Scrisoare către Moș Nicolae și Moș Crăciun...
...Nici nu știu cum să încep scrisoarea… Dragă Moșule… - care? Dragii mei Moși? Mda…, dacă ar ajunge la amândoi: și la Moș Nicolae, și la Moș Crăciun…
Precum știți, sunt Nicoleta, locuiesc în București și, desi am o vârstă mai înaintată, totuși cred că există Moș Crăciun… A! Să nu mă înțelegeți greșit, dar… da! L-am văzut pe Moș Crăciun – și nu eram mică! -, de la geam, într-o dimineață, devreme, la serviciu, pe vremea când eram dactilografă la Centrul de Medicină Aeronautică, aflat în curtea Spitalului Militar Central… Era îmbrăcat în haină roșie, cu blăniță albă, și cu sacu-i inconfundabil. Așadar…, cred că există! Mulți mi-au spus că poate a fost un… soldat (pe vremea aceea, Armata era încă obligatorie), dar… NU!
Moș Nicolae…, tu, de fapt, ești Sfântul Nicolae.
Cât de cuminte am fost anul acesta? Nu știu, iar cine ar fi putut spune ceva în acest sens, a…murit… Mama… În urmă cu… doi ani și trei luni… De ziua ta, Sfinte Nicolae, se împlinesc doi ani și trei luni de când mama nu mai este lângă mine fizic… Prin urmare, nu știu cât de cuminte am fost, ori dacă nu am fost… Însă pierderea aceasta a mamei o simt ca pe o pedeapsă, din păcate… O pedeapsă pe care mi-a dat-o Dumnezeu… De ce? Poate nu m-am rugat mai mult pentru mama, poate nu trebuia să o las în spital, poate trebuia să găsesc alt spital, alți medici care să o trateze, poate… ar fi trebuit să-i cer medicului să mă fi internat cu mama… Nu știu… Am rămas cu „De ce?”-uri, fără răspuns… De ce Dumnezeu nu a ajutat-o pe mama să se însănătoșească? De ce nu mi-a dat mie bolile dumneaei, iar ea să fie bine? De ce nu i s-a dat să bea apă în spital? De ce nu i-au dat să mănânce (să bea din supa pe care i-o duceam în fiecare zi, supă pe care i-o făceam așa cum îmi spusese medicul la care era internată)? De ce i s-a schimbat antibioticul puternic cu unul mai slab, atunci când medicul a văzut (prin rezultatele analizelor) că încet-încet valorile revin spre normal? Mai avea de luptat, mai trebuia să scadă valorile, până să ajungă la normal, însă rezultatele erau încurajatoare… De ce? De ce? De ce?... Anamaria-Valeria, Anca și Marian îmi spun mereu că mama e bine acum, că Dumnezeu nu-i cheamă pe oameni la El decât la momentul protrivit, bun pentru mântuirea sufletului celor suferinzi, că, datorită suferinței, i s-au iertat păcatele, că i-a fost dăruit un colțișor de Rai… Poate! Poate au dreptate – Doamne, ce bine-ar fi să-i fi dăruit Dumnezeu un colțițor de Rai mamei mele scumpe și dragi, de care îmi este atât de DOR! -, dar eu am rămas cu un gol în inimă, cu sufletul pustiit… Uneori nu mai am putere pentru nimic, nu mai știu să fac nimic, nu mai pot să merg înainte, mă blochez și prefer să plâng și să zac în pat… Mama era TOTUL meu, era puterea mea, era Omul care, deși nu putea să se deplaseze, spre sfârșitul vieții sale, îmi era alături în fiecare zi, mă îmbrățișa, mă încuraja, mă iubea sincer, nu mă mințea, ne zâmbeam una alteia și ziua se lumina, părea totul mai ușor… Am jucat chiar și șah și mă bătea… Completa integrame și mă bucuram… A venit, sprijinindu-se de mobilă și de perete, până în ușa bucătăriei și mi-a zis că-mi sună telefonul… Ce m-am bucurat!!! Am sperat că va fi bine, că își va reveni… Dar, infecția asta urinară severă pe care a avut-o… De ce, Doamne, de ce? De ce nu mi-ai ascultat ruga de a o însănătoși, de a mi-o lăsa încă vie, pentru mai mult timp, alături de mine? Nu am fost pregătită pentru acest lucru, a fost și încă mai este un șoc plecarea mamei, răspunsul pe care I l-a dat lui Dumnezeu...
Vedeți, dragii mei Moși? Merit eu vreun cadou? Cel puțin o mângâiere, ceva ce să-mi aline tristețea, oceanul de amar?... Pe mama nu o mai pot avea lângă mine, nu o mai pot vedea… Îmi lipsește mult-mult de tot și mi-e dor de ea… E al doilea an în care, de ziua mea de nume, nu-mi va mai spune „La mulți ani!” încă de dimineață, nu-mi va mai spune că mă iubește, nu-mi va mai însenina ziua cu zâmbetul său… E al doilea an în care Crăciunul va fi trist, fără brad… Pentru că nu! Nu îl voi face! Crăciunul va fi o zi de sărbătoare ca oricare alta, cu roșu în calendar, în care nu e voie să coși, să faci curat, să faci mâncare, dar tristă, pentru că nu va mai fi mama alături de mine, nu va mai fi nicio pregătire cu prăjiturele sau chec pentru diabetici, cu varză (că sarmale oricum nu știu să fac 😊 ) … E al doilea an în care Anul Nou nu va avea strălucirea de odinioară, va fi al doilea An Nou în care mama nu-și va mai scrie dorințele, în care nu-mi va mai cere bănuți ca să și-i pună în buzunar, ca să o prindă așa miezul nopții… Va fi – la fel – o zi obișnuită de sărbătoare…
Merit eu ceva? Nu știu! Și – oricum -, chiar dacă aș merita, nu ar avea cine să-mi aducă cadoul de la voi, dragii mei…
Dragul meu Sfânt Nicolae, dragul meu Moș Crăciun, doar atât pot să vă cer: aveți grijă de rudeniile mele și de prietenele și de prietenii mei, ajutați-i pe toți cu rugăciunile voastre, ca să se vindece de toate bolile de care suferă, să fie sănătoși și fiecare zi să le fie cu pace și zâmbete, cu împlinirea tuturor bunelor lor doriri!
Îmi doresc să o pot vedea pe mama, să o pot îmbrățișa, să stau alături de ea, să-mi mângâie fruntea… Îmi doresc să fiu cu mama… Nu știu când mi se vor împlini dorințele acestea, dar sper că…nu va mai trece mult timp fără ea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu