Primul loc de muncă nu se uită niciodată
Se spune că primul serviciu (sau primul loc de muncă) nu se uită niciodată, şi mă tem că aşa este! Acum, privind în urmă, îmi amintesc, cu emoţie şi bucurie, de primii doi de activitate din… „câmpul muncii”, când am păşit pragul Comandamentului Trupelor de Paraşutişti, de la Băneasa. Mai întâi am plâns, pentru că mă temeam de regimul strict, de armată, al unităţii în care fusesem angajată ca salariat civil. Și nu mă așteptam – sincer! - ca din cele trei candidate pentru postul de dactilografă să fiu admisă tocmai eu, de curând absolventă de liceu (încă nu trecuse un an de la absolvire), cu planuri de a fi admisă la Facultatea de Litere... Mai ales că una dintre candidate era fiica uneia dintre cele 9 dactilografe ale unității… Însă se pare că a contat și felul în care puneai plombagina (indigoul) între cele două exemplare pe care le aveai de scris… Acum, la calculator, nu te mai murdărești de plombagină, nu mai ai cum să greșești exemplarul al doilea…. Cu ajutorul colegilor de birou (domnii plutonieri adjutanţi Traian Oţelea şi Vasile Stanciu, dimpreună cu domnul plutonier major Radu Mușat), am trecut peste greutăţile şi prin buna dispoziţie oferite, în mod constant, de fiece zi… Chiar dacă tata, salariat civil la cealaltă unitate militară care-și avea sediul în aceeași curte – Comandamentul Aviației Militare -, venea zilnic, în timpul pauzei sale - că eu, nu am prea avut, datorită... greșelilor și a necesității refacerii lucrărilor „cât mai urgent”... -, și se interesa câte foi am … greșit…
Amintiri? Şi acum îmi amintesc cum, de ziua mea de naştere, colegii de birou mi-au dăruit un cadou constând în cea mai drăguţă carte, cu urări semnate, întru amintirea clipelor frumoase… Şi încă îmi mai amintesc şi astăzi de telefonul primitiv, cu… manivelă… De la care nu puteai suna direct în oraş, ci numai solicitând „fir” la centrală… Sau îmi amintesc cum mai rămâneam peste program, când eram „dactilografă de serviciu”… Şi când mai veneam, uneori, și sâmbăta la program, spre... disperarea mea..😀Ori când domnul comandant, General-maior Dumitru Sterian, a intrat în birou, căutându-i pe colegii mei, iar eu nu l-am recunoscut, pentru că nu era îmbrăcat în întregime în costum, ci doar în cămașă. Fiind birou de documente secrete, între spațiul de lucru și locul în care intrau ceilalț colegi de-și luau documentele ce soseau pe numele lor, era un fel de gărduleț. Din cauza lui, nu am putut să văd panatalonii. Care, la ofițerii superiori, aveau vipușcă lată. Mi-am dat seama de-abia la plecarea domnului general, când m-am ridicat de la birou, spre a-l saluta. Pfff…, cam târziu… Bine că nu s-a supărat. Oricum, n-aveam nicio vină. De-abia angajată, nu aveam cum să-l recunosc...
Îmi amintesc de perioadele din sesiune, când eram protejată de minunații mei colegi de birou (deh! domnul Oțelea o avea și dumnealui pe fiica cea mare studentă și își dădea seama prin ce treceam), astfel încât îi direcționau pe ceilalți, care aveau nevoie de scris lucrări la mașină, să meargă la alte colege, eu având timp ceva mai mult, atunci, de învățat... Primii doi ani de studiu ai primei facultăți au coincis cu perioada în care am lucrat la Parașutiști... Mii de mulțumiri și pe această cale!!!
Mi-i amintesc, cu drag, şi pe doamna Maria Drăgulin , dar şi pe doamna Elena Puianu, pe soţii Cerchează, pe domnul Gheorghe Postelnicu – care mi-a făcut prima recomandare pentru apariţia unor poezii în binecunoscutul săptămânal „La Datorie" şi chiar mi-a trimis poeziile la redacţie, care s-a bucurat și m-a felicitat pentru debutul poetic într-o publicație cu circuit mai mare –, pe domnul Iohan Gaadt, pe domnul Caraghin sau pe domnul Niculae etc.. O sumedenie de chipuri mi se perindă prin faţa ochilor şi numele lor…, multe nume…:domnul Smeu Aurel (pe care l-am reîntâlnit la Societatea de salubrizare Urban SA din sectorul 6), Guță Ion, doamna Seceleanu, doamna Rodica, Camelia, Liliana, soţii Necula (care voiau, neapărat, să-mi fie nași de cununie, în cazul în care aveam să mă mărit) etc., etc., etc..
O altă scenă memorabilă – care mă face să zâmbesc, acum -: prima alarmă, primită într-o zi în care am mers singură la serviciu, pentru că tatăl meu – care mă însoţea (repet: îşi avea unitatea în aceeaşi curte) – era plecat în misiune, în teritoriu. Atunci am plâns pentru prima dată. Ce copil !!! 😀 Deși nu aș garanta că acum nu aș mai plânge… Ideea de alarmă, de imposibilitatea de a-ți părăsi biroul, de a vorbi la telefon cu cei dragi (nu rezistam dacă nu vorbeam, în fiecare zi, cu mama, la telefon. Deși tata era la... câțiva pași depărtare 😀. Importantă era vocea mamei, încurajarea sa, importante erau sfaturile pe care mi le dădea, faptul că mi-era aproape chiar și de la distanță. Iar când se ivea vreo ocazie - de avea cineva drum la Centrul Medical -, nu o ratam niciodată, rugând respectiva persoană să mă ia și pe mine, să mă ducă la mama și să mă aducă înapoi), obligația de a-ți ridica arma, de a o manevra cu grijă, ideea de a avea pregătită o geantă cu lucruri personale, de strictă necesitate, au fost cam traumatizante pentru psihicul meu de atunci...
Demne de aducere-aminte sunt și zilele în care domnul colonel Ion Niculae mă mai certa atunci când vedea că am greșit și am șters și îmi zicea să scriu din nou lucrarea. „Mai cu atenție! Să nu se vadă ștersături!” (Oricum ai fi șters – cu guma de șters sau cu lama -, tot se vedeau urme, nu se putea altfel. Nu exista, pe atunci, pastă corectoare. Dar nici cu pasta corectoare nu ar fi fost mulțumit, sunt convinsă!)
Sau... Îmi amintesc de prima mea zi dactilografă, când domnul Gheorghe Mateescu mi-a cerut să-i fac tabele ca cele din cartea pe care o avea. Tabele cu multe-multe rubrici…. Tabele, până atunci, nu făcusem niciodată. Nici nu învățasem, prea bine, la cursurile de dactilografie de la Casa Armatei. Și ca să-ți iasă și pe al doilea exemplar, trebuia să fii atent cum pui plombagina, să nu se miște nici a doua pagină, dar nici indigoul atunci când schimbai poziția foii, pentru a realiza rubricile, mici și mari… Acum, calculatorul, din acest punct de vedere, e un adevărat … salvator…
Sau... Mi-l amintesc și acum pe domnul colonel Caraghin – șeful Statului Major -, când ne aduna, dimineața, în fața comandamentului, și nu se sfia să certe, să facă observații, să aprecieze. Ca în careul de la școală, pe când învățam la Școala generală 169 și eram pionieră…
I-am cunoscut și pe frații Cantuniarii, și pe soțiile dumnealor - oameni modești și respectuoși, cu mult bun simț. Una dintre soții era bibliotecară și m-am bucurat de privilegiul de a citi mult în acea perioadă. Cărți bune, cărți de care aveam nevoie în vederea pregătirii pentru examenele de la facultate.
Domnul Toașcă Costică te surprindea când venea să-ți testeze cunoștințele: pe nepregătite, cu zâmbetul pe buze. Și avea, atunci, timp, pentru că rămânea în birou, pentru a te supraveghea, până terminai lucrarea 😀 . Mai ceva ca la examenele din sesiune...
De la domnul Gică Constantin aflam, mereu, înaintea tuturor urmăritorilor posturilor TV din acea perioadă, cum va fi vremea.
Amintiri…
Amintiri din unitatea militară 02608 - București.
Amintiri din perioada 1 mai 1992 - 4 mai 1994.
Pe mulți dintre colegii mei i-am întâlnit, dinainte de a lucra la Parașutiști (și pe atunci chiar nu-mi imaginam că vom fi colegi), la mama, la serviciu (la Centrul de Medicină Aeronautică), când veneau la vizita medicală, iar eu în vizită la mama, din pricini diverse.
Ceea ce regret este faptul că nu i-am văzut niciodată pe colegii mei (de aproape) făcând salturi cu parașuta, însă am auzit de dansul lor din aer și mi l-am imaginat a fi precum dansul nebunesc al fulgilor de nea, săltând în miez de iarn-adâncă... Ori mi-am imaginat dansul lor a fi precum al unor petale de floare, prinse în mâna jucăușă a vântului de vară...
Nu am avut posiblitatea de a-i vedea, pe viu, în aşa-numitele „aplicaţii", însă i-am cunoscut în activitatea de la birou, le-am cunoscut dârzenia, le-am cunoscut curajul, dăruirea, chiar visul ce i-a însufleţit pe fiecare: Dumitru (comandantul unității, domnul general Sterian Dumitru), Constantin, Vasile, Ion, Gheorghe, Petre și… lista ar putea continua așa, la nesfârșit. Nume clasice, nume de români.
Nemuritor le va fi visul, nemuritoare amintirea, căci ei s-au născut din nemurire şi-n nemurire se vor întoarce… Nemuritoare le va fi ziua – ziua de 10 iunie a fiecărui an -, când îşi sărbătoresc VICTORIA! Victoria de a fi, victoria de a-şi împlini aspiraţiile, victoria de a fi ei înşişi!
La ceas aniversar, gândul meu se-ndreaptă spre ei, colegii mei. Foştii mei colegi!
„La mulţi ani!”, celor ce sunt în viaţă! ”La mulți ani!”, cu pace, sănătate și bucurii!
Fie ca Dumnezeu să aşeze sufletele celor ce au pornit, în ultimul lor zbor, spre Împărăţia Cerească, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, de unde a dispărut toată întristarea şi suspinul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu