DURERI ȘI DOR...
SE DUC PĂRINȚII RÂND PE RÂND…
Se duc părinții rând pe rând,
Ca o firavă frunză-n vânt…
Se duc părinții rând pe rând,
Și amintirile ne împresoară
Sufletul. De dor, de jale, de tristeți,
Ne-nconjură lumina blând-a primei tinereți…
Se duc părinți, rând pe rând, la Cer,
Să ne gătească loc din rugăciuni ce nu mai pier…
Se duc părinții, rând pe rând, în Împărăția cea de Sus,
Ca pentru noi să-L roage, totdeauna, pe Iisus…
„Timpul nu mai avea răbdare.” Așa se încheia primul volum al „Moromeților” lui Marin Preda. Timpul nu mai are răbdare nici ASTĂZI cu noi. Iată-ne, așadar, în penultima lună de vară, în luna a șaptea a anului civil. Când oare au trecut atâtea luni? Pe unde s-au scurs, de nu le-am simțit? Parcă, totuși, clepsidra de cristal a fost întoarsă cu mai multă rapiditate de o mână nevăzută, tainic.
Timpule, mai dă-ne timp!
Doamne, pune stavilă întristărilor și durerilor noastre, grabei, fricii și tuturor necazurilor!
Ultimele două luni de vară și prima lună de toamnă îmi dăruiesc, de vreo doi ani, un amalgam de sentimente și emoții...
Pe 8 iulie, de Sfinții Epictet și Astion, în anul 1937, mama se năștea.
Pe 8 iulie, de 1 an și 10 luni, nu-i mai pot spune „La mulți ani!” mamei, nu o mai pot îmbrățișa, nu mă mai îmbrățișează precum odinioară, nu mai pregătește tarta cu vișine ori caise, nu mai putem orna tortul (făcut în casă, pentru diabet) împreună...
Pe 8 iulie nu pot să-i urez mamei decât „La mulți ani!” în veșnicie și să-i doresc, să-L rog pe Dumnezeu să-i dăruiască un colțișor de Rai. Pentru omul bun care a fost, pentru cât a suferit, pentru mama excepțională care s-a dovedit a fi, pentru tot sacrificiul său.
Tot într-un 6 septembrie, dar al anului 1959, părinții mei s-au căsătorit.
Pe 6 septembrie 2021, la ora 8 dimineața (după ce la ora 4 m-a trezit un piuit puternic, ca de aparat de spital), am primit un telefon de la spitalul în care mama era internată. Asistenta medicală de la celălalt capăt al firului m-a anunțat, sec, că mama a ales să dea răsuns chemării lui Dumnezeu în acea dimineață. Totul s-a năruit în jurul meu, inima mi s-a spart în mici ciobulețe sângerânde, pământul mi-a fugit (și continuă s-o facă) de sub picioare. De atunci, totul se clatină în viața mea, totul este fragil... Sunt prinsă, parcă, în ghearele unui coșmar. Un coșmar care nu mai trece, nu se mai risipește... Un coșmar al... vieții...
Doamne, iartă-mă!
Doamne, salvează-mă!
Doamne, dă-mi puterea de a merge mai departe!
Mi-e dor de tine, mami, mi-e dor cumplit de tine! „La mulți ani!”, în veșnicie! Să-ți dăruiască Dumnezeu un colțișor de Rai!
(fiica ta cea mică, care te iubește mult-mult de tot, de la Pământ la Cer și înapoi, și încă pe-atât)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu