https://youtu.be/lz4QMsLxO3o
Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.
luni, 31 iulie 2023
luni, 24 iulie 2023
POEZIA UNEȘTE INIMI, RUGĂCIUNEA ÎNALȚĂ SUFLETELE
POEZIA UNEȘTE INIMI, RUGĂCIUNEA ÎNALȚĂ SUFLETELE
Duminică, 23 iulie 2023, doamna Mariana-Anisia Răbîncă, enoriașa bisericii Buna Vestire – Belu din București, sector 4, după finalizarea proiectului său de suflet, și-a lansat antologia de poezie religioasă FOCUL CEL NETRUPESC, apărută, în condiții excelente, la Editura „Școala Ardeleană” din Cluj. Antologie care a presupus o muncă titanică, desfășurată pe parcursul a doi ani.
A scrie poezie – sau literatură, în general – e cât se poate de simplu și firesc. Atunci când ai „inspirație”, iei stiloul, coala de scris și-ți notezi ideile, cizelându-le apoi, în minute, zile sau luni. Sau când muza dă mâna cu sufletul, devenind un tot, creezi adevărate capodopere. Pentru a realiza, însă, o astfel de antologie, trebuie să cunoști foarte multă literatură, să cercetezi, să te axezi pe o anume temă, să cauți opere având acea tematică, să strângi în portofoliu ce îți place și ce sigur ar fi și pe placul cititorului, dar care să poarte și amprenta originalității / personalității tale, al alcătuitorului antologiei.
Titlul acestei antologii – FOCUL CEL NETRUPESC -, inspirat ales, este o metaforă a Divinului străluminat, prin Cuvântul Întrupat, revărsat, din plin, în sufletele stihuitorilor cuprinși.
Această antologie este unică în peisajul literaturii române prin cuprinderea și structurarea sa. O carte închinată Maicii Domnului, scrisă întru pomenirea Părintelui Arhimandrit Irineu Iurașcu – primul Stareț al Mănăstirii Delta Neajlovului din județul Giurgiu -, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului.
Cartea numără 623 de pagini de poezie-rugăciune, semnată de autori cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, de-abia intrați în viața literară, până la versuri din literatura populară. Sunt strânși, ca într-un buchet al florii literaturii creștin-ortodoxe, scriitori-rugători călugări, Sfinți români și slujitori ai Sfintelor Altare; Martiri ai închisorilor comuniste; autori canonici – cunoscuți, însă, mulți dintre ei, sub alte perspective -; artiști despre care nu se știa că s-au aplecat și asupra literaturii (Corina Chiriac); scriitori din perioada veche a literaturii române.
Și, cum au primit invitație, nu au putut lipsi de la acest eveniment deosebit – duhovnicesc, cultural, artistic – nici enoriașii parohiei Bunei Vestiri din inima Capitalei.
S-au recitat creații literare din această frumoasă antologie sau creații noi, de către înșiși autorii, ori de copii, tineri și adulți prezenți la această întâlnire de suflet, desfășurată sub binecuvântarea delegatului Preasfințitului Părinte Ambrozie – Episcopul Giurgiului, al Părintelui Ieromonah Gamaliel Pavel – Starețul Sfintei Mănăstiri Delta Neajlovului, județul Giurgiu, și al Preacucernicului Părinte Nicolae Pușcaș – slujitor al Sfântului Altar al bisericii Buna Vestire – Belu București.
Da, cartea unește oamenii! Unește artiști. Pe micii-mari făuritori și iubitori ai frumosului.
Poezia mișcă inimi.
Rugăciunea înalță sufletele.
A consemnat profesor Nicoleta Enculescu, București
- eu și doamna preoteasă Georgiana Bărîcă
- eu, la Mănăstirea Delta Neajlovului, județul Giurgiu
- Sfânta Mănăstire Delta Neajlovului, județul Giurgiu
- în așteptarea lansării
- doamna Mariana-Anisia Răbâncă alături de domnul profesor Adrian Popa
- alături de domnul Cezar-Adonis Mihalache, Director și redactor-șef la Ziarul și Editura Națiunea - Grupul de presă Alcero
- invitat special: Corina Chiriac
- cu binecuvântarea delegatului Preasfințitului Părinte
Ambrozie – Episcopul Giurgiului, al Părintelui Ieromonah Gamaliel
Pavel – Starețul Sfintei Mănăstiri Delta Neajlovului, județul
Giurgiu, și al Preacucernicului Părinte Nicolae Pușcaș –
slujitor al Sfântului Altar al bisericii Buna Vestire – Belu
București
- recitând propria poezie
DIN PULBERI-PRAF ȘI DIN MISTERE…
Am împletit,
din cântul-gând,
a ochiului-lumină,
versul umbrit
de tainic dulcele-cuvânt…
În revărsări
de Har,
de Milă
și Lumină,
cu mângâierea Duhului cel Sfânt.
Am ridicat,
din pulberi-praf
și din mistere,
comori de suflet
și de stele,
În revărsări
de Har,
de Milă
și Lumină,
cu mângâierea Dumnezeului de Sus…
Am plămădit,
în stih de-albastru
și smerit,
un curcubeu de gând,
Treimea cea deoființă și nedespărțită preamărind,
Maica Domnului, din Ceruri, ocrotind.
Nicoleta Enculescu, București, 18 iulie 2023
sâmbătă, 22 iulie 2023
GÂNDURI DESPRE ANTOLOGIA LITERARĂ „FOCUL CEL NETRUPESC”, EDITURA „ȘCOALA ARDELEANĂ”
GÂNDURI DESPRE ANTOLOGIA LITERARĂ
„FOCUL CEL NETRUPESC”, APĂRUTĂ LA EDITURA „ȘCOALA ARDELEANĂ”
- ALCĂTUIRE REALIZATĂ DE DOAMNA MARIANA-ANISIA RĂBÎNCĂ -
Va fi o zi deosebită. Nu pentru că se situează între praznicul Sfintei Mironostițe și întocmai cu Apostolii Maria-Magdalena și cel al Sfântului Pantelimon. Sau poate tocmai pentru aceasta.
Când? Duminică, 23 iulie 2023.
Va fi un eveniment deosebit. Duhovnicesc, cultural, artistic.
Da, cartea unește oamenii! Unește artiștii. Pe micii-mari făuritori ai frumosului.
Poezia mișcă inimi.
Mulțumiri și
felicitări
celui ce a depus o așa muncă titanică pentru a desăvârși alcătuirea acestei antologii! A scrie poezie - sau literatură, în general - e cât se poate de simplu și firesc. Atunci când ai „inspirație”, iei stiloul, coala de scris și-ți notezi ideile, cizelându-le apoi, în minute, zile sau luni. Sau când muza dă mâna cu sufletul, devenind un tot, creezi adevărate capodopere. Pentru a realiza o astfel de antologie, trebuie să cunoști foarte multă literatură, să te axezi pe o anume temă, să cauți opere având acea tematică, să strângi în portofoliu ce îți place și ce sigur ar fi și pe placul cititorului, dar care să poarte și amprenta originalității/personalității tale, al alcătuitorului antologiei.Mă bucur pentru această apariție în peisajul literaturii române, care aduce, printre altele, în fața cititorului, și creațiile Sfinților Închisorilor comuniste, lucru mai puțin cunoscut în vremea noastră.
Titlul antologiei, inspirat ales - FOCUL CEL NETRUPESC -, este o metaforă a Divinului străluminat, prin Cuvântul Întrupat, revărsat, din plin, în sufletele stihuitorilor cuprinși aici.
duminică, 16 iulie 2023
Ce este parastasul și de ce îi pomenim pe adormiți? - Pr. Prof. Daniel Benga
https://youtu.be/lBD97La4iXI
- parastas = a sta lângă cei adormiți
sâmbătă, 8 iulie 2023
Clipe alături de mama
x x x x x x x
La răsărit, în zori,
țâșnește-n irizări
de alb,
de soare și de stea,
amintirea…
Cupa de cristal
a vieții
se sparge-n clipele târzii,
în clipe diamantine,
în irizări
și dalb,
de soare și de stea... -
Amintirea…
Mama, Elena Enculescu, 8 iulie 1937 – 6 septembrie 2021. Părintele ideal, mama pe care orice copil sau tânăr, de orice vârstă, și-ar dori-o. O mamă model, o mamă care s-a scrificat pentru copiii săi, pentru ca aceștia să aibă un scop în viață, o direcție bună, un drum drept. O mamă care și-a îngrijit copiii, care a vegheat la căpătâiul lor, atunci când au fost bolnavi sau când un accident a dus la dizabilitate, la handicap. Nu s-a lăsat! Deși greutățile au fost mari, a plâns, s-a rugat, a sperat și iarăși s-a rugat. Măicuța Domnului îi era Stăpână și grabnică ajutătoare, iar rugăciunile înălțate către Ea – lumină pentru suflet și pace.
Mama? O mamă care a știut să-și facă, din copii, prieteni de suflet. Fie mici, fie mari, a fost alături de ei când aveau lucrări, teze, examene, concursuri. Ori când erau în vacanțe. A crezut în ei și le-a sădit și lor credința că, sprijiniți de Dumnezeu, cu rugăciune, vor dobândi bucurii și reușite.
Mama? A fost acel ceva al echilibrului familiei, chiar dacă, în sânul acesteia, au fost multe și intense perioade pline de gri și negru.
Îți mulțumesc, mămica mea, că m-ai născut, că ai răbdat când ți-am fost chin, povară, trecând totul sub aripa-ți de iubire; îți mulțumesc că m-ai născut, că nu m-ai abandonat în spital, așa cum ar fi vrut alții, că mi-ai fost sprijin și povață, chiar și atunci când nu puteai să mergi. Îți mulțumesc pentru tot ce ai sădit senin în viața mea, pentru toată lumina și speranța pe care le-ai picurat în sufletul meu! Îți mulțumesc pentru bunătatea și căldura dragostei pe care mi le dăruiai necontenit! Îți mulțumesc pentru îmbrățișarea cu un curat și sincer „iubițica mea!”, din zori de zi sau din prag de noapte! Îți mulțumesc pentru fiecare sărut, care-mi dădea putere, dar și pentru fiecare admonestare care mă aducea pe calea cea dreaptă! Îți mulțumesc pentru orele în care am învățat împreună! Îți mulțumesc pentru modelul care ai fost în activitatea profesională, pentru bunătatea de care ai dat dovadă în fiecare clipă a existenței tale pământești!
Îți mulțumesc pentru tot ce-ai fost în viață, mămica mea, pentru cum ai fost!
„La mulți ani!”, în veșnicie, alături de Iisus! Să-ți dăruiască Bunul Dumnezeu un colțișor de Rai, pentru cât ai suferit, pentru câtă bunătate și frumusețe ai dăruit oricui, pentru blândețe și suflet deosebit!
Te-ai născut în zi sfântă: în ziua Sfinților Mucenici Epictet și Astion
Te-ai născut acolo unde legenda și sfințenia rodesc în CUVÂNT. Te-ai născut acolo unde, dacă te înalți pe-o rază-rugăciune, poți să dai mâna cu Dumnezeu și Sfinții Săi!... Te-ai născut în Costești, județul Vâlcea, la umbra moaștelor Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul și a mormântului lui Matei Basarab... Istorie și jertfă, istorie, luptă și credință...
Ai fost un model în activitatea profesională! Mult timp fotografia ta a stat la panoul de onoare al Centrului Medical de Aviație, iar atunci când veneam la tine, la serviciu, îmi venea să strig în gura mare: „Aici este mămica mea! Sunt mândră de ea!”
Știai să te bucuri și să mulțumești pentru tot, să te rogi pentru toți! Deși viața nu ți-a fost, nici pe departe, ușoară. Ai suferit, dar ai crezut.
Pentru tot, mami, îți mulțumesc!
joi, 6 iulie 2023
La mulți și binecuvântați ani, Preacuvioase Părinte Arhimandrit Veniamin Micle!
Mâine, 7 iulie, va fi despre Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, omul care, chiar dacă te vede doar o singură dată, după un an şi ceva te recunoaşte cu uşurinţă... Omul cu o memorie extraordinar de vie, omul cu voce blândă, cu un cuvânt ce te îmbărbătează în orice clipă ai avea nevoie. Un om al Bisericii, făcut pentru Biserică, născut pentru a ne îndrepta pe toţi, cu mic, cu mare, pe calea mântuirii... 84 de ani trăiți, frumos, întru Hristos și pentru Hristos.
„La mulți ani!”, binecuvăntați și sănătoși, cu putere de creație (scriere) și de rugă dusă spre Înalt, pentru toți, Preacuvioase Părinte! „La mulți ani!”, cu bucurii și împliniri spre mântuire!
Legendă vie a cinului monahal şi a culturii române, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, veiţuitor al Mănăstirii Bistriţa-Olteană, este un om al rugăciunii, truditor în ogorul spiritualităţii româneşti, un om care aduce liniştea şi calmul în sufletele ucenicilor săi.
Descendent al unei vechi și renumite familii româneşti din Maramureşul istoric, al cărui străbunic (contele Ioan Micle de Şugatag) s-a stabilit în Ţara Chioarului încă din anul 1477, a primit, de la o vârstă fragedă, o aleasă educaţie creştinească, în tradiţia rugăciunii, muncii şi a disciplinei, după cum însuşi mărturiseşte Preacuvioşia Sa în cartea „Memorial”, la pagina 7. S-a născut la 7 iulie 1939, în localitatea Plopeşti-Şişeşti, judeţul Maramureş, fiind unul dintre cei şase copii ai familiei Timofte şi Eudochia Micle, primind, la Botez, numele Valer. La vârsta de 5 ani, a învăţat să citească, de la sora sa mai mare, iar de la vârsta de 7 ani vorbele tatălui său i-au deschis ochii spre înţelegerea realităţilor sociale, cuvinte pe care şi le aduce aminte şi astăzi: „Să ştii că suntem viţă nobilă, dar să nu spui la cineva să audă ăştia”. Era ca o prevestire a ceea ce urma să fie.
La 11 noiembrie 1954, în vârstă de 15 ani, renunţând, de bună voie, la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu-Mare, unde fusese admis ca bursier, urmează calea sufletului său, luându-şi Crucea cu demnitate: intră novice la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, judeţul Maramureş, condusă de Protosinghelul Iustinian Chira. Remarcându-se ca un tânăr studios, avid de noi cunoştinţe, Părintele stareţ l-a trimis la Seminarul Teologic din Cluj, unde a fost admis în anul 1955.
La 19 iulie 1958, a depus voturile monahale, primind numele Veniamin.
A absolvit cursurile Seminarului Teologic din Cluj, primul din cei 40 de colegi câţi avea, în luna iunie 1959, iar în toamna aceluiaşi an a fost admis, tot primul, la Institutul Teologic din Sibiu. Însă, pe 3 octombrie, în baza Decretului 410/1959, a fost înlăturat din Institut, apoi, la 1 noiembrie, chiar izgonit din mănăstire, împreună cu ceilalţi monahi. La 7 noiembrie, se angajează într-un Atelier de pictură şi confecţionat rame de tablouri, în oraşul Dej, urmând şi Şcoala de Artă Populară din localitate, certificându-i-se talentul de pictor nativ.
Întrucât Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia rămăsese fără slujitori, Părintele stareţ Iustinian a intervenit, pe lângă Episcopia Clujului, pentru readucerea sa în aşezământul monahal şi, la 20 decembrie 1959, în urma aprobării eparhiale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost hirotonit ierodiacon, iar în ziua următoare ieromonah, calitate în care, pe lângă activitatea gospodărească din Sfânta Mănăstire, a oficiat Sfintele Slujbe bisericeşti, a predicat şi a mărturisit credincioşii, a desfăşurat o activitate misionar-pastorală în unele parohii vacante, precum Vima Mică, Maşca, Fânaţe, Copalnic etc..
În perioada ianuarie – aprilie 1961, a suplinit parohia Suciu de Sus, din Protopopiatul Lăpuş, judeţul Maramureş.
La îndemnul Episcopului Teofil al Clujului de a-şi relua studiile universitare, s-a înscris în acelaşi Institut Teologic din care fusese înlăturat, frecventând cursurile facultăţii între anii 1962 – 1966, la 26 iunie susţinându-şi examenul de licenţă, pe care l-a trecut cu calificativul „Excepţional”.
Timp de doi ani, la recomandarea rectorului Sofron Vlad, între 1966 şi 1968, a urmat cursurile de doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică, avându-l ca îndrumător pe profesorul Diacon Dr. Nicolae Balca.
În vacanţe, mergea la Mănăstirea Rohia, încadrându-se în programul de muncă şi rugăciune.
Ca doctorand, a obţinut o bursă guvernamentală franceză, în aprilie 1968.
În Franţa, la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg (1968 – 1971), şi-a pregătit teza de doctorat cu titlul „Problemele predicii creştine în vremea noastră”, cercetând şi documentându-se la modul cel mai serios, în bibliotecile Universităţii franceze, precum şi în cele ale oraşului, participând la congrese teologice, vizitând renumite centre de cultură şi aşezăminte monahale din Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Se reîntoarce în ţară la 24 august 1971, unde este numit asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti.
Fără a bănui ceva – sau poate DA! -, greul îl cuprinde în mrejele-i reci, tăioase, prin intrigi de culise, ţesute „în cercuri mai înalte”, ajungând profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş, unde predă, în anul şcolar 1971 – 1972, Limba franceză şi Tipicul bisericesc, fiind, în acelaşi timp, şi duhovnicul elevilor.
La solicitarea profesorilor Institutului Teologic din Sibiu, candidează şi ocupă postul de asistent la Catedra de Omiletică şi Catehetică, conducând seminarile Catedrei, precum şi pe cele de Istorie a Bisericii Universale, predând însă şi Limbile Franceză şi Latină.
La recomandarea Patriarhiei Române, este numit reprezentant al Institutului Teologic din Sibiu pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim, în 1973, perioadă în care şi-a continuat definitivarea cercetărilor privind teza sa de doctorat, bucurându-se de aprecierea tuturor membrilor acelei instituţii de învăţământ superior.
Dar, cum afirmam mai sus, răul se instala, pe zi ce trecea! Aşa se face că, la 7 iunie, chemat în ţară, prezentându-se în audienţă la Preafericitul Patriarh de atunci, Iustinian Marina, acesta l-a întâmpinat cu cuvintele: „Veniamine, eşti prelucrat! Ştiu că sunt intrigi, nu te descuraja, că şi eu am avut parte de ele toată viaţa.”
La Departamentul Cultelor, unde a fost chemat şi primit de vicepreşedintele Gheorghe Nenciu, au avut loc discuţii dure, Părintele Arhimandrit fiind acuzat de activitate antiguvernamentală, antipatriotică şi antiortodoxă. Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, care „inima înfrântă şi smerită nu o va urgisi” (Psalmul 50 al lui David), după mărturisirea părintelui de la pagina 11 a cărţii sale, „sufletul i-a fost învăluit într-o pace divină”, care l-a ajutat, de atunci înainte, să privească totul „cu deaşarea înţeleaptă a monahului”. Părintele Veniamin Micle a fost transferat la Seminarul Teologic Mofleni – Craiova, la recomandarea Departamentului Cultelor „de a nu fi pierdut pentru Ortodoxie într-un centru ca Sibiul, unde sunt mai multe confesiuni creştine”. Aici a predat Limbile Franceză, Engleză, Rusă, Filosofia, Logica, Ecumenismul şi Istoria religiilor, fiind, permanent, şi diriginte. Timpul liber şi l-a dedicat studiului, publicând în numeroase reviste de specialitate, fiind ridicat, de către Preasfinţitul Mitropolit al Olteniei de atunci, Părintele Teoctist, la treapta de Protosinghel.
Preafericitul Părinte Patriarh Justin Moisescu l-a numit, la 1 septembrie 1977, director al Seminarului Teologic din Bucureşti, având atribuţii administrative şi didactice.
Recunoscându-i-se meritele, Sfântul Sinod îl ridică la treapta de Arhimandrit.
Conştient de responsabilităţile ce-i reveneau ca director, a organizat şi condus întreaga activitate conform legilor şi regulamentelor aflate în vigoare, ceea ce însă i-a atras numeroase animozităţi, chiar duşmănii, urzindu-se numeroase intrigi pentru înlăturarea sa. A apărat drepturile elevilor şi ale angajaţilor acestui aşezământ liceal teologic şi, pentru că nu l-a părăsit pe Părintele Calciu în vremea în care acesta îşi începea lupta făţişă cu regimul politic şi cu complicii săi din sânul Bisericii, prin predici care au ridicat tinererul, teologi și studenți la diferite facultăți din Capitală, o dată cu dărâmarea Sfântului Lăcaş Enei (1 mai 1977), Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost biruit de „cei interesaţi”, Departamentul Cultelor şi foruruile bisericeşti superioare retrăgându-l la mănăstire, pentru tot restul vieţii. Avea 40 de ani, dintre care 25 de viaţă monahală. Aşa că nu s-a speriat.
De la Bucureşti, a ajuns la Mănăstirea Cozia, unde a avut o parte din biblioteca personală de pe vremea când activase ca asistent la Institutul Teologic din Sibiu şi unde a fost numit preot slujitor, stareţul de atunci, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gamaliile Vaida, permiţându-i să-şi continue activitatea culturală. Este perioada când publică o serie de studii teologice, bine documentate, în cele mai prestigioase reviste bisericeşti. A refuzat, cu demnitate, orice fel de avansare, chiar şi susţinerea tezei de doctorat, smerindu-se pe deplin.
În urma insistenţelor venite din partea Preasfinţitului Episcop Iosif al Râmnicului, a acceptat cu greu funcţia de mare eclesiarh al Catedralei episcopale, între 1982 – 1983, perioadă în care a întreprins călătorii de studii la Muntele Athos, pentru cercetarea manuscriselor româneşti din Biblioteca Schitului Prodromu. Reîntors în ţară, a solicitat, în scris, Episcopiei Râmnicului, să intervină la forurile competente pentru recuperarea clădirilor Sfintei Mănăstiri Bistriţa – Olteană, care, de peste 20 de ani, serveau drept altceva. Primind aprobarea, i s-a încredinţat stăreţia acestei Sfinte Mănăstiri, în vederea restaurării şi reorganizării vieţii monahale. Ca urmare a numeroaselor demersuri, s-a hotărât ca la Mănăstirea Bistriţa – Olteană să se creeze un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), precum şi organizarea unui muzeu al tiparului românesc, aici descoperindu-se primele tipărituri din ţara noastră; de asemenea, s-au creat săli spaţioase pentru lectură, simpozioane, conferinţe şi comunicări ştiinţifice, repartizându-se, pentru acestea toate, un spaţiu generos, de peste 1000 m pătraţi.
În luna septembrie a anului 1986, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost numit diriginte de şantier, aducând contribuţii majore la refacerea materială a Mănăstirii.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle a stat neclintit în faţa furtunii şi a mers fără şovăire, cu coloană vertebrală dreaptă, către împlinirea lucrării bune şi de folos. Un om exigent cu sine, călugăr de vocaţie , este un neliniştit căutător de comori din trecutul spiritual românesc. Un monah-cărturar care se înscrie pe linia bunelor tradiţii ale monahismului românesc.
Tot ce a scris, până acum, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, certifică o viaţă închinată lui Dumnezeu prin cuvânt şi scris, precum şi cercetării Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, a monahismului ortodox.
Părintele Arhimandrit Veniamin Micle de la Sfânta Mănăstire Bistriţa – Olteană face cinste, prin tot ceea ce întreprinde în domeniul vieţii monahale şi spirituale, nu numai sfântului lăcaş de cult, ci şi Ardealului, al cărui fiu vrednic este. Merită orice jertfă să-l căutăm, pentru că niciodată nu-i prea mult ca să întâlneşti un înţelept. Merită să-i cunoaștem opera. De pildă, cartea Introducerea tiparului la români, care a ieșit de sub teascuri la Sfânta Mănăstire Bistrița din Eparhia Râmnicului, în anul 2011, începe cu o relatare a istoriei tiparului, a cărții tipărite, autorul punctând evenimentele esențiale, respectiv: întrebuințarea, încă din mileniul al III-lea î.d.Hr., a ștampilelor și peceților ca forme de tipar pentru imprimarea tăblițelor scrise, cum sunt cele din renumita Bibliotecă a Palatului regal din Ninive, formată din cărămizi imprimate, apoi arse; descoperirea, la Babilon, a unor sigilii cilindrice, cu ajutorul cărora se transpuneau, prin rulare, în lutul proaspăt, diferite semne în cărămizile destinate construcțiilor; a pietrelor de sigilii gravate în formă de cărăbuș, în Egipt, care aveau, în partea inferioară, câteva hieroglife; a țesăturilor imprimate, tehnică inventată în Orient, care consta în acoperirea cu un strat de vopsele a unei plăci gravate și aplicarea ei pe o pânză întinsă foarte bine; a tipăririi xilografice prin placa de lemn gravată; a tipăririi tabelare, tehnică de origine chinezească, inventată prin secolul al VIII-lea; a tipăririi cu ajutorul literelor mobile.
Autorul cărții prezintă, apoi, cum a apărut tiparul slavon, care este premergătorul tiparului românesc. Astfel, aflăm că prima carte tipărită în limba slavonă este un ”Liturghier catolic”, numit Missale. Aparița are loc în anul 1483.
Unii cercetători atribuie apariția acestui ”Liturghier” slavon ieromonahului Macarie din Muntenegru, care l-ar fi tipărit la Veneția, unde îl însoțea pe principele George Cernoievič, cel care va înființa, mai târziu, tipografia de la Cetinje. Se pare că a fost tipărit cu litere glagolitice.
După Missalul catolic din 1483, tiparul slavon apare în Polonia, țară care a cunoscut arta imprimării tipografice încă din anul 1474. La început, aici se tipăreau opere în limba latină, iar din anul 1491 se editează cărți în slavona bisericească, pentru ortodocșii de răsărit, datorită întreprinderii comerciale a librarului Johann Haller din Augsburg, cu scopul de a le răspândi printre ruteni și români.
Cele dintâi cărți tipărite în slavonă, cu litere chirilice, apar la Cracovia, în anul 1491: un Octoih, urmat de o Psaltire și un Triod.
Schweipoldt Fiol, primul tipograf din lume, care a imprimat cărți în limba slavonă cu caractere chirilice, editase, până la 21 noiembrie 1491, un număr de cinci titluri, și anume: Octoihul, Ceaslovul, Triodul, Triodul înflorat și Psaltirea.
Dintre cele cinci cărți de la Cracovia, se mai păstrează, astăzi, Octoihul, Ceaslovul, Triodul și Triodul – Penticostar. Psaltirea nu a fost încă identificată, motiv pentru care specialiștii pun la îndoială existența ei. S-a descoperit, în fondul de carte veche al Bisericii din Șcheii Brașovului, un Triod – Penticostar, apărut la Cracovia, a cărui analiză amănunțită, făcută de Ludovic Demény, dovedește identitatea unor litere gravate în tipografia din Cracovia și chirilica specifică manuscriselor moldovenești, fapt ce a dus la concluzia că litera chirilică moldovenească a servit ca ”original” lui Fiol și Borsdorf. Dovada cea mai evidentă este celebrul ”M cu poale”.
Unele documente relatează că, în anul 1493, s-a înființat o tiparniță cu litere chirilice la Cernigon.
O carte slavonă, tipărită la Veneția, cunoscută sub numele de Breviarium sau Carte de rugăciuni, a apărut în anul 1493, din teascurile tipografice conduse de Andreas Thorresano de Asula, fiind o valoroasă lucrare glagolitică.
Întâlnim, în 1494, o tipografie cu litere chirilice la Cetinje din Muntenegru. Aici s-au tipărit trei cărți: Octoihul – partea I (1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (fără an). Aceste tipărituri i se datorează ieromonahului Macarie, care își va desfășura activitatea în acest centru, între anii 1493 – 1496.
Cei mai mulți bibliografi admit că tipografia a fost adusă de la Veneția, cumpărată de la Andreas Thorresano, unde Macarie învățase meșteșugul tiparului.
În ultimul deceniu al secolului al XV-lea apare prima tipografie slavonă pe pământul românesc, fiind instalată în Mănăstirea Peri din Maramureș. Având statut juridic de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a îndeplinit un rol hotărâtor în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și promovarea culturii bisericești în zona de nord a Transilvaniei. Potrivit unei ”depoziții de martor”, făcută în anul 1760 de Ioan Rednic, jude substitut nobiliar din Maramureș, păstrată la Filiala Arhivelor Statului Maramureș, Fondul Prefectura, ”în Giulești se află o carte tipărită în limba rusă, care se numește Pentecostarion, ce s-a tipărit în acel claustru Peri”.
Tot în perioada respectivă, începea activitatea tipografică și în Țara Românească. Alexandru Odobescu afirma, în 1495, că ”noi știm însă că un ieromonah Macarie, câțiva ani mai în urmă, sau chiar pe atunci, lucra la tipografia domnească”. Pregătirea materialului a durat mai mult timp, reușind ca, în anul 1508, să scoată de sub teascurile propriei tiparnițe, Liturghierul, din care s-au păstrat mai multe exemplare în vechea bibliotecă a Mănăstirii Bistrița din Oltenia.
În capitolul ”Introducerea tiparului la români”, autorul, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, arată eroarea gândirii potrivit căreia, la începutul secolului al XVI-lea, nu a existat nicio tipografie în Țara Românească , ”marile creații românești, datorate, preponderent, influențelor străine”, rezumându-se, din punctul de vedere al originalității lor, ”numai la puterea de sinteză” . Acest fenomen a fost sesizat și de alți cercetători , care recunosc ”exagerarea influenței străine și sublinierea exclusivă a factorilor de ordin exterior” în multe domenii ale științei și culturii românești.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle observă, în continuare, pe bună dreptate, că istoria tiparului la români a fost ignorată până la mijlocul secolului al XIX-lea, moment în care au apărut primii deschizători de drumuri, în acest sens, și anume: Vasile Popp (DISERTAȚIE DESPRE TIPOGRAFIILE ROMÂNEȘTI, Sibiu, 1838, p.12), Timotei Cipariu (ORGANUL LUMINĂRII, nr.54-55), Alexandru Odobescu, care are ”meritul de a fi stabilit originile tipăriturilor executate din intenție și cu cheltuială românească” (OPERE, II, p. 552).
Există istorici care acceptă că prima tipografie pe pământ românesc a fost instalată la Mănăstirea Peri din Marașmureș . Aici, în jurul secolului al XII-lea, ființa o sihăstrie, întreținută de străbunii Drăgoșeștilor, cu hramul ”Sf.Arhanghel Mihail”. Temelia sa a fost pusă de ieromonahii Romulus și Ghenadie, în anul 1215.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle amintește de rolul acestei Sfinte Mănăstiri, care, în anul 1391, a fost ridicată la rangul de Stavropighie și unde a funcționat o școală mănăstirească slavo-română, loc în care călugării—profesori se ocupau și cu traducerea cărților de cult din slavona bisericească în limba română (așa cum arată și Aurel Socolan în Pagini de cultură medievală maramureșeană, articol publicat în volumul IV al lucrării ”Maramureș - vatră de istorie milenară”, Cluj-Napoca, 1999, p.315), precum: Manuscrisul de la Ieud, ce cuprinde ”Legenda Duminicii”, Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur în Ziua Învierii și Învățătură despre Sf. Cuminecătură (1391); Codicele Voronețean (ce cuprinde cele patru Evanghelii, Epistolele Sf. Apostol Pavel și Apocalipsul); Faptele Apostolilor, Epistolele, Psalmii și Cântări bisericești, precum și părți din Vechiul și Noul Testament, foarte probabil din jurul anul 1430, Tetraevangheliarul din Slatna – Maramureș, patru Evanghelii și Epistolele Sf. Pavel.
De asemenea, aici s-au tradus și unele texte apocrife, care au circulat în copii târzii rotacizante, ajungând până la noi prin Codicele Teodorescu, Codex Sturdzanus, Codicele Marțian și Codicele de la Cohalm .
Concluzia pertinentă a autorului este aceasta: atât particularitățile lingvistice, ca fenomenul rotacismului, cât și unele cuvinte cu o circulație restrânsă, demonstrează faptul că primele traduceri au fost făcute în Maramureș și în nordul Ardealului, cu precădere în Stavropighia Peri. Mănăstirea Peri atinge apogeul înfloririi sale spre finele secolului al XV-lea, în timpul voievodului Bartolomeu Drágffy al Transilvaniei (1495-1499), care era curator al Stavropighiei, în calitate de urmaș al ctitorilor Drăgoșești maramureșeni. O astfel de mănăstire oferea mediul corespunzător dezvoltării celor mai înalte preocupări cărturărești, chiar artei tipografice. Aceasta este explicația refugierii lui Schweipoldt Fiol în Ungaria și a stabilirii sale la Mănăstirea Peri, unde își continuă activitatea, promovând cultura ortodoxă, sprijinind opera inițiată de marele tipograf, după cum amintea Aurel Solocan . La Mănăstirea Peri apar cinci cărți: un Molitvelnic și o Evanghelie în limba română, precum și un Penticostar, un Bucvar și un Triod în limba slavonă, fapt consemnat la 26 august 1760.
Autorul prezintă faptul că unii cercetători susțin că a funcționat o tipografie la Peri, între anii 1693-1696, înființată de episcopul Iosif Stoica (1690 – 1711), care a tipărit Evangheliarul, Molitvelnicul, Penticostarul și Triodul, iar alți cercetători sunt de părere că moșiile Mănăstirii ajung dependente de cetatea Hust , așa cum s-a găsit într-un document emis la 9 martie 1607.
Ultimele știri despre Mănăstirea Peri datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, când întreaga obște, la 13 februarie 1646, roagă conducerea Comitatului să intervină la rege pentru a i se înapoia satul și Mănăstirea, dar nu există dovezi că solicitarea ar fi fost împlinită.
Se prezintă și alte etape din istoria Mănăstirii Peri, precum: în timpul expediției polone a lui Gheorghe Rakóczy (1657), Mănăstirea a fost devastată, iar moșiile răpite de contele Rédai, de la care au trecut, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la principele Mihai Apafi (1662 – 1690); din 1690, acest ținut își are din nou episcopii săi, de naționalitate română și apărători ai ortodoxiei, în persoana lui Iosif Stoica și Dositei II Teodorovici.
Cercetătorul Aurel Solocan concluzionează: ”Noi considerăm ca reală activitatea tipografică a lui Schweipoldt Fiol la Mănăstirea Peri, a imprimării cărților, cu mențiunea că s-au tipărit la sfârșitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea. Dacă admitem tipărirea acestor cărți de către Schweipoldt Fiol, atunci înseamnă că activitatea tipografică a fost contemporană în Maramureș sau ceva mai devreme decât în Țara Românească”.
Cercetătorul Virgil Molin, în articolul Precizări în legătură cu tiparnița de cărți slavo-bisericești de la Cracovia , precum și însuși autorul , sunt de părere că ”năzuința Bisericii noastre de a se folosi de tipar este mai timpurie decât activitatea ieromonahului Macarie”, care a tipărit cele trei cărți: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, între 1508 – 1512, la Mănăstirea Bistrița-Olteană.
În paginile 38 – 103 ale cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle se ocupă de identificarea tipografului Macarie ieromonahul (1508 – 1512), pornind de la singurele mărturii documentare despre viața și activitatea sa, respectiv: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, apărute între anii 1508 – 1512. Astfel, analizează toate ipotezele celor mai vechi și recente descoperiri în domeniu, oferind repere concludente. Prin urmare, scrie despre Macarie Muntenegreanul, Macarie Bistrițeanul, Macarie Govoreanul, Macarie Mitropolitul, Macarie Athonitul, Macarie Românul. Ieromonahul Macarie este român.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle prezintă opinia unui mare număr de istorici români, precum B.P.Hasdeu, Nerva Hodoș, Nicolae Iorga și P.P.Panaitescu, potrivit cărora tipografia lui Macarie este un produs local, interior, acesta introducând litere de proveniență ardelenească. Dovezi că ieromonahul Macarie a fost român rezultă și din ”Epilogul” cărților sale; el întocmește un ”Epilog” la Liturghier (1508).
Activitatea tipografică a ieromonahului Macarie, desfășurată între anii 1508 și 1512, a încetat în ”împrejurări ce nu sunt cunoscute”, cum afirmă Nicolae Cartojan. Istoricul P.P.Panaitescu este de părere că ieromonahul Macarie ”a murit curând după terminarea tipăririi Tetraevanghelului (1512), în Țara Românească, numai așa explicându-se încetarea activității tipografiei sub Neagoe Basarab. Opinia aceasta este acceptată și de Petre Năsturel , care scria că ”încetarea tipografiei în Țara Românească odată cu venirea mitropolitului Macarie al II-lea înseamnă că tipograful fie murise, fie părăsise Muntenia”.
Faptul că nici istoricii și filologii sârbi nu și-l asumă pe tipograful Macarie din Țara Românească, ar fi o greșeală să nu-l recunoaștem ca român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Martinus Burciensis din Cseidino, care, consacrându-se vieții călugărești și primind harul preoției, a devenit ”Macarie ieromonahul”, așa cum este cunoscut în istoria tiparului românesc.
În continuarea cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle precizează, bazându-se pe opinia lui Alexandru Odobescu, că tipografia ieromonahului Macarie a funcționat într-una din cele trei mănăstiri: Dealu, Govora sau Bistrița.
Hrisovul emis la 16 martie 1494 menționează și numele primului egumen bistrițean, ieromonahul Macarie , conducător al Școlii mănăstirești, unde s-au format cărturarii bisericești și laici ai epocii.
