Plâng...

Plâng… Am crezut că va fi bine, dar… e greu…

Plâng… Am crezut că voi putea merge, dar… tot dependentă de scaunul rulant sunt…

Plâng… Am crezut că voi scăpa de dureri, în cea mai mare parte, dar… ele au rămas și uneori sunt mai mari…

Plâng… Am crezut că o voi avea lângă mine, pentru mult mai mult timp, pe mămica mea, sănătoasă, dar… nu a fost să fie așa… Mi-a promis că ne vom fi sprijin una alteia, când a murit tata, dar… ea e departe, eu aici, fără ea… Și plâng, și mi-e dor s-o mai văd, să-i aud glasul, să-i simt îmbrățișarea. Poate și dojana… Dacă ar fi trăit, m-aș fi străduit, cu siguranță, să mă recuperez mai repede. Așa, pentru ce să o fac? Pentru ce să lupt? Ce rost mai are?

Plâng… Marți a fost ziua lui Andrei. Da, nepotul meu, fiul surorii mele. 33 de ani. Când s-a născut, eu începusem examenul de bacalaureat, cu proba orală la limba și literatura română. Am fost prima generație, de după 1989, care a susținut, la română, și proba orală. Iar sora mea mi-a transmis, din spital, așa: dacă nu iei  examenul de bacalaureat, eu și Andrei, de ne vom întâlni cu tine pe stradă, te vom ocoli. M-a ajutat Dumnezeu și am reușit să iau note frumoase la bacalaureat.

Când era mic Andrei, în clasele primare, mama - sau tata - mergea de-l lua de la școală, îl aducea la noi, își făcea temele, se juca, mânca, dormea și apoi pleca acasă cu părinții săi (unul dintre ei), ori chiar cu tata. Cu tata îi plăcea să meargă pe jos, luând-o prin parcul Carol, pe la Autogara Filaret și mai departe spre blocul din apropierea stației Chirigii. Doar când era vreme urâtă, ploioasă sau cu ger năpraznic, mergeau cu metroul și cu tramvaiul 32.  Plâng, pentru că nu l-am mai văzut din 2018, dinainte să se opereze mama la inimă, pe cord deschis. Plâng… Nici măcar Lila nu mi-a răspuns ieri, la mesaj... 😥😥😥😥😥😥😥😥😥...

...Și ce bine ne era împreună...

Plâng de neputința de a face ce puteam să fac înainte, plâng de imposibilitatea de a merge singură, fără cărucior… Plâng…

Plâng și mi-e frică… Plâng de durere și dor… Dorul doare. Tare. Toate dor…

Plâng și mi-e frică… Mai ales că toate se prăbușesc în jurul meu… E ca un haos, o prăpastie neluminată, o peșteră adâncă, cu mulți lilieci...

În curând, pe 8 iulie, din nou voi fi singură de ziua ta, mami… Plâng…

Pe 12 (august), va fi și ziua mea. Iarăși singură, fără tine… În 2021 am reușit să fim alături. Prima și ultima,  la 49 (ai mei). 

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a lăsat să-mi urezi de bine și „La mulți ani!”! Dar…, după două săptămâni, totul a luat o întorsătură nedorită de mine... Timpul a încremenit, de-atunci, în dureri, în întristare, dor și suferință… Credeam că te vei face bine. Îl rugam pe Dumnezeu să mi te aducă sănătoasă acasă. Să-ți ia bolile și să mi le dea mie, dar pe tine să te facă sănătoasă. Ca să nu te mai văd suferind... Îl rugam pe Sfântul Nectarie să te aibă în pază ca atunci, la operația de la inimă, când operația a fost un succes. Dar drumul tău a fost altul...

Fără tine..., plâng...

Încetul cu încetul pierd ... Cerul... Nu aș vrea să-l pierd definitiv! Plâng...

Se clatină totul în jurul meu, totul se sparge în mici cioburi, care taie, însângerând... Plâng...