ARHIMANDRIT VENIAMIN MICLE (7 IULIE 1939 – 17
NOIEMBRIE 2025) – MONAHUL-CĂRTURAR VREDNIC LUCRĂTOR ÎN OGORUL SPIRITUALITĂȚII
ROMÂNEȘTI
Mâine ar fi fost ziua de naștere a Cuvioșiei Sale, Părintele Arhimandrit Veniamin
Micle de la Mănăstirea „Bistrița Olteană”, comuna Costești, județul Vâlcea. S-a
născut în ziua de 7 iulie 1939, în localitatea Plopeşti-Şişeşti, judeţul
Maramureş, fiind unul dintre cei şase copii ai familiei Timofte şi Eudochia
Micle, primind, la Botez, numele Valer. La vârsta de 5 ani, a învăţat să
citească de la sora sa mai mare. La 11 noiembrie 1954, în vârstă de 15 ani, a
renunțat, de bună voie, la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu-Mare, unde fusese
admis ca bursier, urmând calea sufletului său, luându-şi Crucea cu demnitate: a
intrat ca novice la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, judeţul Maramureş,
condusă de Protosinghelul Iustinian Chira. Remarcându-se ca un tânăr studios,
avid de noi cunoştinţe, Părintele stareţ l-a trimis la Seminarul Teologic din
Cluj, unde a fost admis în anul 1955. La 19 iulie 1958, a depus voturile
monahale, primind numele Veniamin. A absolvit cursurile Seminarului Teologic
din Cluj, primul din cei 40 de colegi câţi avea, în luna iunie 1959, iar în
toamna aceluiaşi an a fost admis, tot primul, la Institutul Teologic din Sibiu.
Însă, pe 3 octombrie, în baza Decretului 410/1959, a fost înlăturat din
Institut și la 1 noiembrie chiar izgonit din mănăstire, împreună cu ceilalţi
monahi. La 7 noiembrie, s-a angajat într-un Atelier de pictură şi confecţionat
rame de tablouri, în oraşul Dej, urmând şi Şcoala de Artă Populară din
localitate, certificându-i-se talentul de pictor nativ.
Întrucât
Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia rămăsese fără slujitori, Părintele stareţ
Iustinian a intervenit, pe lângă Episcopia Clujului, pentru readucerea sa în
aşezământul monahal şi, la 20 decembrie 1959, în urma aprobării eparhiale,
Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost hirotonit ierodiacon, iar în ziua
următoare ieromonah, calitate în care, pe lângă activitatea gospodărească din
Sfânta Mănăstire, a oficiat Sfintele Slujbe bisericeşti, a predicat şi a
mărturisit credincioşii, a desfăşurat o activitate misionar-pastorală în unele
parohii vacante, precum Vima Mică, Maşca, Fânaţe, Copalnic etc.. În perioada
ianuarie – aprilie 1961, a suplinit parohia Suciu de Sus, din Protopopiatul
Lăpuş, judeţul Maramureş.
La
îndemnul Episcopului Teofil al Clujului de a-şi relua studiile universitare,
s-a înscris în acelaşi Institut Teologic din care fusese înlăturat, frecventând
cursurile facultăţii între anii 1962 – 1966, la 26 iunie susţinându-şi examenul
de licenţă, pe care l-a trecut cu calificativul „Excepţional”.
Timp
de doi ani, la recomandarea rectorului Sofron Vlad, între 1966 şi 1968, a urmat
cursurile de doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică,
specialitatea Omiletică şi Catehetică, avându-l ca îndrumător pe profesorul
Diacon Dr. Nicolae Balca.
În
vacanţe, mergea la Mănăstirea Rohia, încadrându-se în programul de muncă şi
rugăciune.
Ca
doctorand, a obţinut o bursă guvernamentală franceză, în aprilie 1968. În
Franţa, la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg (1968 – 1971), şi-a
pregătit teza de doctorat cu titlul „Problemele predicii creştine în vremea
noastră”, cercetând şi documentându-se la modul cel mai serios, în bibliotecile
Universităţii franceze, precum şi în cele ale oraşului, participând la congrese
teologice, vizitând renumite centre de cultură şi aşezăminte monahale din
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. S-a reîntors în ţară la
24 august 1971, fiind numit asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din
Bucureşti, apoi profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş,
unde a predat, în anul şcolar 1971 – 1972, Limba franceză şi Tipicul
bisericesc, fiind, în acelaşi timp, şi duhovnicul elevilor.
La
solicitarea profesorilor Institutului Teologic din Sibiu, candidează şi ocupă
postul de asistent la Catedra de Omiletică şi Catehetică, conducând seminariile
Catedrei, precum şi pe cele de Istorie a Bisericii Universale, predând însă şi
Limbile Franceză şi Latină.
La
recomandarea Patriarhiei Române, este numit reprezentant al Institutului
Teologic din Sibiu pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din
Ierusalim, în 1973, perioadă în care şi-a continuat definitivarea cercetărilor
privind teza sa de doctorat, bucurându-se de aprecierea tuturor membrilor
acelei instituţii de învăţământ superior.
În
ziua de 7 iunie, chemat în ţară, prezentându-se în audienţă la Preafericitul
Patriarh de atunci, Iustinian Marina, acesta l-a întâmpinat cu cuvintele:
„Veniamine, eşti prelucrat! Ştiu că sunt intrigi, nu te descuraja, că şi eu am
avut parte de ele toată viaţa.”
La Departamentul Cultelor, unde a
fost chemat şi primit de vicepreşedintele Gheorghe Nenciu, au avut loc discuţii
dure, Părintele Arhimandrit fiind acuzat de activitate antiguvernamentală,
antipatriotică şi antiortodoxă. Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, care „inima
înfrântă şi smerită nu o va urgisi” (Psalmul 50 al lui David), după însăși mărturisirea
Părintelui, „sufletul i-a fost învăluit într-o pace divină”, care l-a ajutat,
de atunci înainte, să privească totul „cu deaşarea înţeleaptă a monahului”.
Părintele Veniamin Micle a fost transferat la Seminarul Teologic Mofleni –
Craiova, la recomandarea Departamentului Cultelor „de a nu fi pierdut pentru
Ortodoxie într-un centru ca Sibiul, unde sunt mai multe confesiuni creştine”.
Aici a predat Limbile Franceză, Engleză, Rusă, Filosofia, Logica, Ecumenismul
şi Istoria religiilor, fiind, permanent, şi diriginte. Timpul liber şi l-a
dedicat studiului, publicând în numeroase reviste de specialitate, fiind
ridicat, de către Preasfinţitul Mitropolit al Olteniei de atunci, Părintele
Teoctist, la treapta de Protosinghel.
Preafericitul
Părinte Patriarh Justin Moisescu l-a numit, la 1 septembrie 1977, director al
Seminarului Teologic din Bucureşti, având atribuţii administrative şi
didactice.
Recunoscându-i-se meritele,
Sfântul Sinod îl ridică la treapta de Arhimandrit. Conştient de
responsabilităţile ce-i reveneau ca director, a organizat şi condus întreaga
activitate conform legilor şi regulamentelor aflate în vigoare, ceea ce însă
i-a atras numeroase animozităţi, chiar duşmănii, urzindu-se numeroase intrigi
pentru înlăturarea sa. A apărat drepturile elevilor şi ale angajaţilor acestui
aşezământ liceal teologic şi, pentru că nu l-a părăsit pe Părintele Calciu în
vremea în care acesta îşi începea lupta făţişă cu regimul politic şi cu
complicii săi din sânul Bisericii, prin predici care au ridicat tineretul,
teologi și studenți la diferite facultăți din Capitală, odată cu dărâmarea
Sfântului lăcaş „Enei” (1 mai 1977), Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a
fost biruit de „cei interesaţi”, Departamentul Cultelor şi forurile bisericeşti
superioare retrăgându-l la mănăstire, pentru tot restul vieţii. Avea 40 de ani,
dintre care 25 de viaţă monahală. Aşa că nu s-a speriat. De la Bucureşti, a
ajuns la Mănăstirea „Cozia”, unde a avut o parte din biblioteca personală de pe
vremea când activase ca asistent la Institutul Teologic din Sibiu şi unde a
fost numit preot slujitor, stareţul de atunci, Preacuviosul Părinte Arhimandrit
Gamaliil Vaida, permiţându-i să-şi continue activitatea culturală. A fost
perioada în care a publicat o serie de studii teologice, bine documentate, în
cele mai prestigioase reviste bisericeşti. A refuzat, cu demnitate, orice fel
de avansare, chiar şi să-și mai susţină teza de doctorat, smerindu-se deplin.
În
urma insistenţelor venite din partea Preasfinţitului Episcop Iosif al
Râmnicului, a acceptat cu greu funcţia de mare eclesiarh al Catedralei
episcopale, între 1982 – 1983, perioadă în care a întreprins călătorii de
studii la Muntele Athos, pentru cercetarea manuscriselor româneşti din
Biblioteca Schitului Prodromu. Reîntors în ţară, a solicitat, în scris,
Episcopiei Râmnicului, să intervină la forurile competente pentru recuperarea
clădirilor Sfintei Mănăstiri Bistriţa – Olteană, care, de peste 20 de ani,
serveau drept altceva. Primind aprobarea, i s-a încredinţat stăreţia acestei
Sfinte Mănăstiri, în vederea restaurării şi reorganizării vieţii monahale. Ca
urmare a numeroaselor demersuri, s-a hotărât ca la Mănăstirea Bistriţa –
Olteană să se creeze un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de
patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), precum şi organizarea unui muzeu al
tiparului românesc, aici descoperindu-se primele tipărituri din ţara noastră;
de asemenea, s-au creat săli spaţioase pentru lectură, simpozioane, conferinţe
şi comunicări ştiinţifice, repartizându-se, pentru acestea toate, un spaţiu
generos, de peste 1000 m pătraţi. În luna septembrie a anului 1986, Părintele
Arhimandrit Veniamin Micle a fost numit diriginte de şantier, aducând
contribuţii majore la refacerea materială a Mănăstirii, stând neclintit în faţa
furtunii şi mergând fără şovăire către împlinirea lucrării bune şi de folos. Un
om exigent cu sine, călugăr de vocaţie, un neobosit căutător de comori din
trecutul spiritual românesc, un monah-cărturar care s-a înscris pe linia
bunelor tradiţii ale monahismului românesc – iată cine și cum a fost Părintele!
Tot ce a scris Cuvioșia Sa certifică o viaţă închinată lui Dumnezeu, precum şi
cercetării Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, a monahismului ortodox. El a
făcut cinste, prin tot ceea ce a întreprins în domeniul vieţii monahale şi
spirituale, nu numai sfântului lăcaş de cult, ci şi Ardealului, al cărui fiu vrednic
este. Lucrările Preacuviosului Părinte Arhimandrit Veniamin Micle sunt
cercetări întreprinse atât în domeniul teologic, spiritual, cât și lingvistic,
care se încheie, de fiecare dată, cu o solidă bibliografie, studiată cu atenție
de-a lungul anilor, precum și cu „Indici de nume și de locuri”. Sunt lucrări
serios documentate, în care își susține fiecare idee cu citate și argumente
covingătoare, logice, edificatoare. El ne-a lăsat drept moștenire numeroase
lucrări despre MINUNILE SFÂNTULUI CUVIOS GRIGORIE DECAPLITUL, ale cărui moaște
se găsesc în biserica Mănăstirii Bistrița-Olteană din comuna Costești, județul
Vălcea; s-a aplecat asupra cercetării trecutului istoric al acestei localități
și – inclusiv – al lăcașurilor de cult existente aici; a scris, în stil
propriu, despre Sfânta Taină a Preoției și despre Taina Sfântului Maslu, despre
minunile săvârșite de Mântuitorul Hristos, făcând referire la textile
scripturistice; ne-a lăsat sfaturi hrănitoare și întăritoare de suflet. Mi-a
dăruit și mie câteva din multele sale cărți. Multe dintre ele le-a tipărit
chiar în chilia sa, vegheat de Sfântul care i-a fost atât de drag și pe care nu
l-a părăsit nicio clipă, de când a ajuns aici, în 1986, sub aripa rugăciunii
sale, și până când și-a dat sufletul, cu pace, în mâinile lui Hristos, la 17
noiembrie 2025. Merită să-i cunoaștem lucrarea! L-am cunoscut și eu pe Cuvioșia
Sa, în anul 2000! Era omul care, văzându-te doar o singură dată, peste un an te
recunoștea și-ți spunea pe numele mic (prenume), știa de unde ești, ce probleme
ai; omul cu o memorie extraordinar de vie, omul cu voce blândă, cu un cuvânt ce
te îmbărbăta în orice clipă aveai nevoie; un om al Bisericii, făcut pentru
Biserică, născut spre a-i îndrepta pe mulți pe calea mântuirii; un om care
aducea liniștea și calmul în sufletele ucenicilor săi. De la Părintele am
învățat că, atunci când ai o suferință mare și nu poți citi rugăciuni, să spui
– cu credință – de șapte ori, în fiecare seară, Rugăciunea Domnească. O bucurie
că l-am cunoscut, că l-am putut auzi slujind și predicând, că l-am putut
asculta când urcam la chilia Sfinției Sale. De-abia așteptam să vină vara,
pentru a urca la dumnealui, când ajungeam în Costeștiul meu drag, de care mă
leagă multe, dar în special faptul că mama era născută acolo, în cel mai feeric
și binecuvântat colț de țară. Costeștiul este leagănul vacanțelor copilăriei
mele. Ultima dată am fost la Părintele Veniamin in februarie 2024. I-am
remarcat atunci (și m-au impresionat mult) mâinile (sale) albe, translucide.
L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-l mai prind in viață când oi ajunge
acolo. Nu a fost să fie. Știu însă că Cerul s-a îmbogățit cu un nou rugător
pentru noi!
Anul
trecut îi uram „La mulți ani!”; anul acesta mă-ntorc cu gândul în trecut,
rememorez cele trăite și îndrăznesc să spun: La mulți ani în veșnicie, Cuvioase
Părinte Arhimandrit Veniamin, la Dreapta lui Hristos!
Profesor Nicoleta Enculescu,
București
- când i-am propus domnului profesor această temă, m-a privit neîncrezător...
- până la urmă, am reușit! Câteva din cărțile din bibliografie mi le-a împrumutat chiar domnul profesor Gheorghe Chivu. Așa am cunoscut unde se afla Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”. Am descoperit apoi - și am fost primită - biblioteca Sfântului Sinod, dar și Biblioteca Academiei Române.
