Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

vineri, 11 mai 2018

Poezia universului concentraționar – poezia libertății interioare. Teologia detenției


Lucrarea mea pentru mâine, 12 mai, când, începând cu ora 09.30, voi participa la Simpozionul Național Interdisciplinar ”Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste”, ediția a VII-a. Organizator: Liceul Tehnologic Dimitrie Gusti - București, sector 5


Poezia universului concentraționar – poezia libertății interioare. Teologia detenției



prof. Nicoleta Enculescu, Școlile gimnaziale ”Mihai Botez” - Scoala Gimnaziala Mihai Botez, ”Cezar Bolliac” și 169 – București


M O T O:
Martirii stau de strajă Lumii Ortodoxe
Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe –
Ei
Spun povestea
Tainică
A jertfei lor,
Inima lor bate
Preamărind pe Dumnezeu.
Martirii
Stau de strajă
Lumii Ortodoxe,
Mucenicia lor vibrează
La poarta sufletului nost’.
Martirii
Stau de strajă
Lumii Ortodoxe –
Ne-nvăluie curajul lor
Semeț
Și demn,
Și credincios!
(Nicoleta Enculescu, București, 11.12.2013)
Literatura martirilor, a celor ce au suferit în închisorile comuniste – Valeriu Gafencu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Emanuel-Ioan Niculescu, Ștefan Vlădoianu, Emil Șimăndan etc. – ne pune la inimă lumea speranței, credința curată a sufletelor celor ce și-au pus nădejdea în Dumnezeul Cel Adevărat, a celor ce s-au ancorat puternic în viața întru Hristos, deși, inițial, nu toți credeau, ori aveau o credință superficială. Însă acolo, în temniță, L-au descoperit pe Dumnezeul Cel Viu!
Poeții închisorilor comuniste se adresează direct contemporanilor lor, rugându-i să-și deschidă ”ochii mari” și să caute ”Dincolo de orice țară și orice legi”, căci ”Brâul meridianelor nu desparte oamenii, / Îi ajută să se regăsească, să se cunoască, / Gândul nu are culoare, nu are epocă”. Ei se adresează celor din afara temnițelor, fiind siguri că, trimițând către ei gânduri bune, rugăciuni, îndemnul de a se trezi și de a lupta, curajos, pentru Adevăr, pentru a fi liberi spiritual și demni, aceștia vor auzi strigătul lor. Sunt conștienți, de asemenea, că strigătul lor totuși ”Nu-l aude decât cel care vrea să audă”. Dar speranța lor se resimte la fiecare vers: ”Omul nu mai are graniță, / Omul nu mai e sclavul planetei, / Omul își seamănă azi sămânța muncii sale / culegându-i liber rodul bucuriei. (...) // Se ivesc zorile unei ere noi, / Numai lumină, bucurie și încredere în semenul tău. // Aruncă-ți armele, / Pace să-ți fie crezul cel nou!” (Emanuel-Ioan Niculescu, ”Apel către omenire”).
Deși nu tot timpul au rimă, tinzând spre asemănarea cu operele literare aparținând modernismului, cu vers alb, poemele scriitorilor închisorilor comuniste se impun printr-o muzicalitate aparte: ”Feciorelnică carte, / Legată în lanțuri de slovă, / Filă cu filă, / În tot și în parte! // Universuri închise-n cuvânt, / În strofe-n chenare, / În gânduri trudite. / Dăltuite în negru / Cu mâini obosite / În nopți năruite. // Urmărește-i privirea, / Culege-i gândirea! // Te-nalță pe-o filă, / Cu alta coboară, / Sărut-o pe umeri, / Pe mâini și pe glezne, / Pe corpul ce ți-l dăruie lesne. // Ascultă-i povestea. / Și tot ce-a făcut, / Respectă-i durerea, / Doar ea a putut / Să facă să crească din gheață și soare / Un fir de mirare / În scoarțele sale. // E plină de riduri pe ultima filă, / O hârcă bătrână, / Îți face doar milă. / Închide sicriul copertei și taci, / Ea osândește cum tu nu o faci. // Așeaz-o pe pernă, / Străin căpătâi, / De-ți vine să plângi, / Ea plânge întâi.” (Emanuel-Ioan Niculescu, ”Cartea”).
În poemele scriitorilor închisorilor comuniste identificăm numeroase epitete și metafore sugestive: ”lanțuri de slovă”, ”strofe-n chenare”, ”negru”, ”nopți năruite”, ”gheață și soare”, ”un fir de mirare”, ”riduri”, cărora li se alătură alte și alte figuri de stil. Astfel, ”feciorelnica carte”, ”filă cu filă”, conturează universul durerii (închisoarea), în care gândurile trudite de atâta suferință se-mbină în rânduri ce alcătuiesc povești. Povești de viață, povești reale. Povești ce-și au izvorul în ”gheață” (teroarea ce domină închisorile comuniste, carcera și tor răul și greul la care erau supuși condamnații) și în ”soare” (speranța, nădejdea că Adevărul, Bunătatea, Iubirea și Credința, Libertarea și Demnitatea omului vor dăinui). ”Firul de mirare” este liantul tuturor lucrurilor, esența, miracolul sau minunea pe care ei o percep altfel decât cei din afara temnițelor: este aceea a ființării cu sufletul senin, nealterat de răutate, este minunea de a fi, de a rămâne viu în această viață. Așa prind ”muguri noi de viață / Pe ramul marilor dureri. // Iar aripa (...) frântă, rămasă între spații”, se îmbracă ”cu nimbul de veșnic adevăr. / Cu nimbul ce îl poartă ascuns toți resemnații / Când, ascultându-și moartea, și-o regăsesc în zbor.” (Emanuel-Ioan Niculescu, ”Aripa frântă”).
EMANUEL-IOAN NICULESCU s-a născut la data de 12 noiembrie 1926, în București. A absolvit Liceul ”Matei Basarab”, continuându-și studiile la Facultatea de Medicină din București. În 1949, când era student în anul IV, a fost arestat și deținut până în anul 1958, trecând prin ancheta Securității (Uranus), apoi Jilava și Canalul Dunărea - Marea Neagră.
După eliberare, a funcționat pe post de infirmier, la Spitalul nr.9 din București, timp de 10 ani, iar după aceea I s-a admis să-și continue studiile întrerupte la Facultatea de Medicină, pe care le-a terminat în 1970. A funcționat ca medic psihiatru la Spitalul nr.9 ”Gheorghe Marinescu”.
A decedat în urma unei boli necruțătoare, la 27 martie 1975.
Lecția înțelepciunii pe care și-o însușesc în temniță le îmbunează ”negurile”, ”Iar vuietul bulboanei s-arată mai domol” (Ștefan Vlădoianu).
Știindu-și trupul din țărână alcătuit – ”biată argilă” -, scriitorii închisorilor comuniste roagă olarul (Marele Creator, Dumnezeu) s-o frământe ”mai cu milă, / Că greu” e și doare (Ștefan Vlădoianu, ”Urciorul”).
Între creațiile scriitorilor închisorilor comuniste identificăm și poezii cu forme fixe. Iată un astfel de exemplu: gazelul ”Rugă pentru pâine”: ”Ploaia îndurărilor tale să plouă, / Să ne crească, Doamne, pâinea asta nouă, // Rumenă în roua răsăritului, / Legene-mi-o boarea asfințitului, // Ocoleasc-o toate relele, / Priveghind-o Tu cu stelele. // Coacă-se-n cuptoarele-i zăduful, / Dolofană, moale, cum e puful, // Calicimii, pururi nesătulă, / Aburindu-i bună și destulă. // Sui-se-n obraji copiilor / Rumeneala bucuriilor. // Hăulească-n lungul viilor, / Râs al poznei și-al trăznăilor” (Ștefan Vlădoianu).
Gazelul este o creație literară aparținând genului liric, alcătuită din distihuri cu rimă monorimă.
Plăcută auzului este și această ”Meditație” sugestivă, alcătuită din catrene cu rimă încrucișată: ”Adâncă, nespusa minune, / Ce lume, nelume-nfioară / Luminile-albastre, ce strune / Trezescu-ne-n ceasul de seară. // Cu foșnete strânse-n auz, / Toți pașii, toți pașii de ieri / Și îngerul frânt pe havuz / În gol prăbușit și-n tăceri. // De aur, amurgul risipa / Și-o fumegă torța-n alee / Se-ntunecă inima, clipa... / De ce plângi, Azalee?” (Ștefan Vlădoianu).
Ce i-a salvat pe cei ce au suferit în temnițele comuniste? ”Rugăciunea, credința în Dumnezeu, sentimentul solidarității cu neamul, ideea de destin și jertfă”, mărturisea, într-un interviu, scriitorul Emil Șimăndan. Transpuse, toate acestea, în versuri sensibile, sugestive, de neegalat.
Poeții întemnițați în închisorile comuniste se regăsesc ”alături sau împreună cu poezia în clipele de singurătate interioară” (Emil Șimăndan). Își împărtășeau unii altora poeziile pe care și le scriau în memorie, în suflet. Pe ”tabla cerată a memoriei”. Își repetau versurile și și le-au reținut singuri, ori le învățau pe de rost camarazii lor. Astfel dă mărturie scriitorul Emil Șimăndan, afirmând că volumul său ”Ferestre și Oglinzi”, ”publicat la Editura ”Dacia”, în anul 1985, cuprinde un număr de 68 de sonete, în marea lor majoritate, gândite și realizate în timpul detenției”. Iată o astfel de creație: ”Când vă adună vântul și vă poartă / Cu fiecare veștedă petală / Mă-nvăluie tristețe picturală, / În colorit ca de natură moartă, / Când vă adună vântul și vă poartă... // La fiece plutire peste haos, / Mă înconjoară albul fum de casă, / Și nu mă lasă gol / Și nu mă lasă, / Nestrămutat și singur, în repaos / La fiece plutire peste haos. // Însângerând, ca niște răni, uitarea, / Pe ale cărei perini adormise / Trecutul meu despovărat de vise, / Veniți mereu și-mi adumbriți cărarea, / Însângerând ca niște răni uitarea. // Eu niciodată nu v-am vrut răscruce / Și nu pricep ce zări mă ard nestinse, / De mai rămân cu brațele întinse, / Când vă adună vântul și vă duce... / Eu niciodată nu v-am vrut răscruce” (Emil Șimăndan, ”Amintiri”).
Tot scriitorul Emil Șimăndan mărturisește despre notarea creațiilor celor întemnițați: ”Au fost și cazuri când, pe ambalaje de medicamente au fost scrise cu cerneală preparată din medicamente, ca pergamentul de potasiu sau albastrul de metil, și cu stilou de lemn; a se înțelege un băț ascuțit.”
Poezia, în viața de temniță, a adus ”satisfacție, liniște sufletească, sprijin moral” (Emil Șimăndan).
Martirii închisorilor comuniste au avut curajul de a-și motiva existența prin puterea de a-și întemeia idealuri de curățire a ființei, prin rugăciune neîncetată și un traseu veșnic echilibrat, neîntinat. Deși în temnițe fiind, prigoniți pentru Dreptatea și Adevărul ce cu ardoare Îl mărturiseau și-L doreau etern clădit înlăuntrul lor, nu au uitat nicicând de pomenirea Numelui Celui Preaînalt, pe care, curat, și-L aduceau pe buze arzânde. Se-mpărtășeau, cu toată ființa, de Hristos, de Harul Celui Ce Se purta pe deasupra apelor, de Apa cea de-a pururi Vie și răcoritoare, cuprinzând, într-o prelungă îmbrățișare, bărbăția și demnitatea Fiului Omului, bunătatea și dârzenia, răbdarea și jertfa lui Hristos. Dumnezeu S-a coborât la noi, luând chip de rob, ca să ne sfințească pe noi, să îndumnezeiască firea oamenilor. Ei – Martirii – au unit, prin pătimirile, prin jertfa lor, Pământul și Cerul, scară către Înalt tânguirea lor fiind, dătătoare de speranța trecerii de la moarte la viață, a bunei călătorii duhovnicești, în glas de preamărire și rostiri de sfinte imne. În sufletele lor, cuvântul s-a sfințit și a rodit inspirat în versuri mișcătoare, în sfaturi și exemple mângâietoare, pilduitoare: ”Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie / frumoasă ca un crin din Paradis. / Potirul florii e mereu deschis / și-i plin cu lacrimi și cu apă vie. / Potirul florii e o-mpărăție. // (...) Sub crucea grea ce mă apasă sânger, / cu trupu-ncovoiat de neputință. / Din când în când, din cer coboar-un înger / și sufletul mi-l umple cu credință. / M-apropii tot mai mult de biruință. // Mă plouă-n taină razele de soare, / m-adapă Iisus cu apă vie, / grăuntele zvârlit în groapă-nvie, / cu viața îmbrăcată-n sărbătoare: / Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” (Valeriu Gafencu, ”Dor”).
”Rugați-vă lui Dumnezeu și credeți nelimitat. Eu sunt mulțumit sufletește și împăcat cu mine însumi. Nu vă mint. E realitatea sufletului meu, care și-a găsit pacea în înțelepciunea și ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Cred că numai în adevărul evanghelic își poate găsi omul liniștea de suflet” (Valeriu Gafencu).
”Luptă-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greutățile vieții prezente și nu te plânge de suferință”. (Valeriu Gafencu)
”Păstrați-vă curățenia sufletească, purtați-vă cu multă demnitate și eleganță, răbdați aceste grele încercări, care-și au rostul lor, de la Dumnezeu, și rugați-vă necontenit” (Valeriu Gafencu).
”Viața e un dar de la Dumnezeu, și noi trebuie să știm a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curățăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire față de semenii noștri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine și la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele și să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârși” (Valeriu Gfencu).
”Iubiți-vă mult! Mult!” (Valeriu Gafencu).
”Toți umblăm după fericire. Toți o dorim, toți o căutăm. (…) Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o căutați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge. Să vă spun atât: căutați Iubirea și trăiți-o cu multă smerenie” (Valeriu Gafencu).
”Cine împlinește Cuvântul lui Hristos, realizează Maximum, Totul!” (Valeriu Gafencu).
”Ce este dar Viața? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat și a ne pregăti prin Hristos, pentru a primi viața veșnică, fericirea eternă.
Ce este omul?! O ființă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căruia i-a fost pusă în față fericirea și moartea, lăsat fiind liber să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea prin smulgerea din păcat” (Valeriu Gafencu).
”Nu vă faceți iluzii despre om. Iubiți-l. Da! Iubiți-l! Dar nu vă faceți iluzii despe el, căci cine își face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârșit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos-Dumnezeu. (…) Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar neprețuit: Iubirea. Trăiți iubirea” (Valeriu Gafencu).
”Ce este Adevărul? Adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru adevăr. Numai așa ne putem mântui, ne putem câștiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim scris, în Sfânta Biblie, cartea cărților. Să ne apropiem dar, cu inimi smerite de această carte sfântă, în credința curate că Dumnezeu ne va lumina. Și vom căpăta lumină” (Valeriu Gafencu).
Valeriu Gafencu, supranumit ”Sfântul închisorilor”, este un poet de adâncă vibrație mistică . Valoarea adevărată a versurilor sale ”stă în duhul care le-a dat viață”, după cum afirma prietenul său Ioan Ianolide .”El era plin de Har. În el se afla Hristos și am putut să fiu și eu părtaș la starea lui binecuvântată de sfințenie. Îl umplea desăvârșit o stare de intensitate spirituală”.
Sfaturile lui Valeriu Gafencu, prinse în epistole emoționante, trimise familiei (mamei și surorilor), sunt adevărate îndreptare duhovnicești, spre eliberarea sufletului de patimi și păcate, spre dobândirea adevăratei fericiri. Adresându-se ființelor dragi sufletului său, de fapt Valeriu Gafencu se adresează omenirii întregi, pe care o iubește întru Hristos Iisus, Mântuitorul nostru.
VALERIU GAFENCU s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, județul Bălți, din Basarabia. A urmat școala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul ”Ion Creangă” din Bălți, între anii 1932 – 1940. Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul ocupației sovietice. Valeriu Gafencu a reușit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iași, lăsându-și părinții și surorile sub ocupație, despărțindu-se, nu știa că definitiv, de tatăl său care, în toamnă, a fost ridicat și dus în Siberia, unde și-a sfârșit viața nu se știe când.
Valeriu Gafencu devine student al Facultății de Drept a Universității din Iași, în anul 1940. În anul 1941, a fost condamnat pe motive politice, la 25 de ani de muncă silnică. Din anul 1941, până în anul 1949, Valeriu Gafencu s-a nevoit în cea mai grea închisoare din țară, cea de la Aiud. În anul 1949, fiind bolnav de TBC, a fost transferat în penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna, de unde, în ziua de 18 februarie 1952, sufletul său s-a înălțat la Cer, unde s-a întâlnit cu Mântuitorul, pe care L-a iubit toată viața .
Ce putem învăța din exemplul viețuirii NOILOR MUCENICI ȘI MĂRTURISITORI ROMÂNI, cei ce, în temniță fiind, Golgota neamului nostru au suit? Că noi, tinerii din ziua de astăzi, trebuie să căutăm modele și să ne propunem, cât mai curând posibil, ”idealuri imposibil de atins”. Și – cel mai important! – să nu uităm de Rugăciune, să ne ridicăm mereu inima către Cel de Sus, pentru că numai Ea, Rugăciunea, ne salvează. De la ce? De la orice! De la orice rău! Ca și în cazul domnilor Marcel Petrișor și Demostene Andronescu – de exemplu -, cărți vii ale istoriei țării noastre, oameni cu un suflet senin și cu o memorie extraordinară, degrab’ iertători, care răspândesc, în juru-le, lumină, animând orice suflet răvășit. I-am cunoscut și eu pe acești doi distinți domni, într-un început de iarnă feeric, al anului 2011, ca un cadou oferit în dar nouă, învățăceilor înaintați în vârstă, de către Părintele nostru duhovnic, profesor și tutore, Daniel Benga, de la biserica ”Sfântul Ștefan – Cuibul cu Barză”, sector 6, București. Am învățat multe de la dumnealor, am învățat, de pildă, ce înseamnă Prietenia: să-ți dai viața, până la urmă, să te aduci jertfă pentru cel aflat lângă tine, în suferință. Căci, oare, cum poate fi calificat gestul preacucernicului Părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la care a recurs, pentru salvarea colegilor de celulă? Unul dintre ei fiind chiar domnul Marcel Petrișor... Am învățat, apoi, că omul, fiind om, are căderile lui, însă, din punct de vedere moral, nu trebuie să-i judecăm noi aceste căderi. Trebuie să-l înțelegem, să ne rugăm pentru el. Iar dacă se întâmplă, totuși, ca noi să cădem, trebuie să ne ridicăm prin căință și fapte bune, prin smerenie și curățirea inimii prin gânduri frumoase.
Seara zilei de 8 decembrie 2011 a fost cu adevărat o seară specială pentru noi, studenții de la tutoriatul Preacucernicului Părinte Profesor Daniel Benga, care am umplut, până la refuz, micuța biserică situată în sectorul 6 al Capitalei. O seară pe care, cu adevărat, nu o vom putea uita prea curând.
Voi cita, în continuare, câteva poezii apărute sub semnătura domnului Demostene Andronescu: ”Am cerșit un timp lumină / Pe la uși străine, / Neștiind că luna plină / Prinsă-i toată-n mine. // La răspântiile vieții / Stam cu mâna-ntinsă / Și mă miluiau drumeții / Cu lumina stinsă. // Când și când, câte-o scânteie / De-un nebun zvârlită, / Îmi părea calea lactee / Mie dăruită. // Și treceam așa prin viață, / Miluit de lume, / Ca și ea cătând prin ceață, / Nu știu ce anume. // Dar, odată, pe-nserate, / Obosit de vise, / Am găsit la lume toate / Porțile închise. // Și rămas în noapte-afară / Fără lumânare, / Am privit așa-ntr-o doară-n / Mine ca în zare. // Și am tresărit deodată, / Căci văzui că-n mine / Bezna-i ciuruită toată / Și mijesc lumine. // Am dat zgura la o parte / Cu înfrigurare / Și-n străfundurile-mi moarte / S-a iscat cântare. // Iar prin rana-mi sângerandă, / Ca printr-o spărtură, / A tâșnit o rază blândă / De lumină pură, // Ce-nvelindu-mă în toate, / Mătăsoasă, moale, / A dat vieții mele plate / Sensuri verticale. // De atunci fără-ncetare / Luminez întruna, / Nu fălos ca mândru soare, / Ci sfios ca luna. // Iar când malul se adună / Și-mi astupă vrana, / Mă sleiesc ca pe-o fântână, / Adâncindu-mi rana” (Prefacere).
”O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi, / Plângând cu hohote, în palme faţa? / Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa / Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi? // De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii / Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete / Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete/ De mult, de mult, de când eram copii. // Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom / Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă, / Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă / Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn. // Te potoleşte, pentru Dumnezeu! / Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere, / Te înţeleg, eşti munte de durere / Dar nu uita, durerea nu-i un rău. // Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer / Din care răul cu-ndârjire muşcă, / Atâtora li-s zilele biciuşcă / Şi pentru-atâţia viaţa e piper! // E-atâta jale-n lume-atâta plâns, / Atâta dor, atâta suferinţă! / Sărmanul ins chircit în neputinţă / Ameninţă spre cer cu pumnul strâns. // Şi-n loc să-şi facă din durere pod / Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă, / El, sângerând din răni adânci, otravă / Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod. // Sărmana gloată, în genunchi mereu, / Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii, / Nepricepând că scrânciobul durerii / Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu. // Şi-n fiecare clipă câte-o stea / Se stinge-n locul ei precum o pipă / Şi trebuie ca-n fiecare clipă / Altcineva să moară pentru ea. // O! suflete al meu, fii tu ulcior, / Fii amforă durerii, veşnic plină / Şi, sângerând celor din jur lumină, / Învaţă blând să mori în locul lor. // Pricepe că cu fiecare spin / Ce dureros în carne ţi se-mplântă, / Pe un obraz o lacrimă se-avântă / Şi-n lume-i o durere mai puţin. // Cu fiecare suferinţă-a ta / O suferinţă undeva se stinge, / Cu fiecare picur roş de sânge / Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea. // Şi-n fiecare limpede apus, / Cu fiecare-ngenunchere-n tină / Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină / Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus” (De vorbă cu sufletul meu).
”M-am aplecat pe iaz sa-i sorb vigoarea / Si-n unda rece, limpede ca zarea, / Vazui un porumbel trecand inot, / Rasfrant din inaltimi cu cer cu tot. // Departe-n fund un vultur se roteste, / In scama unui nor s-ascunde-un peste / Si-un stol de pesti asemeni unui nor / Acopar soarele cu umbra lor / Si ca o boare racoroasa trece / Prin fata astrului din unda rece. // Deasupra cer, in adancime cer, / Mistere sus, in sens invers mister; / Fac schimb de taine-Adancul cu Inaltul / Si peste lume, dintr-un cap intr-altul, / Ca-ntru-nceput Se poarta Duhul Sfant / "Precum in cer, asa si pe pamant". // Doar intr-un colt de lume, undeva, / Un nimeni ce se crede cineva, / Se vrea de capul lui, vorbeste-n dodii, / Ucide taine si despica zodii, / Nesocotind si sacaind pe Domnul, / Ganganie nefericita: omul” (Comuniune).
Poetul mărturisitor Demostene Andronescu s-a născut la 3 Decembrie 1927, în comuna Câmpuri, județul Vrancea. A urmat școala primară oîn satul natal, iar în 1941 a intrat copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. A urmat cursurile liceului în Bucureşti, iar în 1948 s-a înscris la Facultatea de Istorie, pe care a absolvit-o în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în mai 1952, a fost arestat, judecat şi condamnat la 5 ani de temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În luna noiembrie a anului 1955 a fost eliberat din închisoarea Gherla, cu un decret de graţiere, şi, ieşit afară, în "libertate", s-a înscris, pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, a fost din nou arestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. A fost judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar a fost eliberat în luna Iulie a anului 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare, a fost permanent hărţuit de Securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969, i s-a permis să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să predea această disciplină, pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un loc de muncă, ca redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. S-a ocupat, din anii 2000 încoace, de apariţia revistei "Puncte Cardinale".

vineri, 4 mai 2018

D A I A N A

DAIANA

       Daiana era o tânără romantică, căreia îi plăcea să scrie și să viseze, la ea puterea de imaginație fiind la cote maxime. Dincolo de acestea, îi plăcea să deseneze și să coloreze, hobbyuri care o calmau, îi redau bucuria de a trăi, încrederea în frumos, în viață, în ea. Culorile erau precum un curcubeu ce-mprăștia lumină pe chip, zâmbet.
       Îi plăcea să realizeze icoane pe sticlă - rugăciunea sufletului ei.
       Îi plăcea să citească. Cărți cu tematică diversă, din literatura română și universală, mai cu seamă din literatura franceză. Pentru ea, a citi și a vorbi în limba franceză era ca o sărbătoare rotundă, ca o zi plină de soare. Limba franceză îi era ca un cântec al inimii, ca o curgere melodioasă a unui râu de munte, ca un clipocit de apă, ca un vesel tril de ciocârlie. Din cauza aceasta ajunsese să studieze la Litere, specializarea Română - Franceză. Datorită acestui lucru, dar și a faptului că își dorea să devină un bun profesor, care să răspândească în jurul său lumină,, care să hrănească sufletele celor mici cu lumină, să le dăruiască învățăceilor săi din preaplinul cunoștințelor sale , acumulate în lungul  șir al anilor de școală și de viață. Își dorea chiar să-i învețe pe elevii săi să-și anine dorințele și visurile în proprii versuri ritmate, în proze pline de viață și culoare. Aceasta, desigur, după ce chiar ea însăși descoperise plăcerea și bucuria de a scrie încă de când se afla pe băncile liceului, în clasa a XI-a. Își amintea, cu drag și cu emoție, cum, elevă a Liceului Industrial nr.6 din București fiind, îi plăcea să-și noteze câte o poezie la tablă, în pauze, spre a le înfrumuseța ziua și colegilor săi. Versurile, rândurile sale erau ca un balsam al sufletului.
       Anii de școală ce au trecut ca-n zbor - uneori plin de spaime și tristeți, alteori aducând senin și străluciri de zâmbet, dar întotdeauna curajos, îndrăzneț, după cum zborul unui tânăr trebuie neapărat să fie -, ajungând la final, au fost strânși în clipe de amintiri cu dor.
       Deși nu a avut prieteni la școală și la liceu, trăind mai mult retrasă, din cauza timidității sale excesive, s-a bucurat totuși de reușite, a luptat să nu-și facă părinții și sora de râs, pentru că (cel puțin în școala generală) a avut cam aceiași profesori pe care îi avusese și sora ei mai mare, Antonia.
       Își amintea cu emoție de prima serbare din liceu... Era, pe atunci,  elevă în clasa a IX-a B, la Liceul de filologie-istorie ”Zoia Kosmodemianskaia”, profil filologie-istorie, și scrisese, parafrazându-l pe George Topârceanu, o poezie - pe cât de ironică, pe atât de plină de umor - în care sublinia, în limita bunului simț, caracteristicile fiecărui profesor pe care-l avea la clasă. Poezia a fost ”gustată” de elevii instituției de învățământ, mai puțin însă de cadrele didactice. Care - totuși -, într-un final,  s-au amuzat și dumnealor...
       Școala, liceul îi oferea Daianei puținele clipe în care reușea să iasă din încleștarea timidității și  atunci avea curaj să fie ea: să viseze, să spună lucrurilor pe nume - având însă grijă să nu rănească! -, să-și expună punctul de vedere, să-și argumenteze alegerile. Acasă nu putea... Din păcate, acasă lucrurile nu stăteau prea bine. Tatăl, David, maistru energetician fiind, desfășurându-și activitatea în Biroul Cazarmare al unei vestite unități militare, era foarte exigent, aspru, nu admitea comentarii la părerile pe care le avea, hotăra pentru toți, chiar dacă uneori mai greșea în alegerile făcute sau pe care urma să le facă. Însă niciodată nu recunoștea că a greșit și că ar fi putut acționa altfel decât gândise, putând pleca urechea și la opțiunile celor dimprejurul său. Mândria și orgoliul, când i se arăta că totuși a greșit și nu ar fi ajuns la un rezultat negativ dacă ar fi ținut cont și de ideile celorlalți, îl făceau cel mai adesea violent. Violent verbal și uneori chiar și fizic. Mândrie, orgoliu, gelozie. Duritate și exigență. Cu duritatea și exigența era de acord și Daiana, dar doar până într-un anumit punct. Însă el, tatăl său, nu avea limită. Din cauza aceasta, Daiana era timidă, speriată și retrasă, exact ca mama ei, Marta. Amândouă sensibile. Antonia, în schimb, era mai puternică, avea curaj, îi mai răspundea tatălui său.
       Puțin mai plinuță față de colegii săi de aceeași vârstă, purtând și ochelari, în școala generală Daiana a primit, odată cu începerea primei clase a ciclului gimnazial, porecla ”Motoreta”. I se mai spunea, uneori, și ”Aragaz cu patru ochi”. Cea din urmă poreclă nu o deranja într-o așa mare măsură, ca prima. Când se auzea strigată de către colegii băieți din clasă ”Motoreta”, îi părea foarte rău și, pentru că era o fire căreia nu-i plăcea să-i apostrofeze pe alții, se retrăgea în carapacea singurătății și a tristeții, iar lacrimile începeau să-i izvorască din ochișorii mici, căpriu, rostogolindu-se la vale, , pe chipu-i înnegurat, în picuri mici, ca de cristal... Se simțea, în acele clipe, atât de singură..., părăsită de toți... Acum, la anii maturității, Daianei, gândindu-se la acest episod al vieții de școlar, îi înflorea mereu un zâmbet în colțul gurii. A pune porecle de către unii elevi colegilor lor era o etapă firească în viața copiilor aflați la vârsta școlarității gimnaziale. Acest lucru - atribuirea de porecle colegilor - dovedea o subtilă ironie a celor mici. Ei nu criticau dur, ci, cu umor acid, sancționau anumite tare ale celor din jur. Unii o făceau din pură răutate, însă sub această formă mai blândă a exprimării, alții - pentru a sancționa, pentru a atrage atenția asupra unui lucru negativ sau care nu mergea bine, nu se încadra în întregul existențial. Cu toate acestea, atunci plângea, se consuma în interiorul său, se simțea singură, părăsită, neînțeleasă. Neînțeleasă mai ales de cei mari: profesori și părinți. Pe aceștia, poreclele îi amuzau. Într-adevăr, părinții căutau să-i insufle ideea că precla se referea la faptul că, deși plinuță fiind, totuși colegii o apreciau pentru că putea să alerge, să joace volei. Apoi, o apreciau și pentru faptul că reținea cu ușurință definițiile, regulile, teoremele, încă din clasă, de la ora de predare. Profesorii, doamna dirigintă - nu prea dădeau importanță acestui lucru când, supărată, mergea să le spună motivul necazului său. Asta o durea cel mai tare: indiferența adulților direct implicați în asigurarea educației școlare vis-a-vis de acest aspect care traumatiza sufletele copiilor timizi, sensibili...
       David avea o fire vulcanică, se aprindea ușor când nu-i convenea ceva, era convins că are dreptate tot timpul, iar când mai greșea și încerca cineva să-i arate ce-i greșit - se supăra foarte... Avea mândria de a avea el ultimul cuvânt, în toate...
       Era bine făcut, potrivit de înalt, cu o alura atletică (făcuse, de altfel, sport, în tinerețea sa: ciclism) și ochii de culoarea ierbii ce da în pârg vara, a cerului senin și limpede ca o lacrimă, a înnorării  timpurii: aveau nuanțe de verde-albastru-gri, care se schimbau în funcție de stările emoționale pe care le trăia... Avea părul de culoarea spicului de grâu, depozitat de ceva ani în hambare. Era impunător, cu un șarm al său, șarm care îl făcea plăcut vederii. De aceea, chiar și la anii senectuții, femeile întorceau capul după el.
       Crescut într-o familie care nu și-a apărat, până la capăt, valorile tradiționale, spirituale, tocmai la vârsta tinerei adolescențe - perioada cea mai critică a copiilor, aflați la vârsta alegerilor de tot felul, a căutării modelellor de urmat în viață, a căutării răspunsurilor la întrebările existențiale -, s-a trezit educat, alături de fratele său mai mic cu opt ani decât el, numai de mamă, întrucât părinții aleseseră să divorțeze. Tatăl trăia alături de amanata sa, dar fără să se căsătorească cu aceasta, iar mama se sacrifica: muncea, muncea și iarăși muncea, continuându-și lucrul și acasă, până noaptea, târziu. Astfel a reușit să le asigure hrana cea de fiecare zi și banii pentru îmbrăcăminte și încălțăminte. De suflet, de sufletul său și al copiilor săi, nu mai avea timp. Doar atât cerea: ca drept răsplată pentru muncă, ei, copiii, să învețe. Însă nu-i ajuta, nu-i supraveghea. Doar cerea note bune. Atât.
       Băieții, nefiind educați în spiritul bunătății, al blândeții și al smereniei, al iubirii ce dă sens vieții omului pe pământ, trăind într-un mediu aproape toxic, neputând fi supravegheați și sprijiniți sufletește în mod real, i-au creat mari greutăți mamei lor, Jana, nefiind îndeajuns de ascultători, aceasta datorându-se, probabil într-o mare măsură, și răzvrătirii adolescentine. Așa se face că mezinul familiei, George, împreună cu prietenii, într-una din după-amiezile petrecute singur acasă, a spart ușa șifonierului ce trona maiestuos în camera de zi, furând lucruri de valoare, cu dorința de a le vinde, spre a face rost de bani... Pentru distracție... Niciodată nu a reușit Jana să afle cine l-a împins pe George la o asemenea faptă, ori dacă a făcut-o sub presiunea anturajului sau dacă au făcut-o prietenii lui și cine anume erau aceștia... Lucrurile, din păcate, nu au mai putut fi recuperate. Nici mânerele șifonierului, suflate cu aur... Un șifonier pe cât de vechi, pe atât de valoros sentimental și nu numai, stârnind admirații, uimiri și invidii...
       Fiind mai mic și având impresia că are voie să facă orice îi dorește inima, George pleca adeseori în parc, cu prietenii, unde închiriau bărci și vâsleau pe lac până când seara îmbrăca orașul cu haina-i purpurie, înstelată... Într-una din aceste... expediții, a căzut în apă și, neștiind să înoate, a rămas acolo până ce, într-un târziu amestecat cu teamă și mult rece, l-a ajutat totuși cineva să se salveze. Consecința? A răcit puternic la plămâni... Motiv pentru care a fost chiar scutit și de Armată.
       Altădată, nepunând școala pe un loc mai înalt în ierarhia valorilor sale, a reușit să rămână corigent. Jana, cu inima zdrobită de supărare, s-a învoit cu un cadru didactic să-l mediteze și, astfel, pe tot parcursul vacanței de vară, George nu s-a putut bucura de plăcerile unei relaxări totale, căci a trebuit să învețe, să învețe și iarăși să învețe, până ce, după spusele sale, cunoștea manualul disciplinei respective pe de rost... A fost o vară de foc, pe care George nici acum, la  vârsta înaintată ce o are, nu o poate uita.. După o vară de chin, și-a luat corigența, însă a rămas cu rușinea...
       David era altfel, ca elev. Practicând ciclismul, a învățat să fie organizat și să învețe atât cât să nu fie dat afară de la club, și ceva un pic mai mult. Așa, nu s-a aflat niciodată sub amenințarea vreunei corigențe, dar nici nu s-a străduit îndeajuns de mult, astfel încât, pus în fața confruntării cu examenul de admitere în învățământul superior, la Facultatea de Drept a Universității din București, l-a ratat, fiind declarat respins. Jana și George nu erau acasă atunci, ci într-o tabără organizată de școala la care învăța cel mic. Dacă mama ar fi fost acasă, poate că șansele lui David de a fi admis la facultate ar fi crescut considerabil, așa...
       Fire practică, materialistă, David s-a angajat imediat și, printr-un concurs favorabil de împrejurări, a ajuns să se angajeze în cadrul unei unități militare din subordinea Ministerului Forțelor Armate. O unitate militară de aviație.
       Într-un final, David a întâlnit-o pe cea care urma să-i devină soție, pe Marta, în stațiunea Băile Govora. Marta își desfășura activitatea acolo, era asistentă medicală la Sanatoriul Ministerului Formțelor Armate. David își planificase ca în toamna aceea aurie, scăldată-n nuanțe arămii, roșiatice și de dorul după liniște, frumos și relaxare, să-și petreacă o parte a concediului de odihnă în frumoasa stațiune balneară de munte din județul Vâlcea - Băile Govora. Ajuns însă mult prea târziu pentru a putea fi preluat de la gară cu autobuzul unității militare sanitare, tânărul David a trebuit să parcurgă întreaga distanță pe jos. Ajuns într-un târziu la sanatoriu, cu osteneala lucindu-i pe chip, s-a adresat pe un ton răstit celei ce se ocupa și cu repartiția camerelor, dar si cu administrarea tratamentului recomandat de către medic, cerându-i socoteală pentru faptul că nu a fost așteptat la gară, spre a fi preluat și adus la hotelul stațiunii. Arătându-i-se că, de fapt, el este vinovatul, bărbatul s-a îndreptat spre camera sa, fără însă a-și cere ieratre, dar cu zâmbetul înflorindu-i în privire: ”fata era atât de gingașă! Și nu părea a se fi supărat prea tare pe el!” - așa gândea în sinea-i.


      
- VA URMA -

vineri, 13 aprilie 2018

”La mulți ani!”, costeșteni! ”La mulți ani!”, celor cu suflet de costeștean! - Costeștii Vâlcii. 2018. Izvorul Tămăduirii. ”La obârșie, la izvoare” -


       „LA MULȚI ANI!”, COSTEȘTENI!

”La mulți ani!”, costeșteni! ”La mulți ani!”, celor cu suflet de costeștean!

- Costeștii Vâlcii. 2018. Izvorul Tămăduirii. ”La obârșie, la izvoare” -

       ”La mulți ani!”. costeșteni frumoși, oriunde v-ați afla: în Costești sau la lucru, în afara țării, ori viețuitori ai altor orașe ale României! ”La mulți ani!” și fie ca Măicuța Domnului, Izvorul cel de Viață dătător, să vă ocrotească, pace și sănătate sufletească și trupească să vă dăruiască! Îmi amintesc, cu drag, de zilele în care puteam participa și eu, alături de voi, la aceste clipe de sărbătoare! Tare îmi erau dragi acele clipe, care parcă nu se sfârșeau! Clipele se dilatau, în frumusețea și plăcutul ce mângâiau auzul, văzul și sufletul, devenind ore, orele se transformau în zile, zilele deveneau săptămâni. De fapt, era o zi: ziua voastră! Ziua noastră, a tuturor: fii și nepoți ai acestui leagăn de vis, ce ne-a fost și încă ne este casă și loc de relaxare (în vacanțe și concedii). ”La mulți ani!”, așadar, costeșteni! ”La mulți ani!”, celor cu suflet de costeștean!
       P.S. Gândindu-mă la această zi, nu pot să nu-mi amintesc și de Ana! Ana, care ne îndemna, frumos: ”să zâmbiți mai mult și să-i faceți și pe alții să zâmbească”. Asta se străduia ea să ofere, tuturor: sprijin, încurajare și un zămbet venit din inimă, sincer! Așa mi-o amintesc, precum în fotografiile preluate de pe pagina sa de facebook ( https://www.facebook.com/asociatia.autenticromanesc/media_set?set=a.121153754753226.1073741833.100005758061333&type=3 ) .
Ana, fie-ți somnul lin, în Corturile Drepților, la Dreapta Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos!


















joi, 12 aprilie 2018

ÎNDEMN

ÎNDEMN


       ... Ne îmbrăcăm în haina răutății și nu în cea a gândului curat, a bunătății și a iubirii... Ne îmbrăcăm în haina întristării și nu în cea a primăverii, a speranţei și a bucuriei... Ne îmbrăcăm în haina minciunii și nu în cea a cuvântului drept și smerit... Ne îmbrăcăm privirile cu petale de nor și lumină de fulger, în locul celei a seninului cer, scăldat în lumini de soare, de stele și luceferi... Ne îmbrăcăm viețile în haina iernilor viscolite de ger, nu în cea a primăverii cu iradieri de multicolore frumuseți și speranțe... Dacă ne-am îmbrăca sufletele în virtuți, ne-am îmbrăca în Viață - haina nestricăcioasei noastre pe-treceri de-aici, de pe Pământ! Haideți să ne îmbrăcăm în bunătate, smerenie și simplitate, în iubire de semen și de fapte bune, în senin de bine, de adevăr și frumos, în alb de credință și-n verdele speranței!

luni, 12 februarie 2018

Vă rog, din suflet, să mă ajutați pentru a depăși acest hop! Vă rog să nu mă lăsați ACUM, la greu! Vă mulțumesc! Vă mulțumesc respectuos!



Vă sărut Dreapta, Precucernici Părinți Profesori!
Doamne, ajută, stimați Profesori, colegi, cunoștințe și prieteni!
            Din nou apelez la dumneavoastră, cu o mare rușine în suflet, dar nu am altă cale de ales.
            Am fost operată, în 2012 și în 2014, pentru triplă artrodeză subastragaliană, supraastragaliană și pentru fractură de astragal - membrul inferior stâng, afectat de pareză de SPI și SPE - nerv sciatic. În 2008, am fost operată pentru condromalacie rotuliană, plică sinovială - genunchiul drept. În 2010, am fost operată pentru Hernie de disc L5-S1, prin Nucleoplastie percutană. În 2005, am fost diagnosticată cu nodul tumoral hipofizar laterosellar stâng. În 1998, am avut un accident prin cădere de la același nivel, dar soldat cu Pareză de SPE și SPI - nerv sciatic, membrul inferior stâng și Hernie de disc. În 2015, am fost diagnosticată și cu coxartroză - șold drept.
Am mai fost diagnosticată, în 2016, și cu osteoporoză, la nivelul gleznei membrului inferior stâng, dar și la nivelul șoldului.
                Mama este suferindă de diabet, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică dureroasă, nu i se închid două valve, ale inimii; are reumatism, artroză, osteoporoză; este operată de două ori de hernie de disc - prin metoda clasică -, trebuie s
ă mai facă o operație la ochiul stâng, pentru cataractă (la ochiul drept s-a operat în august 2015). Cel mai grav este că a ajuns la Urgență, la Terapie Intensivă, la Serviciul Cardiologie al Spitalului Bagdasar și este propusă pentru operație de bay-pass, pe care trebuie să o facă cât mai urgent posibil.
                Am o pensie de 428 lei / lună.
De-abia ne putem cumpăra medicamentele care ne sunt necesare. În fiecare lună, trebuie să scoatem câte 1000 de lei din buzunar pentru medicamente, ori chiar peste, dacă mai intervine ceva (răceală, infecție - cum mă confrunt de câteva luni bune: pielonefrită -, imagine nodulară hiperecogenă bine delimitată, hernie hiatală de dimensiuni medii). Avem nevoie de medicamente pentru inimă, pentru osteoporoză, pentru colesterol, pentru afecțiunile reumatice, neurologice, pentru adenomul hipofizar, pentru infiltrațiile în genunchiul operat (cu Hyalgan - 5 fiole / an, câte una pe săptămână -, ori cu HyalOne, 1 fiolă/an ), pentru osteoporoză. Gimnastica medicală și fizioterapia le-am cam abandonat - deși mi s-a spus să le fac constant, cât de des se poate -, pentru că mi-ar trebui iarăși bani: pentru transportul până la policlinică și înapoi acasă, pentru a le da mici atenții celor de-acolo. Știe foarte bine, oricine dintre noi, că altfel nu se poate!
                Am nevoie și de ghete ortopedice, cu toc de 2,5 cm, cu arc pe talpă și cu întărituri / plăcuțe de fier pe laterale (pentru a nu mi se răsuci și fracctura gleznele), fără de care mersul îmi este imposibil, ghete care se strică în 5/6 luni, pentru că mă încalț cu ele zi de zi, oriunde m-aș deplasa.
                O altă problemă (căreia nu-i găsesc soluții) este aceea cu Casa de Pensii: în urma câștigării în instanță a procesului intentat de liderul de sindicat, pentru ca profesorii să primească cei 25% reținuți din salariile lor, Școala gimnazială nr.81 din București a trecut la plata acestor diferențe salariale, cunoscute sub numele de ”hotărâri judecătorești”. Pentru că am predat la această școală, în perioada în care s-au reținut cei 25% din salariile bugetarilor, Școala m-a cuprins și pe mine în documentele sale contabile, în vederea restituirii  sumelor. Numai că, din păcate, m-au trecut (oare de ce? Nu-mi pot explica nici acum acest lucru!) ca angajata dumnealor, fără contract, 20 / 21 / 22 de zile - cât aveau lunile -, cu normă întreagă, exact în perioadele în care nu aveam voie să lucrez deloc (și chiar nu lucram), ori aveam voie să lucrez doar cu jumătate de normă și deja lucram în altă parte exact așa cum mă lăsa legea în vigoare. La cererea mea de corectare a înscrisurilor greșite, Școala a corectat doar erorile pentru trei luni, pentru restul nu vrea să mai facă lucrul acesta. Sunt luni bune, din martie 2012 până în decembrie 2015 în care s-au făcut astfel de greșeli, ce nu se vor corectate de către cei abilitați din școală. Deoarece am fost trecută ca lucrând cu normă întreagă, Casa de Pensii îmi tot trimite somații de plată, pentru a da înapoi pensia de invaliditate pe care o primeam în acea perioadă, pentru că - zic dumnealor - am lucrat cu normă întreagă. Deși eu nu lucram deloc ori lucram doar atât cât îmi permitea legea (jumătate de normă), nu și în plus.
                Cum aș putea rezolva această problemă? Nu am bani pentru a angaja vreun avocat, iar cei care mi-au fost recomandați și la care am apelat, după ce le-am prezentat situația, nu au mai dat niciun semn de viață. Nici măcar un ”nu pot să te ajut” nu mi-au zis / scris. De ce să plătesc greșelile altora, atâta timp cât am fost corectă și am lucrat legal sau nu am lucrat deloc?
                Cu toate că am fost repartizată, în data de 8 septembrie 2016, la Școala Gimnazială nr. 205 ”Adrian Păunescu” din București, sector 6, pe 9 ore de limba și literatura română, din cauza faptului că am fost în concedii medicale (între 16  și 20 ianuarie 2017, pe 25 și 26 ianuarie 2017 și între 21 - 23 februarie), unele dintre acestea neînregistrate de către conducerea școlii, directorul instituției de învățământ declarându-mă absentă nemotivată, unii părinți ai elevilor mei chiar fiind  puși să facă plângere la inspectorat că lipsesc nemotivat, am fost dată afară din această școală și transferată pe un număr de 8 ore, 4 într-o instituție și 4 în alta, așadar sub jumătatea de normă la care am dreptul legal. În această situație, salariul îmi scade foarte mult. În anul școlar 2015/2016, pentru 3 ore, câștigam aproximativ 125 de lei noi.
                În plus față de aceasta, una dintre școlile la care am predat începând cu luna martie a acestui an, deși, prin contractul individual de muncă, mi-a adus la cunoștință că îmi va înceta angajarea în unitate la data de 13 iulie, în extrasul REVISAL au scris că angajarea s-a încheiat la 17 iunie. Apoi, aici, în școală, am avut 4 ore / săptămână, însă au raportat la ANAF orele pe care le aveam pe săptămână ca fiind ore pe zi. Ori NU AM PREDAT 4 ORE/ZI, ÎN FIECARE DIN ZILELE LUCRĂTOARE ALE SĂPTĂMÂNII, CI DOAR 4 ORE/ SĂPTĂMÂNĂ. La solicitarea mea de a se corecta aceste înscrisuri eronate, am fost trecută cu 2 ore / săptămână în extrasul REVISAL. Culmea este că, la ANAF, au raportat 2 ore / zi (ceea ce este corect). Dar cum rămâne cu diferența dintre 2 ore / săptămână și 4 ore / săptămână, în defavoarea mea? Și cu perioada de angajare?
                Sunt cadru didactic calificat de limba și literatura română, cu media 8,57 la Concursul Național de Titularizare din 30 iulie 2013.
                Din data de 8 aprilie 2016, cea mai mare parte a costului transportului a suportat-o și o suportă financiar Preacucernicul Părinte Teodor Berbece, de la biserica Spitalului Panduri, din București. Restul, trebuie să plătesc eu... Sunt săptămâni în care, pentru că mama mea nu se mai poate deplasa, din cauza unor bătături la picior, precum și din cauza unor probleme neurologice și a celor cardiace și de diabet, trebuie să merg la cumpărături, să plătesc facturile curente (apă, electricitate, telefon) și astfel depășesc cu mult cei 200 de lei pe care îi primesc pentru tarnsport de la Preacucernicul Părinte Treodor Berbece. Uneori dau și 300 de lei / săptămână sau mai mult la taxi.
                Sunt licențiată in Filologie, specializarea Română-Franceză, cu Studii Aprofundate de Etnologie și Folclor, precum și licențiată în Teologie Ortodoxă, specializarea Didactică, dar și masterată în Comunicare și Comuniune eclesială în spațiul ortodox (Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” București).
                În toamna anului trecut (2016), fusesem admisă, în urma concursului de admitere, la Școala Postliceală Sanitară ”Sfântul Ierarh Nectarie”, din cadrul Seminarului Teologic Ortodox București. Intrasem la specializarea Asistenți Medicali pentru Farmacie. Din păcate, a trebuit să renunț, deoarece nu m-am putut prezenta la toate cursurile și testele pe care ar fi trebuit să le dau, dar nici la practică. De ce? Din cauza transportului: nu am avut cu ce să plătesc taxiul, pe jos - cu mijloacele de transport în comun - neputând să merg (nu pot urca sau coborî scări, nu pot ajunge, de la mine, de-acasă, până la stația de metrou cea mai apropiată).
                Locuiesc, împreună cu mama mea, la curte, în sectorul 3, încălzirea făcându-se cu ajutorul focului cu lemne. Facem focul cu lemne, fără cărbuni, pentru că niciuna dintre noi nu suportă mirosul cărbunilor, ne sufocăm. Problema cea mai mare, acum, în această perioadă, este cum vom procura lemnele. Ne sunt necesare în jur de 7000  de kg...  Mă puteți ajuta, în vreun fel, pentru procurarea lemnelor? Și pentru refacerea sobei, care scoate fum în casă și are cahlele despărțite... Vă rog!!! Vă rog mult de tot!!!
                Pentru ca deplasările mele să nu mai depindă chiar atât de mult de taxiuri, cred că m-ar ajuta un scuter electric (cu 3 roți). M-ați putea ajuta și în  acest sens?
                M-ar putea susține cineva fiananciar pentru toate acestea?
                Mai am un vis: deoarece scriu - îmi place foarte mult să scriu! - proză, poezii, realizez chiar și monografii de biserici / monumente de arhitectură / ale comunităților rurale, doresc să-mi strâng într-un volum ceea ce am finalizat până acum, care să-mi apară. Însă, la orice editură aș merge, trebuie să plătesc, pentru numărul de exemplare în care doresc să-mi apară lucrarea... Nu am de unde să îmi susțin financiar apariția cărților... M-ați putea ajuta?
                Sunt dispusă să dau și meditații, la limba și literatura română, pentru a putea strânge un ban. Deocamdată, nu am găsit doritori.
               Săptămâna trecută (pe 6 februarie), am fost înștiințată de Către Casa de Pensii că trebuie să plătesc, în următoarele 15 zile, suma de 10987 de lei, pentru că am lucrat având gradul II de invaliditate și nu aveam voie lucrul acesta. Nu am lucrat din rea voință, ci pentru că nu am știut că îmi este interzis să lucrez cu acel grad de invaliditate și nimeni nu mi-a zis că nu am voie. Până acum, timp de 6 ani, din 2012, îmi opreau din pensia de gradul III de invaliditate. La început, în primele trei luni ale anului, mi-au oprit 62 de lei / lună, apoi din aprilie 2012 mi-au oprit câte 92 de lei în fiecare lună. Chiar și în luna ianuarie mi-au oprit 92 de lei.
              Vă rog, din suflet, să mă ajutați pentru a depăși acest hop: plata celor 10987 de lei către Casa de Pensii! Vă rog să nu mă lăsați  ACUM, la greu!

             Vă rog să distribuiți această rugăminte a mea tuturor prietenilor din lista dumneavoastră! Vă rog să le transmiteți rugămintea mea de a mă ajuta, cât mai urgent! De asemenea, în cazul în care cunoașteți patroni / directori de firme care are putea să mă ajute, vă rog să le vorbiți despre mine, rugați-i să mă ajute, ajutați-mă să ajung la dumnealor, spre a le transmite rugămintea personal. Vă mulțumesc, din suflet! Vă mulțumesc! Nădăjduiesc că nu mă veți lăsa! Să aveți, cu toții, zile senine, bucurii, sănătate și împliniri binecuvântate!
                 Am un card, la BRD, pe care, în anul universitar 2014-2015, primeam bursa: COD IBAN: RO59BRDE441SV99444804410; NR. CONT: 99444804410. Încă mai este activ, nu este desființat. Vă mulțumesc! Vă mulțumesc respectuos!
               
Cu sinceritate,
Nicoleta Enculescu, http://www.flacaraarzand.blogspot.com
                Vă mulțumesc!


















sâmbătă, 3 februarie 2018

Anunt MEDITATII, SCRIERE IMAGINATIVA

I. Licenţiată în Filologie, specializarea Limba şi literatura română + Limba şi literatura franceză, cu Studii Aprofundate de Etnologie şi Folclor, licenţiată în Teologie Ortodoxă, specialiyarea Didac tică, masterată în Comunicare şi comuniune eclesială în spaţiul ortodox eclesial, profesor cu experienţă, cu 10 ani vechime predare în învăţământul preuniversitar de stat şi particular, gimnazial şi liceal, cu rezultate bune şi foarte bune obţinute cu elevii la diferite concursuri şcolare şi extra-şcolare, ziaristă, scriitoare, dau meditaţii la LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ, LIMBA FRANCEZĂ ŞI RELIGIE ORTODOXĂ (DOGMATICĂ), pentru elevii claselor a II-a - a XII-a şi în vederea pregătirii Evaluării Naţionale, a examenului de Bacalaureat şi pentru admiterea în învăţământul universitar, la domiciliul meu dein Bucureşti, întrucât nu mă pot deplasa, fiind persoană cu dizabilitate locomotorie. Meditaţiile le dau pentru a-mi putea cumpăra medicamentele necesare mie şi mamaei mele, precum şi pentru a putea urma tratamentele fizicale şi kinetoterapice, pentru operaţii şi infiltraţii, pentru a-mi putea achiziţiona ghetele orltopedice fără de care nu mă păot deplasa deloc, pentru a-mi putea plăti drumurile cu taxiul către serviciu şi înapoi acasă, către farmacie, medic, piaţă şi oriunde am nevoie să ajung; pentru procurarea lemnelor necesare încălzirii în anotimpul rece. Rog distribuiţi cunoştinţelor dumneavoastră, care au nevoie de astfel de meditaţii. Vă mulţumesc respectuos! Date de contact: enculescunicoleta@yahoo.com .

II. De asemenea, scriu poveşti pentru copii, poveşti personalizate. Doritorii sunt rugaţi să mă contacteze la adresa de e-mail indicată mai sus: enculescunicoleta@yahoo.com. Va multumesc!


https://www.facebook.com/events/152319365468453/

luni, 15 ianuarie 2018

15 ianuarie - ZIUA CULTURII NAȚIONALE

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889)

15 ianuarie - ZIUA CULTURII NAȚIONALE


Încă din anul 2010, ziua nașterii marelui nostru poet Mihai Eminescu, 15 ianuarie, a deveni ZIUA CULTURII NAȚIONALE.
Despre Eminescu? Cu toții am învățat despre viața și activitatea sa literară. De
De ce ziua nașterii Poetului a fost aleasă drept ZIUA CULTURII NAȚIONALE? Pentru că, în cei numai 17 ani de activitate literară propriu-zisă, Eminescu a înzestrat literatura română cu frumuseți nepieritoare. Versurile sale constituie un adevărat tezaur al literaturii române, expresie a geniului creator eminescian. 
Mihai Eminescu a lăsat o operă a cărei valoare asigură, lui și neamului nostru românesc, ”dreptul la nemurire”.
Autor al unei opere fără egal prin profunzime, originalitate și valoare artistică, Mihai Eminescu este poetul nostru național.
Folosind structurile literaturii folclorice, de la doină la basm, poetul Mihai Eminescu a dat limbii române literare unitatea ei deplină într-o armonioasă sinteză de lexic, morfologie și sintaxă (”Ce te legeni”, ”Călin (file din poveste)”, ”Revedere”).

”Toate popoarele își aleg printre gloriile panteonului lor național pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rușii pe Pușkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fața lumii întregi.” (Tudor Vianu)

”Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică preacurată,
Și pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Acultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică preacurată
Și pururea Fecioară,
Marie!”
(Mihai Eminescu, ”Rugăciune”)

În această ZI a CULTURII NAȚIONALE, trebuie să privim în urmă spre toți cei ce au pus o fărâmă din sufletul lor la nașterea și dezvoltarea culturii române, cu tot ce presupune ea, fiind, prin definiție,  ”ansamblul de valori materiale și spirituale produse pe teritoriul țării”. E drept să ne amintim, așadar, de ”Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către fiul său, Teodosie”, e cazul să ne amintim de cronicari (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), de Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, de Mitropolitul Dosoftei, de Dimitrie Cantemir și a sa ”Descriere (a) Moldovei”, ori de al său ”Hronic (al) vechimii romano-moldo-vlahilor”; de Rosetti, Cantacuzino, Ghica, Nottara, Lipatti, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, Anton Pann și a sa ”Poveste (a) vorbei”; de Ienăchiță și Iancu Văcărescu; de Mihail Kogălniceanu (scriitor, politician și primul ministru al României), Vasile Alecsandri (politician , poet și dramaturg), Andrei Mureșanu (publicist, autorul actualului imn național) și Nicolae Bălcescu (istoric, scriitor și revoluționar); de Titu Maiorescu, Ion Creangă, Caragiale, Ioan Slavici; de Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian, de Ciprian Porumbescu și de Mitropolitul Andrei Șaguna; de prozatorul Panait Istrati, poetul și scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, poetul și publicistul George Coșbuc, poetul Ștefan Octavian Iosif, istoricul și fondatorul de presa română în Transilvania, George Barițiu; de  Badea Cârțan, un simplu țăran oier din sudul Transilvaniei, devenit, prin exemplul faptelor sale, un simbol al mișcării de renaștere națională; de sculptorul Constantin Brâncuși, de Lucian Blaga, Eugen Lovinescu și George Călinescu; de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Lucia Sturdza Bulandra, George Topârceanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Tristan Tzara, Marcel Iancu; de filosofii Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Alexandru Dragomir și Vasile Conta; de Nicolae Iorga, George Enescu, Mihail Jora și  Paul Constantinescu; de Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Lucian Grigorescu și Theodor Pallady; de omul de știință Nicolae Paulescu, neurologul Gheorghe Marinescu, bacteriologul Victor Babeș, chirurgul Dimitrie Gerota, endocrinologul Constantin Parhon, matematicianul Gheorghe Țițeica; de prozatorii Marin Preda, Nicolae Breban, poeții Nichita Stănescu, Marin Sorescu și criticii literari Nicolae Manolescu și Eugen Simion; de filosofii Constantin Noica, Petre Țuțea și Nicolae Steinhardt; de Ana Blandiana și Octavian Paler; de istoricii Gheorghe I. Brătianu, Alexandru Xenopol și Mihai Roller; de dramaturgul Eugen Ionescu, istoricul religiilor și scriitorul Mircea Eliade, de eseistul și filosoful Emil Cioran, de filosoful Ștefan Lupașcu, de renumiții dirijori Sergiu Celibidache și Ionel Perlea etc., etc., etc.. Sunt doar câteva nume de referință dintre atâtea altele, care au dat o strălucire aparte culturii naționale.
Să nu uităm, de asemenea, de autorii anonimi, semnatarii unor memorabile creații folclorice, precum ”Miorița”, ”Mănăstirea Argeșului”, ori chiar de monunmentele de arhitectură religioasă și civilă, de Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Aurel Persu și Henri Coandă etc..
Avem cu ce ne mândri! Suntem datori a ne aduce, după puteri, obolul nostru la dezvoltarea culturii române. Oare ne vom putea ridica la înălțimea înaintașilor? Unii dintre cei ce au suferit în temnițele comuniste - domnii Marcel Petrișor și Demostene Andronescu, cărți vii ale istoriei noastre - afirmau că noi, tinerii din ziua de astăzi, nu prea mai căutăm modele, nu ne mai propunem ”idealuri imposibil de atins”. Ar fi cazul s-o facem, cât încă nu este prea târziu! Să ne unească acest gând. Să ne propunem să atingem BINELE și FRUMOSUL, să reușim să facem BINE, să creăm BINELE, spre folosul nostru și al celorlalți!