De la profesoara mea de istorie, doamna Cojescu Norocica, am învățat că, în fața elevilor, trebuie să te prezinți bine pregătit, tu, ca profesor, stăpânind materia (ceea ce ai de predat) și – mai ales – să nu citești! Să le vorbești elevilor liber, din memorie! Mi-am apreciat profesorul de istorie pentru câte cunoștințe avea, pentru memoria sa excelentă, ”de elefant”! Ceea ce nu mi-a plăcut (și, în acest sens, nu vreau să-i semăn sub nicio formă!) este faptul că în acei ani nu a reușit să se apropie, cu sufletul, de noi, învățăceii săi, nu ne implica în actul predării-învățării, numai dumneaei vorbea, când avea de predat, dictând și dictând, și dictând... La un moment dat, deși o apreciam într-o anumită măsură, orele deveneau pentru majoritatea dintre noi, plictisitoare și foarte-foarte greu se suportat... Epuizante... Cred că doamna Cojescu lua pastile de gât, pentru că vocea nu și-o pierdea niciodată!!! Cu toate că fuma, țigară de la țigară, în timp ce dicta...rapid... Așadar..., metodele atractive, centrate pe elev, lipseau cu desăvârșire... Implicarea elevului, formarea/dezvoltarea competențelor beneficiarului actului educațional lipseau... Dar... Elevul era creativ! Uneori chiar în defavoarea lui, dar nu ținea cont de lucrul acesta! Pentru a scăpa de astfel de ore ce-i luau toată vlaga, recurgea la metode mai puțin...ortodoxe: puțină cretă pisată...
Alteori, înțelept, elevul nostru, al acelor vremuri, abdica, mergând la bibliotecă și citind, făcându-și fișe pentru orele de română... Chiulea...cu folos... Curat...înțelept! (asta, ca să-l parafrazez pe marele Caragiale!)
Născută Istocescu, în comuna Costești din județul Vâlcea, doamna profesoară Veronica Voineag a urmat cursurile liceului ce ființa sub oblăduirea Mănăstirii Bistrița Olteană, avându-le, ca și cadre didactice îndrumătoare, pe chiar măicuțele de-aici; avea o cultură vastă, solidă, o capacitate de a memora în orice condiții (uneori, când mai
mergea la bal, în tinerețe, putea fi văzută citind, învățând
pentru lucrări, examene). Doamna Voineag îi era mamei o rudă foarte-foarte îndepărtată, dar RUDĂ (și mămica s-a născut în Comuna Costești din județul Vâlcea, în marea familie Istocescu. Mai exact, familia Istocescu T. Nicolae și Tudorița – ca unul dintre cei trei Frunzari era cunoscut bunicul meu -, a cărei casă se afla și se află și astăzi în Mlăci.)! Primul lucru pe care i l-a spus mamei, când s-au regăsit, după ani și ani, a fost acela că, la liceu, îmi va fi profesor, iar eu elevă, nimic mai mult. Și… s-a ținut de cuvânt! Cu toată rudenia, nu s-a oprit de la a-mi da un 2, atunci când nu am citit ”Viața la țară”, de Duiliu Zamfirescu, întrucât nu-mi îngăduise timpul și așa prea scurt, pe care îl dedicasem, în totalitate, pregătirii tezei de la matematică (clasa a IX-a, trimestrul I)… Primul și singurul meu 2, din toată viața mea de liceană, de care, la început, m-am îngrozit, apoi… cu care m-am mândrit 😀 …
Rudă, rudă, dar… niciodată nu mi-a dat vreun punct în plus la lucrări sau la teze, ci mi le-a corectat la … sânge; niciodată nu a vorbit, pentru mine, cu ceilalți profesori colegi ai săi, pentru fi mai îngăduitori ori ceva în genul acesta. A trebuit să învăț, să nu o fac de rușine, iar când mai chiuleam…cu folos (la bibliotecă purtându-mă pașii, cel mai adesea), imediat afla și mă…muștruluia serios… Nu știu cât de bine a procedat astfel, nu știu dacă lucrul acesta mi-a prins sau nu bine în anii următori, însă… dacă aș avea copilul sau nepotul/nepoata în școala la care predau, aș vorbi pentru el, mi-aș ruga colegii să aibă în vedere acest lucru, să-i acorde atenție, însă NU să-l cocolășească, să NU îi dea puncte în plus sau note pe care nu le merită (mai mari), ci să-l pună să învețe. Însă să nu fie rigizi cu el/ea.
La liceu, doamna Voineag era un pic tristă, înconjurându-se de lucrări de specialitate, din care ne extrăgea mereu citate, cât mai multe citate. Ne citea, ne explica, ne dicta. Îi plăcea ca citatele extrase din marii critici literari să fie scrise la tablă, la începutul orei. De fapt, așa să o așteptăm la clasă: cu citatele scrise pe tablă. Citate care, desigur, să aibă legătură cu lecția.
Nu prea zâmbea, era mai degrabă serioasă și îi plăcea să fim și noi la fel, cerându-ne să învățăm buchia cărții. Nu se mulțumea cu puținul (care, nouă, bobocei fiind, ne dădea aripi și curaj să continuăm). Așa s-a făcut că, deși am obținut nota 8 și ceva la etapele pe clasă și pe școală ale Olimpiadei de limba și literatura română, în clasa a IX-a, nu a vrut să mă trimită mai departe, zicându-mi că e prea mică nota, că sunt slab pregătită și că ar fi bine să citesc mai mult
(Încă nu-mi pusese 2-ul!!!).
În afara liceului…, tot ce-i ceream, îmi dădea: cărți să citesc, sfaturi.
Am căutat o explicație pentru modul său de a fi, atunci. De ce era tristă, supărată? Viața grea, amară (văduvă de ceva ani, singură, fără a fi recăsătorită, cu doi băieți mari de crescut) își pusese amprenta în sufletul său… Îmi pare rău!
Vara, în vacanțe, la Costești, era alt om! Acolo era și este mediul său, în care se simțea și se simte altfel! Acolo socializa cu consătenii, îi plăcea să meargă la Bâlci (Bâlciurile tradiționale, din 15 august și 8 septembrie), să-și salute cunoscuții (rude, prieteni). Însă mergea grăbit, mândru, falnic. Ca pe coridoarele liceului.
În anii din urmă (prin 2010 sau 2011), am reîntâlnit-o la Costești, făcându-i chiar o vizită la domiciliul său de acolo. Ne-am bucurat și s-a bucurat când i-am dăruit prima mea carte de poezii și proză scurtă, FLACĂRĂ ARZÂND, apărută în decembrie 2009, la Editura „Universitară” din București.
Dar să ne întoarcem la liceu! Nu am terminat cu amintirile despre el! Într-un timp, curioasă din fire, am purces la explorarea clădirii liceului, spre descoperirea secretelor sale, a cotloanelor martore ale atâtor și atâtor taine, din trecut și – de ce nu? – prezent. Prezentul de atunci. Așa că…urcam la etaj, coboram la subsol, am fost chiar și pe culoarul care ducea către contabilitate, bibliotecă…Culoar care mă făcea să mă visez a fi o tânără prințesă ce se plimba prin imensul său castel… Mereu…dădeam de doamna Voineag… Care mă întreba ce caut pe-acolo… Hm!... Mă urmărea sau chiar era ceva întâmplător faptul că ne întâlneam? Niciodată nu am putut dezlega misterul…
În peregrinările mele prin liceu, am descoperit biblioteca (care mi s-a părut însă ca o cetate rece, neprimitoare, respingătoare, de care nu m-am putut apropia. Mai degrabă, îmi plăcea să merg la Sadoveanu…), am descoperit sala de mese (unde, cel mai adesea, mirosea a gaze - și nu mi-a plăcut! -), am descoperit dormitoarele de la etaj, ale internatului (ca niște saloane imense, de spital, cu paturi aproape lipite unele de altele, având lenjerie curată, albă precum prima nea din an…).
Am văzut multe în peregrinările mele prin liceu, am admirat Columna lui Traian, în miniatură, am privit, de la etaj, pe fereastră, imaginându-mi povești de dragoste ce-și aveau împlinirea în lumina veghetoare a lunii ce străjuia văzduhul înstelat….; m-am odihnit în sălile de curs de la subsol, care îmi păreau atât de faine goale, când puteam vorbi cu mine…; am descoperit telefonul, cu monede de 25 de bani, de la care îmi plăcea mereu să-mi sun foștii colegi de școală generală sau chiar rudele (acasă nu aveam telefon!!!)…
imagini din curtea interioară:
Profesor de istorie și fost director al liceului, doamna Cojescu Norocica:
Sala de mese de la subsol
Internatul de la etaj
