ATUNCI... (VI)

ATUNCI... (VI)

 1985 - 1989

1987. După absolvirea clasei a VIII-a și admiterea la liceu (treapta I):

- în parcul Moghioroș din cartierul Drumul Taberei, alături de Valentina și Liliana David:

 

  

- la Costești, în județul Vâlcea:

 

    În 2021 s-au împlinit 30 de ani de când am absolvit liceul, reușind să-mi iau și examenul de bacalaureat încă din prima sesiune, cu o destul de frumoasă medie, ce mi-a dat aripi să visez și să mă mobilizez a deveni studentă și, ulterior, ceea ce sunt astăzi: profesor de limba și literatura română și de limba franceză. 

    Liceul? Anii de liceu au fost, în general, frumoși, pentru mine. Primii doi ani au fost cu unele constrângeri, datorită regimului comunist, dar cu libertatea de a visa, de a cânta, de a fi tu însăți (însuți). Eram tineri și frumoși, cu dorințe ce ni le voiam împlinite. Știam a ne și distra – în limitele bunului simț – (fără telefoane mobile, calculatoare, internet, întâlniri pe ZOOM, pe Google MEET sau WHATSAPP, ori chiar și fără telefoane fixe), a ne bucura de viață, plimbându-ne prin parcuri, mângâiați de razele jucăușe ale soarelui și de adierile zburdalnice ale vântului primăvăratec sau din plină vară, pe sub umbra răcoritoare a ramurilor copacilor, admirând frumosul, trasând, cu bețișoarele, în nisip, contururi ale inimilor... Știam a învăța – și învățam, citind. De la profesoara mea din clasele a IX-a și a X-a, doamna Voineag Veronica, am învățat să citesc critică, să rețin citate din marii critici, să descopăr bibliotecile publice (cum ar fi „Mihail Sadoveanu”, de pildă), de unde împrumutam cărți sau rămâneam în sala de lectură și făceam fișe pentru scriitorii ce-i aveam de studiat, lucru care m-a ajutat și mă ajută în devenirea mea profesională. Și acum mai folosesc fișele de scriitori realizate în clasele a IX-a și a X-a!!! De la profesoara mea de istorie, doamna Cojescu Norocica, am învățat că, în fața elevilor, trebuie să te  prezinți bine pregătit, tu, ca profesor, stăpânind materia (ceea ce ai de predat) și – mai ales – să nu citești! Să le vorbești elevilor liber, din memorie! Mi-am apreciat profesorul de istorie pentru câte cunoștințe avea, pentru memoria sa excelentă, „de elefant”! Ceea ce nu mi-a plăcut (și, în acest sens, nu vreau să-i semăn sub nicio formă!) este faptul că în acei ani nu a reușit să se apropie, cu sufletul, de noi, învățăceii săi, nu ne implica în actul predării-învățării, numai dumneaei vorbea, când avea de predat, dictând și dictând, și dictând... La un moment dat, deși o apreciam într-o anumită măsură, orele deveneau, pentru majoritatea dintre noi, plictisitoare și foarte-foarte greu se suportat... Epuizante... Cred că doamna Cojescu lua pastile de gât, pentru că vocea nu și-o pierdea niciodată!!! Cu toate că fuma, țigară de la țigară, în timp ce dicta...rapid... Așadar..., metodele atractive, centrate pe elev, lipseau cu desăvârșire... Implicarea elevului, formarea/dezvoltarea competențelor beneficiarului actului educațional lipseau... Dar... Elevul era creativ! Uneori chiar în defavoarea lui, dar nu ținea cont de lucrul acesta! Pentru a scăpa de astfel de ore ce-i luau toată vlaga, recurgea la metode mai puțin...ortodoxe: puțină cretă pisată...Alteori, înțelept, elevul nostru, al acelor vremuri, abdica, mergând la bibliotecă și citind, făcându-și fișe pentru orele de română... Chiulea...cu folos... Curat... înțelept! (asta, ca să-l parafrazez pe marele Caragiale!) Desigur, v-ați prins! Clasele a IX-a și a X-a le-am făcut la Liceul de filologie-istorie „Zoia Kosmodemianskaia” din sectorul 2 al Capitalei, situat pe strada Icoanei, vis-à-vis de biserica Icoanei. Cum am ajuns aici? În primul rând, pentru că... matematica, deși am învățat-o în școala generală, nu mi-a surâs să o studiez mai departe, la modul cel mai serios. Nici disciplinele științelor exacte (chimia, fizica etc.)! Nu le uram, dar nu erau făcute pentru mine. Și nici eu pentru ele. Așa că, în urma discuției cu tatăl meu, acesta s-a lăsat convins (cu greu!) că cea mai bună alegere pentru mine era să susțin examenul de treapta I la „Zoia”. Îmi plăcea literatura și gramatica, aveam cele mai mari note în generală la această materie, aveam chiar modele în familie de profesori de română și limbi străine. Prin urmare, nu aș fi ieșit nici din tiparele familiei... Bun! După această discuție, am purces la vizitarea liceului. M-au impresionat pictura si arhitectura deosebite, puterea de creație și de exprimare artistică a celui ce a fost arhitectul Mincu, ceea ce m-a determinat să mă mobilizez a învăța cât mai bine, astfel încât să pot fi admisă numai și numai AICI. Un vis frumos, împlinit! 

 

 

 

 

 

    Aminteam că am avut-o, ca profesor de limba și literatura română, la „Zoia Kosmodemianskaia”, în clasele a IX-a și a X-a, pe doamna Voineag Veronica. Născută Istocescu, în comuna Costești din județul Vâlcea, a urmat cursurile liceului ce ființa sub oblăduirea Mănăstirii Bistrița Olteană, avându-le ca profesoare pe chiar măicuțele de-aici, având o cultură vastă, solidă, o capacitate de a memora în orice condiții (uneori, când mai mergea la bal, în tinerețe, putea fi văzută citind, învățând pentru lucrări, examene). Doamna Voineag îi era mamei o rudă foarte-foarte îndepărtată, dar RUDĂ (și mămica s-a născut în Comuna Costești din județul Vâlcea, în marea familie Istocescu. Mai exact, familia Istocescu T. Nicolae și Tudorița – ca unul dintre cei trei Frunzari era cunoscut bunicul meu -, a cărei casă se afla și se află în Mlăci.)! Primul lucru pe care i l-a spus mamei, când s-au regăsit, după ani și ani, a fost acela că, la liceu, îmi va fi profesor, iar eu elevă, nimic mai mult. Și… s-a ținut de cuvânt! Cu toată rudenia, nu s-a oprit de la a-mi da un 2, atunci când nu am citit „Viața la țară”, de Duiliu Zamfirescu, întrucât nu-mi îngăduise timpul (și așa prea scurt), pe care îl dedicasem, în totalitate, pregătirii tezei de la matematică (clasa a IX-a, trimestrul I)… Primul și singurul meu 2, din toată viața mea de liceană, de care, la început, m-am îngrozit, apoi… cu care m-am mândrit… Rudă, rudă, dar… niciodată nu mi-a dat vreun punct în plus la lucrări sau la teze, ci mi le-a corectat la … sânge; niciodată nu a vorbit, pentru mine, cu ceilalți profesori-colegi ai săi, pentru fi mai îngăduitori ori ceva în genul acesta. A trebuit să învăț, să nu o fac de rușine, iar când mai chiuleam…cu folos (la bibliotecă purtându-mă pașii, cel mai adesea), imediat afla și mă…muștruluia serios… Nu știu cât de bine a procedat astfel, nu știu dacă lucrul acesta mi-a prins sau nu bine în anii următori, însă… dacă aș avea copilul sau nepotul/nepoata în școala la care predau, aș vorbi pentru el, mi-aș ruga colegii să aibă în vedere acest lucru, să-i acorde atenție, însă NU să-l cocoloșească, să NU îi dea puncte în plus sau note pe care nu le merită (mai mari), ci să-l pună să învețe. Însă să nu fie rigizi cu el/ea. 

    La liceu, doamna Voineag era un pic tristă, înconjurându-se de lucrări de specialitate, din care ne extrăgea mereu citate, cât mai multe citate. Ne citea, ne explica, ne dicta. Avea chiar o... zicere memorabilă, o formulă interesantă de adresare – „Fraților!” –, cuvânt ce l-a sădit în inimile noastre și care... a rodit – frumos - acolo... Îi plăcea ca citatele extrase din marii critici literari să fie scrise la tablă, la începutul orei. De fapt, așa să o așteptăm la clasă: cu citatele scrise pe tablă. Citate care, desigur, să aibă legătură cu lecția. Nu prea zâmbea, era mai degrabă serioasă și îi plăcea să fim și noi la fel, cerându-ne să învățăm buchia cărții. Nu se mulțumea cu puținul (care, nouă, bobocei fiind, ne dădea aripi și curaj să continuăm). Așa s-a făcut că, deși am obținut nota 8 și ceva la etapele pe clasă și pe școală ale Olimpiadei de limba și literatura română, în clasa a IX-a, nu a vrut să mă trimită mai departe, zicându-mi că e prea mică nota, că sunt slab pregătită și că ar fi bine să citesc mai mult (încă nu-mi pusese 2-ul!!!). În afara liceului…, tot ce-i ceream, îmi dădea: cărți să citesc, sfaturi. Am căutat o explicație pentru modul său de a fi, atunci. De ce era tristă, supărată? Viața grea, amară (văduvă de ceva ani, singură, fără a fi recăsătorită, cu doi băieți mari de crescut) își pusese amprenta în sufletul său… Îmi pare rău! Vara, în vacanțe, la Costești, era alt om! Acolo era și este mediul său, în care se simțea și se simte altfel! Acolo socializa cu consătenii, îi plăcea să meargă la Bâlci (bâlciurile tradiționale, din 15 august și 8 septembrie), să-și salute cunoscuții (rude, prieteni). Însă mergea grăbit, mândru, falnic. Ca pe coridoarele liceului. În anii din urmă (prin 2010 sau 2011), am reîntâlnit-o la Costești, făcându-i chiar o vizită la domiciliul său de acolo. Ne-am bucurat și s-a bucurat când i-am dăruit prima mea carte de poezii și proză scurtă, FLACĂRĂ ARZÂND, apărută în decembrie 2009, la Editura „Universitară” din București. 

    Dar să ne întoarcem la liceu! Nu am terminat cu amintirile despre el! 

    Într-un timp, curioasă din fire, am purces la explorarea clădirii liceului, spre descoperirea secretelor sale, a cotloanelor martore ale atâtor și atâtor taine, din trecut și – de ce nu? – prezent. Prezentul de atunci. Așa că…urcam la etaj, coboram la subsol, am fost chiar și pe culoarul care ducea către contabilitate, bibliotecă…Culoar care mă făcea să mă visez a fi o tânără prințesă ce se plimba prin imensul său castel… Mereu…dădeam de doamna Voineag… Care mă întreba ce caut pe-acolo… Hm!... Mă urmărea sau chiar era ceva întâmplător faptul că ne întâlneam? Niciodată nu am putut dezlega misterul… În peregrinările mele prin liceu, am descoperit biblioteca (care mi s-a părut însă ca o cetate rece, neprimitoare, respingătoare, de care nu m-am putut apropia. Mai degrabă, îmi plăcea să merg la „Sadoveanu”…), am descoperit sala de mese (unde, cel mai adesea, mirosea a gaze - și nu mi-a  plăcut! –), am descoperit dormitoarele de la etaj, ale internatului (ca niște saloane imense, de spital, cu paturi aproape lipite unele de altele, având lenjerie curată, albă precum prima nea din an…). Am văzut multe în peregrinările mele prin liceu, am admirat Columna lui Traian, în miniatură, am privit, de la etaj, pe fereastră, imaginându-mi povești de dragoste ce-și aveau împlinirea în lumina veghetoare a lunii ce străjuia văzduhul înstelat….; m-am odihnit în sălile de curs de la subsol, care îmi păreau atât de faine goale, când puteam vorbi cu mine…; am descoperit telefonul, cu monede de 25 de bani, de la care îmi plăcea mereu să-mi sun foștii colegi de școală generală sau chiar rudele (acasă nu aveam telefon!!!)… 

    Ca dirigintă, am avut-o pe doamna Maria Petrescu-Prahova, profesoară de fizică și coautoare a manualului de fizică (unicul care se folosea, atunci, la clasă, în procesul de predare-învățare). Mică de statură, avea un pas apăsat, mergând pe tocuri, care... „țăcăneau”. O cunoșteam după „țăcănitul” pantofilor cu toc cui. Era slabă și mergea repede. Dar explica nemaipomenit de bine. Deși nu-mi plăcea să rezolv probleme, numai din explicațiile de la oră înțelegeam cele predate. Cea mai mică notă la dumneaei? 8. Numai pentru teorie. Și eram tare mulțumită. Singurul lucru de care am rămas oarecum dezamăgită a fost că... nu încerca să ne cunoască și în afara școlii. Dacă avea ceva de reproșat sau atenționări de făcut, le făcea... captului familiei, neținând cont de alte lucruri (așa cum făcea doamna Rovența - diriginta mea din clasele de gimnaziu). Târziu de tot a început să se inteseze și de aspecte legate de viața de familie a noastră, a elevilor săi, și să atenționeze altfel părinții, dar chiar și pe noi.

    Alte chipuri de dascăli din vremea aceea? Doamna profesoară de chimie Petre Beattrice. Nu ne interesa prea mult chimia pe noi, doar pe Anișoara, colega noastră, care a și dat admiterea la Medicină. Cu ea făcea orele. Dacă înțelegea Anișoara cele predate, era superbine, însemna că a înțeles toată clasa. Era un profesor mult prea blând și înțelegător, pe care îl respectam.

    Doamna profesoară Celea Cristina, de matematică. Mereu făceam orele în cabinetul de matematică. Nu ne obosea prea mult cu ce avea de predat, doar la recapitulări orele se încadrau în tiparele unor ore obișnuite și serioase de studiu. La lucrări și teze, dacă primea reviste, ziare și ciocolată, nu se mai ridica de la catedră, lăsându-ne să rezolvăm răspunsurile fără să ne urmărească atent. Uneori aveam impresia că o făcea pe deasupra ziarului/revistei; alteori, nu-i sesizam nici cea mai mică mișcare.

    Orele de franceză, pe care le-am făcut cu doamna profesoară Ana Mărcuțiu, se desfășurau tot în cabinet. Dar - de data aceasta -, era o sală micuță, drăguță, peste tot fiind puse citate în limba franceză, extrase din scriitorii cei mai cunoscuți. Era și un pian, la un moment dat, la care ne-a mai lăsat și pe noi să cântăm. Ne învăța cântecele în limba franceză, dar și traduceam scurte dialoguri. Erau o adevărată plăcere aceste ore. 

 

- alături de Mireille, în fața geamurilor cabinetului de limba și literatura română. 1989, mai. Clasa a X-a B: