Ana... 18 decembrie 1969 - 16 august 2014...

 

Anii au trecut, unii mai ușor, alții mai greu, cu greutăți și dureri ce ne-au sfâșiat și ne-au lăsat inimile sângerânde... Ne e dor, din ce în ce mai dor, de toți cei plecați de lângă noi, dar și de ea, Ana! De zâmbetul ei, de încurajarea ei, de privirea ei. De implicarea ei, de povața ei. De iubirea ei! De dăruirea și bunătatea de care a dat dovadă la orice pas, în drumul ei. De mâna sa, așezată pe umărul nostru, rostind, fără cuvânt: „Poți!", „Mergi mai departe!", „Nu renunța!".

Steaua ce s-a aninat de firul ierbii atunci, într-un 16 al unui Gustar spre sfârșit, să ne lumineze Calea, așa cum tu, Ana, ne-ai fost lumină de poveste. Poveste în care Binele învingea mereu, ajutat de Speranță și de Rugi în miez de noapte, către Sfântulețul - prietenul tău: Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul -, Maica Domnului și Dumnezeu.

Picură-ne, în suflete, și azi, ca ieri, Rugi și Speranță, pentru a nu ne clătina pasul nesigur ori cel rău.

Fii alături de noi și de acolo, de Sus, așa cum ne-ai fost aici, pe Pământ!

Dumnezeu, pentru bunătatea ta, să-ți dăruiască un colțișor de Rai, să-ți odihnească sufletul în pace, în loc luminat, cu verdeață, de unde a dispărut toată întristarea și suspinarea!

12 ani, fără tine...

12 ani...

16 august 2014 - 16 august 2026…

Ana? - https://www.youtube.com/watch?v=wluu-VqZq-A&t=4s (icoane realizate de artistul plastic Gabriela Dascalete pentru o expoziție în amintirea Anei)

Ana? - Vedea bunătatea în fiecare din noi, ea însăși fiind plină de o imensă bunătate. Iubea tot ce o înconjura: viața cu frumusețile-i nepieritoare, tradiționalul și firescul, utilul și bunul. Iubea tot! Inima sa era plină de iubire! Iubire ce o împărțea, fără tăgadă, necondiționat, oricui. Era plină de iubire, iubire ce-o înnobila oricând. Iubirea ei e inconfundabilă și de neegalat... Ea însăși o lecție de iubire...

Dăruia, oricui, bunătate din bunătatea sufletului său. Era un prieten adevărat, desăvârșit, încurajând, admirând, sprijinind. Când îți întindea o mână, puteai fi sigur că este mâna acelui prieten pe care te poți baza, acel prieten special, la care nu puteai renunța nicicând. Pentru că nici ea nu renunța la noi, prietenii săi! Ne purta pe toți în sufletul său senin, pe toți, fără niciun fel de regret!

(...)

A existat frumos, punând suflet în tot ce făcea, a trăit pentru noi, prin noi, nu pentru sine. (...)

Era mândră de cei din jurul său, de realizările acestora, de victoriile lor, concretizate în vreun Premiu primit, într-o expoziție (cu sau fără vânzare), într-o lansare de carte. Primise multe Premii și distincții chiar ea, dar nu se lăuda cu ele, nu-i plăcea să se laude!... O lecție de smerenie... De seninătate și smerenie...

Numai ea știa valoarea tuturor lucrurilor, numai ea știa să aprecieze și să se bucure de tot ce era împrejurul său, de la firul de iarbă la ceramica de Horezu sau țesăturile oltenești, costumele populare, picturile și adevăratele opere de artă realizate de cunoscuții săi ori de străini.

...Lumină de Stea – așa a fost Ana! A strălucit pentru noi, scăldându-ne în razele bunătății sale, cuprinzându-ne, cu mic, cu mare, în sufletul său gingaș, diafan și pur...

(...)

Pe Ana am întâlnit-o, mai întâi, virtual, o întâlnire ce ne-a unit însă puternic, devenind, în scurt timp, „suflete-pereche”. Mai apoi am cunoscut-o în... realitate: deși firavă, extrem de ambițioasă; deși blândă, impresionant de energică. O energie pe care o transmitea și celor din jurul său. Când o vedeai, știai că totul se poate, dacă vrei, dacă-ți dorești cu ardoare și lupți, cu toată ființa, pentru un ideal, pentru ceva sau cineva.

S-a născut acolo unde legenda își dă mâna cu Îngerii și Sfinții, unde îți poți regăsi etern liniștea, pacea sufletească, unde îți poți „reîncărca bateriile” și a o lua mai departe: Costești. Comuna Costești, a județului Vâlcea.

 O mână de om, firavă, dar îmbrățișările ei îți dădeau putere, îți alungau tristețea și gândurile negative... Și acum îmi aduc aminte cum, la despărțire, în poartă, ne îmbrățișam, promițându-ne o nouă revedere. Și s-a ținut de cuvânt, până într-o zi în care a plecat pe drumul către Cel de Sus...

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/ajutorarea-semenilor-prin-intoarcerea-la-traditii-92211.html?fbclid=IwY2xjawTvBNdwZG9mBWV4dG4DYWVtAjEwAGJyaWQRMEtxNnNvUnM4bzdCZVdQQVdzcnRjBmFwcF9pZBAyMjIwMzkxNzg4MjAwODkyAAEeN-DujTFHd9IJ5DMSv9V8wW9lWS8d6OcS6kAYT_aYFbMUmOsGGKVi6AyKBjw_aem_qXAf8kDjXOepPLYuZFm0xQ

 

Premiul Juriului, la Concursul Național de proză scurtă după imagine, ediția iulie 2026

 Mulțumesc juriului Revistei Agora Artelor!

Mulțumesc pentru aprecieri! Mulțumesc pentru premiu!

Felicitări premianților!

Felicitări tuturor participanților!

___________________________________________________________

Creația mea pentru acest concurs, desfășurat în luna iulie a acestui an:

Ecoul unei amintiri,

de Nicoleta Enculescu

Traversând câmpul înverzit, ornat cu roșul aprins al macilor zâmbitori, Corina și Mihai se îndreptau spre casa primitoare a familiei preotului Nedelea. Poposiseră aici după ce își făcuseră rezervarea în urmă cu două luni, după cununia religioasă care avusese loc la biserica unde, copilă fiind, iar mai apoi adolescentă și tânără adultă, Corina mergea cu regularitate, mai întâi însoțită de bunica sa – care-i sădise credința în suflet -, pe urmă de mama sa. Chiar, uneori, mai cânta la strană, bucurându-le auzul credincioișilor cu vocea sa cristalină și liniștitoare.

Corina era proaspăt absolventă a Facultății de Medicină, de numai câteva luni medic rezident la un mult râvnit spital din Capitală: Spitalul Clinic de Urgență Militar Central. Unde îl întâlnise pe Mihai, un valoros informatician, absolvent al Facultății de Automatică și Calculatoare și student la a doua facultate, Matematică, spre sfârșitul primului an de studii.

Pe Mihai și Corina îi apropiase credința, dragostea de Dumnezeu și puritatea sufletelor lor. Mihai era nepotul preotului paroh al bisericii la care mergea Corina încă de mică, iar Corina era fiica duhovnicească a unchiului lui Mihai. Nu! Părintele nu le făcuse cunoștință! Mihai mergea la biserica din cartierul său, într-un alt sector al Bucureștiului! Însă, în pauzele scurte de masă sau dintre două cursuri ale medicilor îndrumători de rezidențiat din spital, pe Mihai și Corina îi purtau pașii mai întâi la capela instituției spitalicești, apoi la cantină. La capelă se întâlniseră, pentru prima dată, Mihai fiind fermecat de frumusețea ca de înger a tinerei, iar Corina fiind atrasă de alura de sportiv, de atlet înnăscut a tânărului visător.

Traversând câmpul cu maci, pe poteca ce trecea prin mijlocul lanului cu flori sângerii, ce prinseseră pe petalele lor culoarea apusului de soare, tinerii își imaginară că ar traversa Marea Roșie a Florilor Misterioase, ce numai în locuri nestropite cu chimicale puteau crește până la Soare. Era o zi superbă de mijloc de iulie, nici prea călduroasă, nici prea răcoroasă, o zi potrivită pentru tot: călătorii, muncă la câmp, relaxare, bucurii. Era o zi în care sufletele celor doi tresăreau de încântare la descoperirea atâtor frumuseți înconjurătoare. Se stabiliseră de câteva ore în marea și frumoasa casă a familiei preotului Nedelea; după instalarea în camera matrimonială, o porniseră la pas, spre a cunoaște împrejurimile. Aflaseră – ce-i drept – de la preot ce merită vizitat și câte obiective existau în zonă, dar, pentru început, le plăcuse să coboare până la râu; să viziteze păstrăvăria; platoul unde se organizau, de două ori pe an, în august și septembrie, două bâlciuri, dar care acum era de un verde superb, un strălucitor verde-albăstrui în bătaia razelor astrului tutelar al zilei; să participe la sărbătoarea fiilor satului și să se întoarcă, fericiți, la pensiune.

Sărbătoarea fiilor satului, pe lângă frumusețea tradițiilor locului descoperite de cei doi, îi trezi Corinei bucuria aducerii aminte de adolescența sa, când participase, la o astfel de sărbătoare, în satul natal al mamei sale – altă zonă superbă, feerică, binecuvântată de Domnul pe pământ. Era locul în care legenda își dădea mâna cu Îngerii și cu Sfnții, drumeții, doar înălțându-și puțin gândul în rugăciune la Cer, putând să-și regăsească etern liniștea, pacea sufletească, putându-și „reîncărca bateriile” și a o lua mai departe. Aceeași bucurie și binecuvântare le simțiseră și tinerii în acel colț parcă uitat de lume din Moldova, o scară între cer și pământ.

Trenulețul de piatră fu un alt prilej de aducere aminte a vacanțelor copilăriei Corinei.

- Știi, Mihai, și la mama în sat, exista un astfel de trenuleț, care transporta piatra la Govora, spre a fi sfărâmată și, printr-o putere neștiută, transformată în materie primă pentru diverse produse necesare în gospodăriile oamenilor.

- Minunat, Corina! Ai auzit vreodată cântecul roților unui tren?

- L-am simțit vibrând în mine, reușind să prind ritmul lor. Uneori, inima îmi bătea în ritmul mișcării roților metalice.

- Îmi place câmpul acesta cu maci! Hai să ne așezăm pe dâmbul acela, spre a mai privi o dată, roată, în jurul nostru, la minunățiile pe care ni le descoperă natura!

- Câmpul acesta îmi amintește de locul numit Valea Căpriorii, din satul mamei. Este un teren în pantă, un promontoriu care coboară spre râu, înverzit și presărat cu galbenul păpădiilor, care-și ridică fruntea în dimineți senine, spre a saluta trecătorii, dar și căprioarele sau iepurașii care aleargă de colo, colo.

- Superb! Trebuie să mergem și acolo, cât de curând! Deja încep să mă îndrăgostesc de locurile vacanțelor copilărirei tale și asta numai din ce-mi povestești!

- Da, Mihai! Trebuie! Și cât de curând ne vom îndeplini dorința!

- Te iubesc, draga mea!

- Te iubesc, dragul meu!

Și, ținându-se de mână, la braț cu iubirea și având chipurile străluminate de mierea purității, tinerii o porniră, plutind ca pe un nor ușor, spre pensiune. Parcă ar fi pășit printre supușii roșii de emoție, către Palatul de turtă dulce al visurilor lor. Drumul lor, pe care apucaseră cu numai două luni în urmă, se prelungea și avea să-i ducă – garantat -, cu bucurii și împliniri, spre o viață nouă, dar promițătoare de frumos și bun!

București, 23 iulie 2026

(drepturi rezervate autorului)