Mami, te vreau înapoi! Nu mai pot trăi fără tine!
Nu știam că atunci când ești internat nu ai voie să aprinzi lumina, chiar dacă e 4 dimineața… Nu știam că cititul, în gând, deranjează. Dacă aș fi știut, dacă mi s-ar fi spus, atunci, când am aprins lumina, să o sting, aș fi stins-o imediat. Dar mi s-a spus, pe un ton răstit, după o oră: „Tu ai de gând să faci ritualul acesta în fiecare dimineață? Am venit să mă tratez, vreau să mă odihnesc!”. Tonul răstit m-a făcut să plâng. Și am spus că da! cititul/rugăciunea este singurul lucru care mi-a mai rămas pe lumea asta. Mămica mea nu mai este, a murit, sunt singură. Fără posibilitatea de a citi și fără mămica mea, mai bine să mă omoare. Și așa scapă de mine, nu o mai deranjez, așa scap și eu de lumea asta rea care mă înconjoară și care nu mă înțelege... Și am plâns… Am fost reclamată, asistentului și medicului de gardă, că am plâns… Am fost reclamată și celorlalți medici… Am plâns în continuare... Concluzia: nu am fost lăsată să fac niciun fel de procedură în ziua respectivă…
Eu nu am reclamat-o că a ascultat un post de radio, la telefon, fără căști, cu sonorul dat la maximum, de se auzea in tot salonul, când mă durea capul foarte tare și voiam să ațipesc puțin ..
... Era seară, spre ora 20... A doua zi, am fost anunțată că urmează să mi se facă externarea. M-am supărat. Tare. Și am plâns, și i-am spus, în față, medicului (țipând la el), ceea ce văzusem: pe cei care dau bani îi ține cîte 14 și 21 de zile, iar pe mine, care nu am de unde să dau bani, mă dă afară (pentru că aceea nu o pot numi externare!). Și iarăși am plâns... Nu mă puteam opri din plâns... Pentru că o consider o nedreptate datul acesta afară, externarea aceasta...
Știu! Aici semăn cu tata: când vedea că cineva nu are dreptate și îl nedreptățea, se enerva și țipa la persoana respectivă... Îmi doream să nu-i semăn în comportamentul acesta, dar nu pot să fiu altfel...
Da! M-au dat afară. Iar pe biletul de externare au și mințit: au scris că am făcut 4 zile de tratament, când eu am făcut numai 3 (pe 21, ziua în care m-am internat), pe 22 și pe 23. Sâmbătă și duminică nu s-au făcut tratamente, am fost chiar învoită să plec acasă. Pe 26 și 27 nu m-au lăsat să fac niciun tratament. De unde 4 zile? Pe 26, înspre seară, am făcut – recunosc - doar o parte din kinetoterapie (ar fi trebuit să fac și fizioterapie, și kinetoterapie, dimineață, în două săli). Fie, 4 zile de tratament, după cum spun cei de la spital. Pentru restul de 6 zile cum fac? Nu mi se eliberează adeverință (am solicitat să mi se elibereze o adeverință sau o hârtie din care să rezulte câte zile de tratament am făcut în acel spital), nu se vrea a mi se elibera nicio hârtie din care să rezulte că am beneficiat, pe acel bilet de internare, doar de 4 zile de tratament. Cică mă costă eliberarea. Au rămas 6 zile în care aș putea merge la un alt spital, pentru restul ședințelor de recuperare…
Sunt împiedicată să mă fac bine, să continui tratamentul, pentru că am aprins lumina la ora 4 dimineața și pentru că am spus ceea ce am văzut. Dumnezeu nu mă ajută să mă fac bine! Dumnezeu nu mă iubește!
Persoana care m-a ajutat să mă internez și mi-a zis că îmi va fi alături mereu, că mă va sprijini, m-a abandonat. Așa cum a făcut, în trecut, și doamna M. ...
Și alte persoane m-au abandonat, pentru că am plâns…
Numai mama mă ajuta, cu toată inima! Numai mama se zbătea pentru mine! Numai mama nu m-a abandonat! Ceilalți…, m-au mințit… Celorlalți nu le pasă de mine. Nimănui nu-i pasă de mine! Nimănui! Văd că sufăr și atunci îmi întorc spatele.
Mami, te vreau înapoi! Nu mai pot trăi fără tine!
🥲🥲🥲🥲🥲🥲🥲🥲🥲
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu