Gânduri la început de an...
...Luna ianuarie aduce cu ea tristeți și deznădejde... Luna ianuarie a fiecărui an, de doi ani și patru luni aproape, aduce cu ea aduceri-aminte dureroase și greutatea zilei prezente... De 12 ani - în curând, pe 26 ianuarie -, urăsc iarna. De doi ani și patru luni îi duc dorul mamei... De doi ani și patru luni parcă sunt o străină pentru sora mea... Pe Andrei, nepotul meu, nu l-am mai văzut din 2018, dinainte de a fi operată mama la inimă, pentru triplu by-pass aorto-coronarian... Cer prea mult dacă îmi doresc ca sora mea să-mi fie soră adevărată și să se intereseze mai mult de mine, să mă viziteze mai des? Chiar și pentru cinci minute, dar...să treacă pe la mine, să o mai văd și eu, să știu că e bine, să o știu aproape... Cer prea mult dacă îmi doresc ca sora mea să îmi arate, puțin mai mult, că mă iubește? Oare chiar mă (mai) iubește? Mă așteptam să vină, să mă sune și să-mi spună că ajunge în curând, să descuie lacătul, ușa și să intre în casă... Dar, nu! Nu s-a întâmplat așa!... 😓😓😓😓😓😓😓
Aveam și eu - ca mulți alți semeni ai mei - dorințe, speranțe pentru acest an, dar cu tristețea care m-a învăluit, încă de la începutul lui, sufletul mi-e plin de lacrimi... Doamne! De ce m-ai mai făcut? De ce m-ai creat și m-ai trimis în lume? Doar știai prin ce zbucium, prin ce tristețe mi-e dat să trec... Oare cum cei triști și deznădăjduiți Te pot lăuda pe Tine? Care e rostul meu aici, pe pământ? Să plâng, să fiu tristă mereu, să deznădăjduiesc?
Mi-e sufletul greu de lacrimi și tristețe... Mi-e greul greu și negru e în jurul meu... 😓😓😓😓😓😓😓
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu