Ultimele zile ale lui august sunt chiar ultimele zile ale verii. Deja tanjim dupa clipele de tihna ale dupa-amiezilor insorite, dar suntem bucurosi pentru ca inca mai purtam in plete aroma nisipului fin stralucind ca aurul in bataia razelor de soare... Deja ne e dor de castelele ridicate la margine de mare albastra, dar inca ne purtam pasii, in vis, prin valurile inspumate ale Marii Negre... Deja ne e dor de muzica asfintitului, insa am strans in noi mandria ca, inaltandu-ne cugetele spre rasarit, sufletele noastre si-au intalnit Creatorul, dand mana, pe un deal sau pe un varf de munte, cu Ingerii și Sfintii... Va doresc un sfarsit de vara senina si o toamna bogata in sanatate si bune inceputuri si/sau continuari!
Credința, singura și cea mai de preț avere a mea
Deși un om simplu, Gabriela Dăscălete este un om cu o trăire duhovnicească ce trebuie luată ca model. Deși fără studii teologice, Gabriela Dăscălete este un adevărat rugător: pentru lume, pentru semeni, plângând pentru răul și necazul ce-l întâmpină semenul său, cunoscut sau necunoscut, prieten ori străin. Mult încercată încă din copilărie, a mers pe drumul drept al Vieții, cu statornică speranță și credință, păstrând și dăruind cu sfială – oricui – tot ce a agonisit și a moștenit din moși-strămoși: iubirea, binele, frumosul. Frumosul reflectat în pictură, în scris și-n cânt.
– Cum ai caracteriza familia din care provii? Unde te-ai născut?
– Blagosloviţi şi mă iertaţi!
Dumnezeu m-a binecuvântat să mă nasc într-un loc frumos şi într-o familie simplă, mult şi greu încercată. Am spus binecuvântată de Dumnezeu, pentru că acolo unde este multă suferinţă, este şi multă iubire. Mama mea, suflet îngeresc, a rezistat în mijlocul furtunii prin fărâma ei de credinţă, pe care a moştenit-o, de mic copil, de la părinţii ei. Aşa am crescut şi noi: cu frică de Dumnezeu; ne-au fost sădite, de către mama, în inimă, precum seminţele, primăvara: iubirea, binele şi frumosul. Astfel am răzbătut prin viaţă cu bagajul acesta, singura şi cea mai de preţ avere a mea. Am văzut-o pe mama suferind cumplit – şi numai pe nedrept -, am văzut-o plângând, cântând, lucrând cu dragoste şi dăruire, iar pe noi, copiii săi, ne-a iubit mai mult ca pe ea însăşi; la fel şi pe tata, pe care, în timp, l-a modelat şi l-a convins să ia calea cdredinţei.
M-am nascut la Horezu, în judeţul Vlâcea, în luna mai a anului 1970. M-am născut dintr-un pântec plâns timp de 9 luni, chinuit de munca grea fizică şi de supărările mari sufleteşti. Dar m-am născut şi am fost amândouă bine, chiar dacă sensibile.
Sunt prima născută, apoi s-au născut fratele şi surorile mele. Pe cea mică, eu am crescut-o, căci aveam deja 8 ani când ne-a dărut-o Bunul Dumnezeu. Între mine şi ea, legătura este ca cea dintre mamă şi fiică, chiar şi acum. Mi-a fost tare dragă, o ţineam în braţe mai tot timpul, o mai şi scăpam, dar – de fiecare dată – Dumnezeu o păzea, astfel încât nu păţea nimic rău. De mică am văzut milostivirea Domnului şi a Maicii Sfinte.
Îmi iubesc ernorm de mult familia, îi iubesc foarte mult pe toţi şi sprijinul lor a însemnat tare mult pentru mine! Slăvit să fie Domnul!
– Ce amintiri ai legate de adolescenţă?
– De la vârsta de 16 ani am luat calea bisericii şi aşa am reuşit să mă integrez, în felul meu, în societate, să accept realitatea, aşa cum era ea la momentul respectiv. Mi-am spus că, dacă într-adevăr există Dumnezeu, El mă va ajuta, indiferent cât de greu va fi. Şi aşa a fost!
Referitor la credinţă, am început să iau lucrurile în serios după ce am fost, pentru prima dată, la Mănăstirea Hurezi, împreună cu o prietenă şi cu mama acesteia. Am vizitat, atunci, şi chilia unei măicuţe, care m-a impresionat profund. Era timpul Vecerniei, iar măicuţele parcă alcătuiau un cor de Îngeri la strană; cântarea de-atunci – „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” – m-a făcut să tresar de emoţie. Mi-a rămas gândul la acea cântare zile întregi şi îmi răsună şi acum în suflet glasurile nepământeşti ale măicuţelor. Aceasta a fost scânteia care niciodată nu s-a mai stins!… Am început să merg din ce în ce mai des la biserică şi să citesc cărţi religioase, de la mici cărticele, până la Biblie, care mi-au schimbat radical viaţa. Mă aflam la anii când căutam, cu disperare, răspunsuri certe cu privire la Dumnezeu, la cine sunt şi de ce m-am născut pentru a suferi atât de mult…
”O lume doar a mea, o lume în siguranță”
– Cum ţi-ai dat seama că vrei să pictezi, Gabriela? Cine ţi-a îndrumat paşii spre pictură?
– Mama desena foarte frumos şi avea abilităţi artistice deosebite, chiar şi o voce foarte frumoasă. Ea a învăţat foarte bine şi la şcoală, dar, din cauza sărăciei care era pe atunci, nu a avut posibilitatea de a studia mai departe, rămânând să lucreze croitorie şi broderie. Motivul său, în desen, era vegetal: creiona foarte multe flori, în mod cu totul și cu totul deosebit. Avea o dexteritate şi o pricepere imensă în a combina culorile. Am început şi eu să o imit, dar nu mă atrăgea în mod special, până când, într-o bună zi, am luat Icoana Botezului Domnului din perete şi am schiţat-o în creion, pe o coală de bloc de desen. Cred că aveam 13-14 ani. Mi-a ieşit foarte frumos desenul şi atunci am simţit pentru prima dată că îndrăgesc pictura, că îmi place să pictez. Simţeam o satisfacţie imensă. De atunci, în momentele cele mai grele din viaţa mea, schiţam câte o icoană, în creion. Era ca o terapie, pentru minte, suflet şi trup. Am o colecţie cu toate acele schiţe, pe care le-am inclus şi în prima mea carte, LACRIMI ÎNSÂNGERATE. În timp, am realizat că acesta este un dar de la Dumnezeu. Era o lume doar a mea, în care mă simţeam în siguranţă!
– Titlul volumului tău de debut, LACRIMI ÎNSÂNGERATE, este o metaforă a experienţei de viaţă ce ai avut curajul să o mărturiseşti în scris. Cum ai ajuns să scrii şi să publici? Ce este poezia pentru tine?
– Cum nimic – dar absolut nimic! – nu este întâmplător în viaţă, aşa a fost şi cu volumul meu de debut literar. Am fost îndrumată şi – în acelaşi timp – ajutată moral, psihic, de către medicul psiholog Maria Popescu din Râmnicu-Vâlcea. Datorită acestui minunat terapeut, mi-am recuperat vorbirea în proporţie de 95%. Spre finalul terapiei, doamna psiholog mi-a sugerat să scriu o carte folosind ca sursă directă jurnalele pe care le țineam de ceva timp. Pe moment, nu mi s-a părut o idee bună, dar am zis să se facă voia Domnului. În ziua de 12 decembrie 2008, am simţit că trebuie să mă apuc de scris. Era ziua de prăznuire a Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei. Ceva parcă îmi spunea, repetat: „Apucă-te de scris! Apucă-te de scris!” Am rostit Rugăciunea Domnească şi am început să scriu. Totul venea de la sine, parcă mâna ştia ce are de făcut… Am terminat de scris cartea – fără ca nimic să fie programat, în prealabil – de Buna Vestire, pe 25 martie 2009, apoi totul a decurs incredibil de bine, inclusiv tipărirea acesteia. Imediat ce procesul tipăririi s-a finalizat, am trăit o imensă bucurie şi satisfacţie sufletească, cu toate că nu conştientizam pe atunci cât de mult mă va ajuta, dacă mă va ajuta în vreun fel, aşa cum îmi doream, de altfel. Am început să le dăruiesc cunoscuţilor şi prietenilor cartea, astfel ajungând şi în mâna Anei Predoiu-Iovan, deşi nu o cunoşteam deloc atunci. Ei i-a recomandat-o şi i-a dat-o altcineva să o citească. A citit volumul într-o singură noapte, iar a doua zi a venit acasă la mine: un chip frumos şi cald, cu zâmbet de Înger şi lacrimi în ochi. S-a prezentat cu sfială şi cu dragoste în glas a mărturisit că i-a fost de mare ajutor sufletesc cartea mea, întrucât se afla în mari şi grele frământări, ca orice om, de altfel. M-a rugat să îi dau voie să îmi facă lansarea cărţii, a insistat, promiţându-mi că mă va susţine şi prin prezenţa sa la acest eveniment. Nu am avut puterea de a o refuza, totul fiind foarte frumos. Ana radia de fericire mai mult decât mine. Aşa a început şi prietenia noastră. Ea a fost trimisul Domnului, pentru a mă reintroduce în lume, de data aceasta într-o nouă perspectivă, deschisă către semeni şi cu mult mai mult curaj.
Ce este poezia pentru mine? Poezia este modul meu de a mă exterioriza, un fel de a gândi cu voce tare…
Darul primit de la Dumnezeu: pictura
– Pictezi. Cum ţi-ai caracteriza pictura?
– Pictura este un fel de carte de vizită a mea, un dar ce l-am primit de la Dumnezeu. Până în urmă cu 4-5 ani, pictam doar pentru liniştea mea sufletească şi pentru ataşamentul meu faţă de cele sfinte. După lansarea cărţii mele de debut literar, am realizat cât de important este să-mi exprim trăirile, sentimentele, toate darurile primite de la Cel Ce pe toate le ţine în mână. Aşa am început să pictez mai cu sârg, cu seriozitate, iar singura care ştia despre acest lucru, în afara familiei mele, era Ana Predoiu Iovan, draga mea prietenă de suflet. Ea a fost cea care m-a ajutat financiar să-mi lansez şi cartea. Apoi tot ea a venit cu propunerea să facem o expoziţie cu toate icoanele mele, care îi plăceau tare mult. Am fost de acord, am avut încredere deplină în Ana şi totul a decurs foarte bine, deşi am întâmpinat şi unele dificultăţi.
Pictez în stilul bizantin, mă străduiesc să respect canoanele Bisericii noastre Ortodoxe în ceea ce privesc icoanele, realizarea acestora.
Pictez din pasiune şi plăcere, asta pot să fac eu cel mai bine, acum. Pictura este, pentru mine, un refugiu, mă simt astfel ocrotită, ferită de zgomotul obositor al lumii. Este o oază de linişte, unde mă regăsesc ca şi fiinţă, unde îmi este atât de bine… Este acel „acasă”, al sufletului meu. Trăiesc fiecare scenă în parte ca şi cum aş fi şi eu prezentă acolo, ca făcând parte din scena respectivă, simt cum stau de vorbă cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Măicuţa Domnului şi cu toţi Sfinţii pe care îi pictez.
Culorile le îmbin după cum îmi e sufletul, după cum simt înăuntrul meu; intuiesc cam ce culori ar trebui să combin, pentru a ajunge la nuanţa dorită. Când pui dragoste în ceea ce faci, descoperi mereu în tine lucruri despre existenţa cărora nu aveai ştiinţă. Dragostea face minuni! Dragostea de frumos, de sensibil, de bun! Slavă lui Dumnezeu, pentru toate!
Pe aripi de cânt
În urmă cu patru-cinci ani, am primit cadou, de la soţul meu, o chitară, iar acest lucru m-a făcut să încep să cânt mai mult, deşi e foarte greu să te apuci să studiezi un instrument la vârsta mea. Am învăţat, totuşi, mici acorduri şi mă simt mulţumită. Am deja suficiente piese pentru a scoate un album muzical. M-am gândit deja şi la titlu: Scrisoare către aproapele. Ana, prietena mea dragă, şi-ar fi dorit să-l scoatem în 2014, în luna noiembrie, de Sfântul Grigorie Decapolitul, dar nu a fost să fie, căci ea a trebuit să plece la drum lung, poate în Rai, ca să ne vegheze şi să se roage de-acolo mai mult pentru noi… Nu vreau să renunţ la idee şi voi face tot ceea ce-mi va sta în putinţă, când va veni momentul potrivit pentru aceasta. Fiecare piesă pe care am scris-o este parte din mine. Prin urmare, simt cum muzica este viaţa mea!
– Eşti un artist, în adevăratul sens al cuvântului!
”Tot ceea ce fac este din dragoste și pasiune”
– M-ai declarat artist!… Draga mea, e mult prea mult spus „artist”, având în vedere că eu nu am putut studia mai mult decât liceul. Tot ceea ce fac este din dragoste şi pasiune. Îmi place să împart binele şi frumosul cu toţi cei care au neovie de acestea, aşa cum şi eu primesc atâtea bucurii de la dumneavoastră, apropiaţii şi prietenii mei minunaţi!
– Îţi mulţumim pentru interviul acordat şi pentru destăinuiri. Îţi dorim, din suflet, ca Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să te ajute în toate, să-ţi fie alături mereu!
– Vă mulţumesc, la rându-mi, din suflet, pentru bunăvoinţă, răbdare şi iubire! Fie ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate sufletească şi trupească, spor în tot ceea ce este bun şi de folos în această viaţă! Măicuţa Domnului să vă ocrotească! Mă iertaţi!
Interviu realizat de Nicoleta Enculescu, profesor calificat de limba și literatura română, din București
