Te îmbraci în iie - te îmbraci în sute de ani de tradiție, te îmbraci cu întregul univers
„Costumul național, ca și limba, e tezaurul neamului” - afirma, odinioară, Constantin Brâncuși.
Iia este caracteristică portului tradițional românesc femeiesc; bărbaților le este caracteristică cămeșa (cămașa).
Cuvântul „iie” derivă din latinescul „vestis linea”, care înseamnă „haină de in”. „Linum” înseamnă „in”.
Încă din epoca romantică a apărut nevoia de a ne crea o identitate națională prin artă, cultură, literatură. Epoca romantică punea accent pe etnicitate.
Femeile din înalta societate sunt cele care au creat o identitate națională vizuală, întrocându-se și preluând costumele țărănești, costumele de sărbătoare, însă purtându-le într-o manieră proprie. Așa, Ana Racoviță-Davila, la nunta sa cu Carol Davila, a purtat un costum românesc. Un costum național. Era în preajuma anului 1866, când costumele erau făcute din mătase, cu paiete, din materiale ceva mai prețioase.
Trebuie făcută dinstincția între „costum național” și „costum tradițional”. Naționale sunt costumele care se impun perste tot (de exemplu, cel de Argeș-Muscel - acesta este național din perioada reginei Maria -, ori cel din Săliștea Sibiului).
Tradiționale sunt costumele create în ateliere. Acestea sunt specifice unei anumite comunități, au o evoluție proprie, respectă anumite cutume ale comunității, este creat în comunitate, modelele lor sunt transmise mai departe în comunitate. „Tradițional” înseamnă ducerea mai departe a unei tradiții, este cutuma unei comunități.
Costumele naționale pleacă de la costumele tradiționale românești.
De la Ana Racoviță-Davila începe moda costumelor naționale. În portretul său de nuntă apare purtând cămașă de Argeș și vâlnic de Romanați. Acest melanj de piese ale costumelor din diferite zone geografice are scopul de a arăta solidaritatea cu cei din alte zone care nu erau în Principate.
Regina Elisabeta a dat două decrete, în anul 1882. Printr-unul le impunea femeilor din înalta societate să meargă la bal, la Palatul Peleș, îmbrăcate în costume național. Prin celălalt decret, le impunea profesorilor și învățătorilor să meargă la catedră îmbrăcați în costume naționale.
Costumul național al reginei Elisabeta era compus din maramă, șorț, poale, fotă și iie, toate realizate din lână. Iia era făcută din borangic, brodată manual. Amintirea acestui costum este păstrată în memoria colectivă datorită picturii de tip portret pe care a realizat-o pictorul american Geoge Peter Alxander Halle între 1872-1873, ce se află la Muzeul Militar din București.
Regina Maria s-a îndreptat mai întâi către costumul țărănesc, mixând piese de port țărănesc. După Unire, a început să-și facă piesele în ateliere. Costumul național al reginei Maria era din zona Gorjului.
Și copiii celor două regine purtau portul național.
Termenul de „costum popular” a apărut în perioada interbelică, în jurul anilor '30.
Motivele cusute, punctele de cusătură sunt universale, însă modul lor de dispunere dă particularitate iilor, întregului costum.
Ideea locuitorilor din anumite zon de a se înmormânta îmbrăcați în costumele tradiționale pe care le avuseseră și la nuntă vine de la vechea concepție de regăsire a soților decedați pe lumea cealaltă.
Culorile costumului popular au funcții apotropaice, de protecție. Astfel, culoarea roșie păzește de rele.
O tânără va purta o iie cu model în culori vesele, vii (roșu, galben, auriu), în timp ce ornamentele pompoase, cu multe mărgele și culori sobre (negru, verde, maro, argintiu, violet închis), le sunt rezervate doamnelor din înalta societate, ori chiar zielor de sărbătoare.
Culoarea roșie este simbolul sângelui, al vieții, al iubirii și al bucuriei de viață.
Tonurile de galben transmit lumină, tinerețe, fericire.
Verdele vorbește despre prospeține, reînnoire, speranță.
Albastrul și argintiul arată vitalitatea, frumusețea apelor curgătoare, seninul cerului de vară.
Tonurile de violet trimit cu gândul la încredere și răbdare, la stăpânire de sine.
Negrul exprimă trăinicia.
Și motivele au o simbolistică a lor! Astfel, spirala reprezntă eternitatea, este un semn universal al vieții, al energiei.
Rombul reprezintă legătura dintre pământ și cer, este simbolul echilibrului.
Soarele simbolizează căldura, viața, începutul și sfârșitul.
Crucea, cruciulițele - reprezintă credința în Dumnezeu, ele protejează. Însăși croiala iiei este în formă de cruce.
Dubla spirală sugerează legătura dintre viață și moarte.
Liniile drepte orizontale semnifică moartea, pe când cele drepte verticale simbolizează viața.
Liniile ondulate ușor sunt simbolul apei, al curățeniei, al purificării.
Linia dublă dreaptă este simbolul eternității.
Linia cu dreptunghiuri sugerează gândirea și cunașterea.
Liniile mari, în alternanță cu cele mici, vorbesc despre vechi și nou.
Cercul este simbolul regenerării.
Spicul de grâu este un simbol al belșugului, al rodniciei.
Pomul vieții semnifică continuitatea generațiior, legătura dintre trecut, prezent și viitor.
Motivul floral este asociat cu fertilitatea și legătura cu natura, simbolizează vitalitatea și tinerețea.
Steaua semnifică călăuzirea, ea protejează.
Brâul este simbolul păcatului și al căinței.
Țestătura de cânepă ținea cald iarna și răcoare vara.
Altița iiei (banda lată, bogat decorată de pe mânecă, din dreptul umărului) este elementul definitoriu al modelului și el nu se repetă în nicio altă parte a iiei.
Pe ii apar cusute straje, adică modele diferite de modelul principal, chiar și de altă culoare, cu scopul de a le diferenția, mai ales la râu, acolo unde femeile și le spălau.
Iile „vorbesc”, costumele „vorbesc”. Dacă tânăra purtătoare a costumului avea fes sub basma sau sub maramă, însemna că ea este căsătorită; dacă fata nu purta podoabe, mărgele la gât - însemna că ea nu trebuie invitată la joc, mama ei nefiind încă de acord cu acest lucru; banta roșie de jos a catrinței semnifica faptul că femeia este tânără, iar dacă era grena sugera că femeia nu este tânără, chiar dacă avea 45 de ani, însă cu copii ce aveau vârsta apropiată de cea a căsătoriei. O fată care provenea dintr-o familie înstărită, pe lângă faptul că avea mai multe ii, acestea erau și extrem de bogat ornamentate.
Prin urmare, iile și costumele tradiționale, în întregul lor, comunicau statutul social al purtătorilor lor, vârsta, starea civilă, nivelul economic.
Iia, piesa de bază a costumului tradițional, este o totalitate de însemne cu caracter apotropaic, cu rol de ferire de rău, este simbolul identității și creativității spațiului românesc, este emblema permanenței și identității noastre strămoșești.
Portul românesc este o recapitulare a întregii mitologii, a tuturor tradițiilor și a întregii istorii desfășurate de-a lungul timpului, arătând că aici a existat, există și va fi un popor. Poporul român.
În prezent, costumul tradițional îl găsim doar la muzeu. În afara lui, vorbim despre revalorizarea tradiției. O revalorizăm pur estetic. Vorbim de festivism și de estetic. Oamenii se îmbracă în iie pentru că este frumos, dar oare câți dintre ei își mai amintesc de simbolistica lor? Acum se cos ii după planșe.
În cercetarea despre portul tradițional românesc, am aflat că femeile, înainte de a începe să și le croiască, să și le coastă, rosteau, precum pictorii lăcașurilor de cult și iconografilor, o rugăciune. Aceasta era: „Cămara Ta, Măntuitorule, o văd împodobită. Și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de Lumină, și mă mântuiește”.