Amplasată într-un loc pitoresc și strategic, totuși Bistrița nu era o mănăstire izolată, ci așezată ”pe drumul Sibiului”, principalele căi de comunicație ce străbăteau Oltenia medievală, anume ”Drumul Mare sau al Mehedinților”, care lega estul de vestul regiunii, și ”Drumul ungurenilor”, care trecea peste munți în Transilvania, se încrucișau în apropierea ei. Mănăstire ”de centru”, călătorii găseau aici adăpost și loc de rugăciune, punct de întâlnire al strămoșilor noștri de pe versantele Carpaților, dar și loc potrivit pentru aflarea ultimelor noutăți. Așadar, în raport cu toate celelalte mănăstiri, considerate ca loc de activitate a ieromonahului Macarie, Bistrița oferea condiții optime pentru instalarea unei tipografii: centru de cultură slavonă, școală, scriptoriu, caligrafi, miniaturiști, bibliotecă, atelier de legătorie, amplasată într-o recunoscută zonă strategică, având relații cu sudul și nordul țării, fiind ”centrul de cultură cel mai important al Țării Românești, neegalat de nicio ctitorie domnească, o adevărată Bibliotecă centrală de mănăstire” .
Se poate admite ideea că Martin Bârsanu, viitorul Macarie ieromonahul, auzind de renumele așezământului de la Bistrița, solicită primirea în această vatră de cultură, întrucât mănăstirea avea cea mai ”mare rezonanță în epocă” . Aici a descoperit ateliere pentru meșteșuguri fine și călugări capabili să-l ajute la munca manuală, dar și cărturari necesari pentru corectura matrițelor, care cerea știință de carte slavonă și cunoașterea manuscriselor bisericești și capacitatea de a controla textul religios .
În continuarea lucării sale, Preacuviosul PărinteArhimandrit Veniamin Micle, prezintă principalele trăsături tehnice de realizare ale celor trei tipărturi ale ieromonahului Macarie, din perioada 1508 – 1512. Astfel, Octoihul s-a început cu tipărirea cântărilor Vecerniei și ale Utreniei pentru fiecare zi a săptămânii, aranjate pe opt glasuri, potrivit tipicului. Începând, însă, cu glasul al II-lea, Macarie renunță la cântările zilelor de peste săptămână și le tipărește numai pe cele ale slujbelor duminicale, realizând o formă neașteptată a acestei cărți liturgice . Semnificativ, pentru Octoih, este și existența unei planșe originale, ilustrată cu sfinți, având în fundal o biserică de stil bizantin, ”cu sânuri, în formă de treflă și cupole, fiind clădită în blocuri mari, cubice de piatră” , cu o singură turlă și clopotnița pătrată, ceea ce reprezintă, după părerea istoricului sârb G. Radojicič, biserica mănăstirii unde a funcționat tipografia. Din datele istorice, rezultă că biserica inițială a Mănăstirii Bistrița ”era un triconc cu pronaosul alungit”.
Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că locul primei tipografii a fost Mănăstirea Bistrița Olteană (C.D.Fortunescu, Nicoale Iorga, preotul Marin Pretorian, Barbu Teodorescu; istoricul Ștefan Ștefănescu, Mircea Tomescu, preotul Emil Nedelescu, Augustin Z.N.Pop, Horia Nestorescu-Bălcești, profesorul Costea Marinoiu).
În continuare, autorul cărții, după ce amintește de Octoihurile tipărite anterior anului 1510, descrie colofoanele Octoihurilor macariene, prezintă izvoarele sau manuscrisele originale ale tipăriturilor macariene, amintește despre Voievodul Mihnea cel Rău, al cărui nume este reținut și în tipăriturile ieromonahului Macarie.
În ultimul capitol al cărții sale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle prezintă emblema tiparniței ieromonahului Macarie, afirmând, în încheiere, următoarele: ”constatând că planșa Octoihului macarian redă o biserică asemănătoare cu cea a Mănăstirii Bistrița din epoca respectivă, iar nu cu cea a Mănăstirii Dealu, o considerăm ca dovada incontestabilă a funcționării tipografiei ieromonahului Macarie în acest renumit locaș de cultură, monumentul reprezentând ”emblema” tiparniței sale”.
Lucrarea Preacuviosului Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle se încheie cu o solidă bibliografie, studiată cu atenție de-a lungul anilor, precum și cu ”Indici de nume și de locuri”. Este o carte serios documentată, o adevărată lucrare de cercetare în domeniul lingvistic, în care autorul își susține fiecare idee cu citate și argumente covingătoare, logice, edificatoare.
Perseverent, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle nu s-a oprit doar asupra acestor cărți vechi, ci a mai scris și despre MINUNILE SFÂNTULUI CUVIOS GRIGORIE DECAPLITUL, ale cărui moaște se găsesc în biserica Mănăstirii Bistrița Olteană din comuna Costești, județul Vălcea; s-a aplecat asupra cercetării trecutului istoric al localității și – inclusiv – al lăcașurilor de cult existente aici.
Să ne trăiţi întru mulţi ani, Preacuvioase Părinte Arhimandrit! Să aveţi o viaţă binecuvântată, cu pace, sănătate, bună sporire întru toate şi împlinirea tuturor bunelor doriri, sub ocrotirea Preasfintei Treimi, a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Măicuţei Sale Preasfinte şi Pururea Fecioara Maria!
- recenzie pentru cartea Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle, care a apărut în revista „Lumea monahilor”, în martie 2012:
- alături de Părintele Arhimandrit Veniamin Micle în octombrie 2021 și cu mama în suflet...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)