de iunie, își învăța copiii să se bucure de viață, să primească, cu tot sufletul, în toate fibrele trupurilor lor, Viața. Viața aceea pură, colorată – de la florile înmiresmate – și blândă.
Daiana zâmbi rotocoalelor de curcubeu ale trecutului și prezentului, ce încununau dimineața ce tresărea în tril de-ntraripate gingașe, rostindu-și, în taină, rugăciunea inimii, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru toate frumusețile pe care ochiul le întrezărea de cum pleoapa nopții își ridica cortina de catifea de un albastru închis, ornat cu galben de stele căzătoare și călătoare… Un adevărat drumeț era și ea, trecător nu numai prin această viață dăruită de Dumnezeu spre atingerea asemănării cu El, ci și vestitor al frumuseților înconjurătoare: natură și iubire, drag și binecuvântare, senin și ascultare, pace și armonie. Iar peste tot mulțumire. Era mulțumirea sufletului – își spuse, în gând, Daiana. Mulțumirea de a fi viu, înconjurat de culori, de curcubeu aducător de speranță.
Întâlnindu-și privirile, cele două verișoare, Daiana și Mariana, se salutară zâmbindu-și cu sufletele și se întâlniră apoi pe banca montată la mijlocul drumului ce făcea legătura între casele lor pline de amintiri, frumoase în simplitatea lor, străluminate de trecerea limpede și calmă a anilor: căbănuțe de lemn cu flori la ferestre, flori ce păstrau încrustate, pe fiecare petală, chipurile înaintașilor: străbunici, bunici și părinți; flori ce înregistrau în corolele lor de minuni, ca pe o peliculă magică de film, prezentul: bucuria cârlionțată a tumultului vieții, speranța luminii scăldătoare de inimi bune, așezarea firească în tiparele unei trăiri echilibrate. Echilibru cernut din albul norilor ce se fugăreau în înaltul cerului, fără a reuși să se prindă unul pe altul, echilibru născut din verdele proaspăt al ierbii ce-și legăna, maiestuos, trupul firav.
Rotocoale de curcubeu, rotocoale de săpun, rotocoale de viață!
(420 de cuvinte)
- proza după imagine, octombrie 2022:
Băncile
Au rămas tăcute, respirând,
din plin, aerul plin de miresme ale celei de a treia fiice a
Bătrânului An: Toamna cea bogată în rod și culoare… Au
așteptat-o, tăcute, încă de pe la sfârșitul lui Gustar, și
iat-o acum: dansând pe ritm de frunze galben-arămii ce se desprind
în zbor ușor și îmbrățișează pământul îndelung, răbdător,
cu speranță… Cu speranța că la primăvară își vor lua zborul
în sens invers și vor înverzi.
Tăcute, băncile de pe deal
ascultă poveștile naturii, ale drumeților, ale… fiarelor
pădurii. Chiar acestea din urmă se strâng în jurul lor, noapte de
noapte, iar în lumina tainică a lunii încep a vorbi… Nu le mai e
frică de ele! Le era frică în tinerețe, dar acum s-au obișnuit.
Le primesc cu drag, dându-le voie să se odihnească, iar ele,
animăluțele acestea atât de fioroase, sunt cuminți, nu le strică,
scrijelind inimi străpunse de câte o săgeată, precum fac tinerii
îndrăgostiți, mai ales primăvara și vara…
Astăzi, natura le-a mai
povestit câte ceva, îngrijorată fiind de venirea timpurie a
iernii. Toată lumea era agitată din cauza aceasta, timpul își
scurtase și el durata, vrând să meargă mai repede la somn. Toată
disperarea era zugrăvită în umbre lungi, hidoase, lăsate de
munți. Norii căpătaseră forme ciudate, devenind din ce în ce mai
gri. Băncile, mângâiate, cu ultimele puteri, de razele firave ale
soarelui, ce se strecurau printre nori, visau la bogăția de culori
ce înveșmântau încă munții din spatele lor. La picioarele lor
se lăsă, legănată pe aripi de vânt, o frunză ce le salută
încântată.
Și Premiul primit:
- proza scurtă, august 2022:
AMINTIRI
DE NEUITAT...
Timpul
aleargă fără șovăire, cu o repeziciune de neimaginat,
nemaiavând, parcă, răbdare să trăim clipa vieții cu adevărat...
Timpul
se scurge ca un fuior de abur blând, ce se înalță în nori
pufoși, de catifea, cerul cu fruntea atingând...
Timpul
ne învelește sufletul cu amintiri: dulci, colorate, împrăștiind
bucurii, storcându-ne o lacrimă sau uneori mai multe... De dor, de
bucurie, emoție sau întristare... De dor de NOI, într-un cuvânt!
Cu
emoție privim în urmă și ne regăsim, din nou, copii... Și-acum
retrăiesc - precum odinioară - clipele când, în sâmbăta celei
de-a doua săptămâni a lui Cireșar, ne îndreptam școlărește,
eu și sora mea (mai mare), gătite parcă de sărbătoare (dar nu în
costum popular, ci în uniforma de pionier!), pășind, în ritm vioi
și parcă grăbit, alături de părinți, spre careul din curtea
instituției de învățământ în care an de an, zi de zi, clipă
de clipă, dorul de carte, și de a fi cunoscătoare întru toate,
ori cel puțin la bunul început de drum, era adăpat, modelat,
hrănit, bine crescut de mâini și inimi pricepute, bătând la
același unison: învățători și profesori destoinici, de treabă,
cu tact și metodă de reali pedagogi.
Ne
îndreptam vioi, în ritm alert, dar cu sfială, spre careu, florile
fiindu-ne, de astă dată, partenere întru emoții și bucurii: noi
și gladiolele. Eternele gladiole! Căci - da! Sfârșitul de an
școlar era încununat de gladiole! Gladiole dăruite - cu drag -
învățătoarelor sau profesoarelor noastre, gladiole dăruite
directoarelor școlii noastre. Sfârșitul de an școlar fără
gladiole nu-și avea farmecul său! Așa cum nici coronițele din
margarete nu lipseau a fi cu atenție pregătite pentru a fi așezate
pe capetele învingătorilor. Sau coronițele realizate din garoafe!
Albe sau roșii, neapărat!
Mereu
cu emoție, sora mea - fără a fi mândră în vreun fel - spre a-și
primi premiul binemeritat, iar eu spre a citi bucuria și sfiala
colegilor mei de clasă și de școală. Da! Sora mea a fost
premiantă, din clasa I și până într-a XII-a, inclusiv, iar eu
mereu pe locul II în casă. Căci în clasă eram a doua după
mențiuni... Dar nu asta (mai) contează acum - oricum, eu mă
simțeam în largul meu, pentru că... aveam, la științele exacte,
caietele cu exerciții și probleme rezolvate ale surorii mele. Pe
care le preluam fără prea mare efort... Învățam și citeam de
zor la materiile ce-mi erau dragi, pe gustul meu... -, ci,
amintindu-mi de trecut, eram bucuroasă - și acum mai simt acel
sentiment - de spectacolul acelei minunate zile în care noi, elevii,
eram micii eroi de povești: învingători în lupta cu știința, cu
notele (de ce nu?), crescând, evoluând, dăruind, la rându-ne, ce
acumulasem un an întreg.
Zâmbete
și flori încununau ziua, felicitări și urări rostite și primite
cu drag și cu voie bună. Și-apoi începea aventura: vacanța cea
mare, vacanța care, pe vremea mea, „venea cu trenul din Franța”...
De
zâmbete, flori și bucurii, la început de vacanță, vă doresc să
aveți parte și voi! Iar celor ce se pregătesc de examene
(Evaluarea Națională și Bacalaureatul, apoi admiterea la
facultate) - concentrare maximă, atenție la rezolvarea subiectelor
și note mari, care să vă facă pe deplin fericiți!
Succes!
Sunteți și veți fi învingători!
Nicoleta
Enculescu , București
- și Premiul obținut: Premiul Special
- poezia după imagine, noiembrie 2021:
ÎȚI LAS, COPILE, PĂMÂNTUL,
MOȘTENIRE!
Îți las, copile,
Pământul, moștenire!
Să-l crești,
Să-l îngrijești,
Grădini cu flori să-i
dăruiești.
Îți las, copile,
Pământul, moștenire!
Tu să-l iubești,
Mereu să-l ocrotești!
Cu stele și luceferi să-l
înconjori,
Văzduhului să-i dai culori,
Culori de viață, bucurie, pace,
Și toți copiii să se joace!
Să-i pui lumini pe frunte, și
mult soare,
Și flori, mereu, să-l
înconjoare!
Să umpli lumea, azi, cu flori,
Să-i dai văzduhului culori,
Iar porumbeii albi să poarte
pe-aripile lor
Bucuria dulce-a primăverii-n
zbor!
Îți las, copile,
Pământul, moștenire!
Să facem Pământul să fie
frumos,
Să punem mâna cu toții și
să-l ridicăm de jos!
București, 1 noiembrie 2021
Autor Nicoleta Enculescu
- și Premiul obținut: Premiul al III-lea:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu