La două luni și jumătate de când a început ... drumul durerii și al deznădejdii în cele ce vor fi...
https://flacaraarzand.blogspot.com/2024/06/la-doua-luni-si-jumatate-de-cand.html
O lună. Fix o lună. De la a doua intervenție (embolizare periarticulară pentru afecțiunea umărului drept). O lună în care am sperat că voi scăpa, încetul cu încetul, de dureri. Dar...încă nu s-a întâmplat minunea aceasta... O lună în care am plâns, pentru că nu pot să fac nimic din ceea ce mai făceam înainte... O lună în care am plâns, pentru că am devenit povară pentru persoanele la care țin cel mai mult... O lună în care am plâns, pentru că nu am putut fi alături de elevii mei, de care mi-a fost și-mi este foarte dor... Iată că, de-acum, pentru unii, școala s-a sfârșit, alții mai au o săptămână de școală... Aș fi vrut să le strâng creațiile (literare - poezii, proză scurtă - și artistice - desene -) într-o cărticică, a lor. Visul meu nu a prins contur...
O lună în care am plâns de dorul mamei... 😢😢😢😢😢😢😢 ...
O lună în care am plâns de neputință, dureri și întristare... 😢😢😢😢😢😢😢 ...
O lună grea, plină de dureri, zbucium, întrebări fără răspuns și dorința de a se sfârși toate... Căci la ce e oare bună suferința când din cauza ei pierzi... Cerul?
E foarte greu... E foarte greu când ești bolnav și depinzi de ceilalți, devenindu-le chin, povară, căci tu nu poți să faci nimic din ce ți-ai dori sau ar trebui...
Două luni și jumătate de la prima intervenție ( discectomie cu alcool și infiltrații transforaminale, pentru hernia de disc L4-L5 stg.-dr.). Încet, se văd rezultate: după intervenție, mișc primele trei degete de la piciorul stâng, afectat de pareză SPE și SPI. Piciorul nu-mi mai este tot timpul amorțit, însă, când obosesc, după ce merg puțin, nu-l mai simt, nu mai am control asupra lui și atunci devin dependentă de scaunul rulant. Încă sunt dependentă de scaunul rulant. (și niciodată nu mi-am imaginat lucrul acesta!) Da, e mai bine, am început să merg, puțin câte puțin, pe distanțe mai mărișoare. Durerile au rămas însă, mai ales când obosesc. Și, din cauza durerilor, nici nu pot sta prea mult pe scaun/așezată, în picioare...
La două luni și jumătate de când am trecut prin două intervenții - una mai dureroasă decât alta -, îmi doresc să fie mai bine, din ce în ce mai bine. Poate nu merit, așa cum nu merit multe, pentru că nu prea sunt bină de nimic... Nu mai am răbdare și sunt, pentru cei ce-mi sunt aproape, chin... Pe unii îi (mai) supăr cu plânsul și cu ..neascultarea, cu răzvrătirea... Lor, în primul rând, le mulțumesc pentru răbdare și iertare și îi rog să mă ierte și să mă suporte în continuare... Poate nu va mai fi mult până când voi putea merge din nou pe picioarele mele, sau poate va trece destulă vreme până când totul va fi mai binișor. Sau poate nu va fi deloc bine... Cine poate ști?
Vă mulțumesc, tuturor (dar în mod special vouă, marii familii de la „Mărțișor”), pentru tot sprijinul!
Vă mulțumesc, tuturor, pentru tot!
Nu știu când va veni acel binișor la care visez și pe care mi-l doresc cu ardoare, deocamdată lupta cea mare e cu durerile. Și cu deznădejdea, care-și face sălaș - puiuț - în suflet, pe zi ce trece, tot mai mult...
Vă doresc sănătate!
Prețuiți-vă sănătatea!
Fie ca Bunul Dumnezeu și Măicuța Domnului să vă ocrotească și să vă răsplătească inmiit pentru bunătatea, rugăciunea și tot ajutorul pe care mi-l acordați și mi l-ați dăruit!
Vă mulțumesc! Frumos, din suflet!
Elevilor mei ce au absolvit școala gimnazială : mult succes la Evaluarea Națională!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu