Luceafarul -Mihai Eminescu-Elemente de structură şi limbaj

POVEŞTI DE VIAŢĂ

       Astăzi este despre Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, omul care, chiar dacă te vede doar o sinură dată, după un an şi ceva te recunoaşte cu uşurinţă... Omul cu o memorie extraordinar de vie, omul cu voce blândă, cu un cuvânt ce te îmbărbătează în orice clipă ai avea nevoie. Un om al Bisericii, făcut pentru Biserică, născut pentru a ne îndrepta pe toţi, cu mic, cu mare, pe calea mântuirii...
       Legendă vie a cinului monahal şi a culturii române, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, veiţuitor al Mănăstirii Bistriţa-Olteană, este un om al rugăciunii, truditor în ogorul spiritualităţii româneşti, un om care aduce liniştea şi calmul în sufletele ucenicilor săi.

       Descendent al unei vechi și renumite familii româneşti din Maramureşul istoric, al cărui străbunic (contele Ioan Micle de Şugatag) s-a stabilit în Ţara Chioarului încă din anul 1477, a primit, de la o vârstă fragedă, o aleasă educaţie creştinească, în tradiţia rugăciunii, muncii şi a disciplinei, după cum însuşi mărturiseşte Preacuvioşia Sa în cartea „Memorial”, la pagina 7. S-a născut la 7 iulie 1939, în localitatea Plopeşti-Şişeşti, judeţul Maramureş, fiind unul dintre cei şase copii ai familiei Timofte şi Eudochia Micle, primind, la Botez, numele Valer. La vârsta de 5 ani, a învăţat să citească, de la sora sa mai mare, iar de la vârsta de 7 ani vorbele tatălui său i-au deschis ochii spre înţelegerea realităţilor sociale, cuvinte pe care şi le aduce aminte şi astăzi: „Să ştii că suntem viţă nobilă, dar să nu spui la cineva să audă ăştia”. Era ca o prevestire a ceea ce urma să fie.

       La 11 noiembrie 1954, în vârstă de 15 ani, renunţând, de bună voie, la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu-Mare, unde fusese admis ca bursier, urmează calea sufletului său, luându-şi Crucea cu demnitate: intră novice la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, judeţul Maramureş, condusă de Protosinghelul Iustinian Chira. Remarcându-se ca un tânăr studios, avid de noi cunoştinţe, Părintele stareţ l-a trimis la Seminarul Teologic din Cluj, unde a fost admis în anul 1955.

       La 19 iulie 1958, a depus voturile monahale, primind numele Veniamin.

       A absolvit cursurile Seminarului Teologic din Cluj, primul din cei 40 de colegi câţi avea, în luna iunie 1959, iar în toamna aceluiaşi an a fost admis, tot primul, la Institutul Teologic din Sibiu. Însă, pe 3 octombrie, în baza Decretului 410/1959, a fost înlăturat din Institut, apoi, la 1 noiembrie, chiar izgonit din mănăstire, împreună cu ceilalţi monahi. La 7 noiembrie, se angajează într-un Atelier de pictură şi confecţionat rame de tablouri, în oraşul Dej, urmând şi Şcoala de Artă Populară din localitate, certificându-i-se talentul de pictor nativ.

       Întrucât Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia rămăsese fără slujitori, Părintele stareţ Iustinian a intervenit, pe lângă Episcopia Clujului, pentru readucerea sa în aşezământul monahal şi, la 20 decembrie 1959, în urma aprobării eparhiale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost hirotonit ierodiacon, iar în ziua următoare ieromonah, calitate în care, pe lângă activitatea gospodărească din Sfânta Mănăstire, a oficiat Sfintele Slujbe bisericeşti, a predicat şi a mărturisit credincioşii, a desfăşurat o activitate misionar-pastorală în unele parohii vacante, precum Vima Mică, Maşca, Fânaţe, Copalnic etc..

       În perioada ianuarie – aprilie 1961, a suplinit parohia Suciu de Sus, din Protopopiatul Lăpuş, judeţul Maramureş.

       La îndemnul Episcopului Teofil al Clujului de a-şi relua studiile universitare, s-a înscris în acelaşi Institut Teologic din care fusese înlăturat, frecventând cursurile facultăţii între anii 1962 – 1966, la 26 iunie susţinându-şi examenul de licenţă, pe care l-a trecut cu calificativul „Excepţional”.

       Timp de doi ani, la recomandarea rectorului Sofron Vlad, între 1966 şi 1968, a urmat cursurile de doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică, avându-l ca îndrumător pe profesorul Diacon Dr. Nicolae Balca.

       În vacanţe, mergea la Mănăstirea Rohia, încadrându-se în programul de muncă şi rugăciune.

       Ca doctorand, a obţinut o bursă guvernamentală franceză, în aprilie 1968.

       În Franţa, la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg (1968 – 1971), şi-a pregătit teza de doctorat cu titlul „Problemele predicii creştine în vremea noastră”, cercetând şi documentându-se la modul cel mai serios, în bibliotecile Universităţii franceze, precum şi în cele ale oraşului, participând la congrese teologice, vizitând renumite centre de cultură şi aşezăminte monahale din Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

       Se reîntoarce în ţară la 24 august 1971, unde este numit asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti.

       Fără a bănui ceva – sau poate DA! -, greul îl cuprinde în mrejele-i reci, tăioase, prin intrigi de culise, ţesute „în cercuri mai înalte”, ajungând profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş, unde predă, în anul şcolar 1971 – 1972, Limba franceză şi Tipicul bisericesc, fiind, în acelaşi timp, şi duhovnicul elevilor.

       La solicitarea profesorilor Institutului Teologic din Sibiu, candidează şi ocupă postul de asistent la Catedra de Omiletică şi Catehetică, conducând seminarile Catedrei, precum şi pe cele de Istorie a Bisericii Universale, predând însă şi Limbile Franceză şi Latină.

       La recomandarea Patriarhiei Române, este numit reprezentant al Institutului Teologic din Sibiu pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim, în 1973, perioadă în care şi-a continuat definitivarea cercetărilor privind teza sa de doctorat, bucurându-se de aprecierea tuturor membrilor acelei instituţii de învăţământ superior.

       Dar, cum afirmam mai sus, răul se instala, pe zi ce trecea! Aşa se face că, la 7 iunie, chemat în ţară, prezentându-se în audienţă la Preafericitul Patriarh de atunci, Iustinian Marina, acesta l-a întâmpinat cu cuvintele: „Veniamine, eşti prelucrat! Ştiu că sunt intrigi, nu te descuraja, că şi eu am avut parte de ele toată viaţa.”

La Departamentul Cultelor, unde a fost chemat şi primit de vicepreşedintele Gheorghe Nenciu, au avut loc discuţii dure, Părintele Arhimandrit fiind acuzat de activitate antiguvernamentală, antipatriotică şi antiortodoxă. Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, care „inima înfrântă şi smerită nu o va urgisi” (Psalmul 50 al lui David), după mărturisirea părintelui de la pagina 11 a cărţii sale, „sufletul i-a fost învăluit într-o pace divină”, care l-a ajutat, de atunci înainte, să privească totul „cu deaşarea înţeleaptă a monahului”. Părintele Veniamin Micle a fost transferat la Seminarul Teologic Mofleni – Craiova, la recomandarea Departamentului Cultelor „de a nu fi pierdut pentru Ortodoxie într-un centru ca Sibiul, unde sunt mai multe confesiuni creştine”. Aici a predat Limbile Franceză, Engleză, Rusă, Filosofia, Logica, Ecumenismul şi Istoria religiilor, fiind, permanent, şi diriginte. Timpul liber şi l-a dedicat studiului, publicând în numeroase reviste de specialitate, fiind ridicat, de către Preasfinţitul Mitropolit al Olteniei de atunci, Părintele Teoctist, la treapta de Protosinghel.

       Preafericitul Părinte Patriarh Justin Moisescu l-a numit, la 1 septembrie 1977, director al Seminarului Teologic din Bucureşti, având atribuţii administrative şi didactice.

       Recunoscându-i-se meritele, Sfântul Sinod îl ridică la treapta de Arhimandrit.

       Conştient de responsabilităţile ce-i reveneau ca director, a organizat şi condus întreaga activitate conform legilor şi regulamentelor aflate în vigoare, ceea ce însă i-a atras numeroase animozităţi, chiar duşmănii, urzindu-se numeroase intrigi pentru înlăturarea sa. A apărat drepturile elevilor şi ale angajaţilor acestui aşezământ liceal teologic şi, pentru că nu l-a părăsit pe Părintele Calciu în vremea în care acesta îşi începea lupta făţişă cu regimul politic şi cu complicii săi din sânul Bisericii, prin predici care au ridicat tinererul, teologi și studenți la diferite facultăți din Capitală, o dată cu dărâmarea Sfântului Lăcaş Enei (1 mai 1977), Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost biruit de „cei interesaţi”, Departamentul Cultelor şi foruruile bisericeşti superioare retrăgându-l la mănăstire, pentru tot restul vieţii. Avea 40 de ani, dintre care 25 de viaţă monahală. Aşa că nu s-a speriat.

       De la Bucureşti, a ajuns la Mănăstirea Cozia, unde a avut o parte din biblioteca personală de pe vremea când activase ca asistent la Institutul Teologic din Sibiu şi unde a fost numit preot slujitor, stareţul de atunci, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gamaliile Vaida, permiţându-i să-şi continue activitatea culturală. Este perioada când publică o serie de studii teologice, bine documentate, în cele mai prestigioase reviste bisericeşti. A refuzat, cu demnitate, orice fel de avansare, chiar şi susţinerea tezei de doctorat, smerindu-se pe deplin.

       În urma insistenţelor venite din partea Preasfinţitului Episcop Iosif al Râmnicului, a acceptat cu greu funcţia de mare eclesiarh al Catedralei episcopale, între 1982 – 1983, perioadă în care a întreprins călătorii de studii la Muntele Athos, pentru cercetarea manuscriselor româneşti din Biblioteca Schitului Prodromu. Reîntors în ţară, a solicitat, în scris, Episcopiei Râmnicului, să intervină la forurile competente pentru recuperarea clădirilor Sfintei Mănăstiri Bistriţa – Olteană, care, de peste 20 de ani, serveau drept altceva. Primind aprobarea, i s-a încredinţat stăreţia acestei Sfinte Mănăstiri, în vederea restaurării şi reorganizării vieţii monahale. Ca urmare a numeroaselor demersuri, s-a hotărât ca la Mănăstirea Bistriţa – Olteană să se creeze un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), precum şi organizarea unui muzeu al tiparului românesc, aici descoperindu-se primele tipărituri din ţara noastră; de asemenea, s-au creat săli spaţioase pentru lectură, simpozioane, conferinţe şi comunicări ştiinţifice, repartizându-se, pentru acestea toate, un spaţiu generos, de peste 1000 m pătraţi.

       În luna septembrie a anului 1986, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost numit diriginte de şantier, aducând contribuţii majore la refacerea materială a Mănăstirii.

       Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle a stat neclintit în faţa furtunii şi a mers fără şovăire, cu coloană vertebrală dreaptă, către împlinirea lucrării bune şi de folos. Un om exigent cu sine, călugăr de vocaţie , este un neliniştit căutător de comori din trecutul spiritual românesc. Un monah-cărturar care se înscrie pe linia bunelor tradiţii ale monahismului românesc.

       Tot ce a scris, până acum, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, certifică o viaţă închinată lui Dumnezeu prin cuvânt şi scris, precum şi cercetării Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, a monahismului ortodox.

       Părintele Arhimandrit Veniamin Micle de la Sfânta Mănăstire Bistriţa – Olteană face cinste, prin tot ceea ce întreprinde în domeniul vieţii monahale şi spirituale, nu numai sfântului lăcaş de cult, ci şi Ardealului, al cărui fiu vrednic este. Merită orice jertfă să-l căutăm, pentru că niciodată nu-i prea mult ca să întâlneşti un înţelept. Merită să-i cunoaștem opera. De pildă, cartea Introducerea tiparului la români, care a ieșit de sub teascuri la Sfânta Mănăstire Bistrița din Eparhia Râmnicului, în anul 2011, începe cu o relatare a istoriei tiparului, a cărții tipărite, autorul punctând evenimentele esențiale, respectiv: întrebuințarea, încă din mileniul al III-lea î.d.Hr., a ștampilelor și peceților ca forme de tipar pentru imprimarea tăblițelor scrise, cum sunt cele din renumita Bibliotecă a Palatului regal din Ninive, formată din cărămizi imprimate, apoi arse; descoperirea, la Babilon, a unor sigilii cilindrice, cu ajutorul cărora se transpuneau, prin rulare, în lutul proaspăt, diferite semne în cărămizile destinate construcțiilor; a pietrelor de sigilii gravate în formă de cărăbuș, în Egipt, care aveau, în partea inferioară, câteva hieroglife; a țesăturilor imprimate, tehnică inventată în Orient, care consta în acoperirea cu un strat de vopsele a unei plăci gravate și aplicarea ei pe o pânză întinsă foarte bine; a tipăririi xilografice prin placa de lemn gravată; a tipăririi tabelare, tehnică de origine chinezească, inventată prin secolul al VIII-lea; a tipăririi cu ajutorul literelor mobile.
       Autorul cărții prezintă, apoi, cum a apărut tiparul slavon, care este premergătorul tiparului românesc. Astfel, aflăm că prima carte tipărită în limba slavonă este un ”Liturghier catolic”, numit Missale. Aparița are loc în anul 1483.
Unii cercetători atribuie apariția acestui ”Liturghier” slavon ieromonahului Macarie din Muntenegru, care l-ar fi tipărit la Veneția, unde îl însoțea pe principele George Cernoievič, cel care va înființa, mai târziu, tipografia de la Cetinje. Se pare că a fost tipărit cu litere glagolitice.
       După Missalul catolic din 1483, tiparul slavon apare în Polonia, țară care a cunoscut arta imprimării tipografice încă din anul 1474. La început, aici se tipăreau opere în limba latină, iar din anul 1491 se editează cărți în slavona bisericească, pentru ortodocșii de răsărit, datorită întreprinderii comerciale a librarului Johann Haller din Augsburg, cu scopul de a le răspândi printre ruteni și români.
Cele dintâi cărți tipărite în slavonă, cu litere chirilice, apar la Cracovia, în anul 1491: un Octoih, urmat de o Psaltire și un Triod.
       Schweipoldt Fiol, primul tipograf din lume, care a imprimat cărți în limba slavonă cu caractere chirilice, editase, până la 21 noiembrie 1491, un număr de cinci titluri, și anume: Octoihul, Ceaslovul, Triodul, Triodul înflorat și Psaltirea.
Dintre cele cinci cărți de la Cracovia, se mai păstrează, astăzi, Octoihul, Ceaslovul, Triodul și Triodul – Penticostar. Psaltirea nu a fost încă identificată, motiv pentru care specialiștii pun la îndoială existența ei. S-a descoperit, în fondul de carte veche al Bisericii din Șcheii Brașovului, un Triod – Penticostar, apărut la Cracovia, a cărui analiză amănunțită, făcută de Ludovic Demény, dovedește identitatea unor litere gravate în tipografia din Cracovia și chirilica specifică manuscriselor moldovenești, fapt ce a dus la concluzia că litera chirilică moldovenească a servit ca ”original” lui Fiol și Borsdorf. Dovada cea mai evidentă este celebrul ”M cu poale”.
       Unele documente relatează că, în anul 1493, s-a înființat o tiparniță cu litere chirilice la Cernigon.
       O carte slavonă, tipărită la Veneția, cunoscută sub numele de Breviarium sau Carte de rugăciuni, a apărut în anul 1493, din teascurile tipografice conduse de Andreas Thorresano de Asula, fiind o valoroasă lucrare glagolitică.
       Întâlnim, în 1494, o tipografie cu litere chirilice la Cetinje din Muntenegru. Aici s-au tipărit trei cărți: Octoihul – partea I (1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (fără an). Aceste tipărituri i se datorează ieromonahului Macarie, care își va desfășura activitatea în acest centru, între anii 1493 – 1496.
       Cei mai mulți bibliografi admit că tipografia a fost adusă de la Veneția, cumpărată de la Andreas Thorresano, unde Macarie învățase meșteșugul tiparului.
       În ultimul deceniu al secolului al XV-lea apare prima tipografie slavonă pe pământul românesc, fiind instalată în Mănăstirea Peri din Maramureș. Având statut juridic de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a îndeplinit un rol hotărâtor în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și promovarea culturii bisericești în zona de nord a Transilvaniei. Potrivit unei ”depoziții de martor”, făcută în anul 1760 de Ioan Rednic, jude substitut nobiliar din Maramureș, păstrată la Filiala Arhivelor Statului Maramureș, Fondul Prefectura, ”în Giulești se află o carte tipărită în limba rusă, care se numește Pentecostarion, ce s-a tipărit în acel claustru Peri”.
       Tot în perioada respectivă, începea activitatea tipografică și în Țara Românească. Alexandru Odobescu afirma, în 1495, că ”noi știm însă că un ieromonah Macarie, câțiva ani mai în urmă, sau chiar pe atunci, lucra la tipografia domnească”. Pregătirea materialului a durat mai mult timp, reușind ca, în anul 1508, să scoată de sub teascurile propriei tiparnițe, Liturghierul, din care s-au păstrat mai multe exemplare în vechea bibliotecă a Mănăstirii Bistrița din Oltenia.
       În capitolul ”Introducerea tiparului la români”, autorul, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, arată eroarea gândirii potrivit căreia, la începutul secolului al XVI-lea, nu a existat nicio tipografie în Țara Românească , ”marile creații românești, datorate, preponderent, influențelor străine”, rezumându-se, din punctul de vedere al originalității lor, ”numai la puterea de sinteză” . Acest fenomen a fost sesizat și de alți cercetători , care recunosc ”exagerarea influenței străine și sublinierea exclusivă a factorilor de ordin exterior” în multe domenii ale științei și culturii românești.
       Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle observă, în continuare, pe bună dreptate, că istoria tiparului la români a fost ignorată până la mijlocul secolului al XIX-lea, moment în care au apărut primii deschizători de drumuri, în acest sens, și anume: Vasile Popp (DISERTAȚIE DESPRE TIPOGRAFIILE ROMÂNEȘTI, Sibiu, 1838, p.12), Timotei Cipariu (ORGANUL LUMINĂRII, nr.54-55), Alexandru Odobescu, care are ”meritul de a fi stabilit originile tipăriturilor executate din intenție și cu cheltuială românească” (OPERE, II, p. 552).
       Există istorici care acceptă că prima tipografie pe pământ românesc a fost instalată la Mănăstirea Peri din Marașmureș . Aici, în jurul secolului al XII-lea, ființa o sihăstrie, întreținută de străbunii Drăgoșeștilor, cu hramul ”Sf.Arhanghel Mihail”. Temelia sa a fost pusă de ieromonahii Romulus și Ghenadie, în anul 1215.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle amintește de rolul acestei Sfinte Mănăstiri, care, în anul 1391, a fost ridicată la rangul de Stavropighie și unde a funcționat o școală mănăstirească slavo-română, loc în care călugării—profesori se ocupau și cu traducerea cărților de cult din slavona bisericească în limba română (așa cum arată și Aurel Socolan în Pagini de cultură medievală maramureșeană, articol publicat în volumul IV al lucrării ”Maramureș - vatră de istorie milenară”, Cluj-Napoca, 1999, p.315), precum: Manuscrisul de la Ieud, ce cuprinde ”Legenda Duminicii”, Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur în Ziua Învierii și Învățătură despre Sf. Cuminecătură (1391); Codicele Voronețean (ce cuprinde cele patru Evanghelii, Epistolele Sf. Apostol Pavel și Apocalipsul); Faptele Apostolilor, Epistolele, Psalmii și Cântări bisericești, precum și părți din Vechiul și Noul Testament, foarte probabil din jurul anul 1430, Tetraevangheliarul din Slatna – Maramureș, patru Evanghelii și Epistolele Sf. Pavel.

       De asemenea, aici s-au tradus și unele texte apocrife, care au circulat în copii târzii rotacizante, ajungând până la noi prin Codicele Teodorescu, Codex Sturdzanus, Codicele Marțian și Codicele de la Cohalm .
       Concluzia pertinentă a autorului este aceasta: atât particularitățile lingvistice, ca fenomenul rotacismului, cât și unele cuvinte cu o circulație restrânsă, demonstrează faptul că primele traduceri au fost făcute în Maramureș și în nordul Ardealului, cu precădere în Stavropighia Peri. Mănăstirea Peri atinge apogeul înfloririi sale spre finele secolului al XV-lea, în timpul voievodului Bartolomeu Drágffy al Transilvaniei (1495-1499), care era curator al Stavropighiei, în calitate de urmaș al ctitorilor Drăgoșești maramureșeni. O astfel de mănăstire oferea mediul corespunzător dezvoltării celor mai înalte preocupări cărturărești, chiar artei tipografice. Aceasta este explicația refugierii lui Schweipoldt Fiol în Ungaria și a stabilirii sale la Mănăstirea Peri, unde își continuă activitatea, promovând cultura ortodoxă, sprijinind opera inițiată de marele tipograf, după cum amintea Aurel Solocan . La Mănăstirea Peri apar cinci cărți: un Molitvelnic și o Evanghelie în limba română, precum și un Penticostar, un Bucvar și un Triod în limba slavonă, fapt consemnat la 26 august 1760.
       Autorul prezintă faptul că unii cercetători susțin că a funcționat o tipografie la Peri, între anii 1693-1696, înființată de episcopul Iosif Stoica (1690 – 1711), care a tipărit Evangheliarul, Molitvelnicul, Penticostarul și Triodul, iar alți cercetători sunt de părere că moșiile Mănăstirii ajung dependente de cetatea Hust , așa cum s-a găsit într-un document emis la 9 martie 1607.
       Ultimele știri despre Mănăstirea Peri datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, când întreaga obște, la 13 februarie 1646, roagă conducerea Comitatului să intervină la rege pentru a i se înapoia satul și Mănăstirea, dar nu există dovezi că solicitarea ar fi fost împlinită.
       Se prezintă și alte etape din istoria Mănăstirii Peri, precum: în timpul expediției polone a lui Gheorghe Rakóczy (1657), Mănăstirea a fost devastată, iar moșiile răpite de contele Rédai, de la care au trecut, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la principele Mihai Apafi (1662 – 1690); din 1690, acest ținut își are din nou episcopii săi, de naționalitate română și apărători ai ortodoxiei, în persoana lui Iosif Stoica și Dositei II Teodorovici.
       Cercetătorul Aurel Solocan concluzionează: ”Noi considerăm ca reală activitatea tipografică a lui Schweipoldt Fiol la Mănăstirea Peri, a imprimării cărților, cu mențiunea că s-au tipărit la sfârșitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea. Dacă admitem tipărirea acestor cărți de către Schweipoldt Fiol, atunci înseamnă că activitatea tipografică a fost contemporană în Maramureș sau ceva mai devreme decât în Țara Românească”.
       Cercetătorul Virgil Molin, în articolul Precizări în legătură cu tiparnița de cărți slavo-bisericești de la Cracovia , precum și însuși autorul , sunt de părere că ”năzuința Bisericii noastre de a se folosi de tipar este mai timpurie decât activitatea ieromonahului Macarie”, care a tipărit cele trei cărți: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, între 1508 – 1512, la Mănăstirea Bistrița-Olteană.
       În paginile 38 – 103 ale cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle se ocupă de identificarea tipografului Macarie ieromonahul (1508 – 1512), pornind de la singurele mărturii documentare despre viața și activitatea sa, respectiv: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, apărute între anii 1508 – 1512. Astfel, analizează toate ipotezele celor mai vechi și recente descoperiri în domeniu, oferind repere concludente. Prin urmare, scrie despre Macarie Muntenegreanul, Macarie Bistrițeanul, Macarie Govoreanul, Macarie Mitropolitul, Macarie Athonitul, Macarie Românul. Ieromonahul Macarie este român.
       Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle prezintă opinia unui mare număr de istorici români, precum B.P.Hasdeu, Nerva Hodoș, Nicolae Iorga și P.P.Panaitescu, potrivit cărora tipografia lui Macarie este un produs local, interior, acesta introducând litere de proveniență ardelenească. Dovezi că ieromonahul Macarie a fost român rezultă și din ”Epilogul” cărților sale; el întocmește un ”Epilog” la Liturghier (1508).
       Activitatea tipografică a ieromonahului Macarie, desfășurată între anii 1508 și 1512, a încetat în ”împrejurări ce nu sunt cunoscute”, cum afirmă Nicolae Cartojan. Istoricul P.P.Panaitescu este de părere că ieromonahul Macarie ”a murit curând după terminarea tipăririi Tetraevanghelului (1512), în Țara Românească, numai așa explicându-se încetarea activității tipografiei sub Neagoe Basarab. Opinia aceasta este acceptată și de Petre Năsturel , care scria că ”încetarea tipografiei în Țara Românească odată cu venirea mitropolitului Macarie al II-lea înseamnă că tipograful fie murise, fie părăsise Muntenia”.
       Faptul că nici istoricii și filologii sârbi nu și-l asumă pe tipograful Macarie din Țara Românească, ar fi o greșeală să nu-l recunoaștem ca român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Martinus Burciensis din Cseidino, care, consacrându-se vieții călugărești și primind harul preoției, a devenit ”Macarie ieromonahul”, așa cum este cunoscut în istoria tiparului românesc.
       În continuarea cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle precizează, bazându-se pe opinia lui Alexandru Odobescu, că tipografia ieromonahului Macarie a funcționat într-una din cele trei mănăstiri: Dealu, Govora sau Bistrița.
       Hrisovul emis la 16 martie 1494 menționează și numele primului egumen bistrițean, ieromonahul Macarie , conducător al Școlii mănăstirești, unde s-au format cărturarii bisericești și laici ai epocii.
       Amplasată într-un loc pitoresc și strategic, totuși Bistrița nu era o mănăstire izolată, ci așezată ”pe drumul Sibiului”, principalele căi de comunicație ce străbăteau Oltenia medievală, anume ”Drumul Mare sau al Mehedinților”, care lega estul de vestul regiunii, și ”Drumul ungurenilor”, care trecea peste munți în Transilvania, se încrucișau în apropierea ei. Mănăstire ”de centru”, călătorii găseau aici adăpost și loc de rugăciune, punct de întâlnire al strămoșilor noștri de pe versantele Carpaților, dar și loc potrivit pentru aflarea ultimelor noutăți. Așadar, în raport cu toate celelalte mănăstiri, considerate ca loc de activitate a ieromonahului Macarie, Bistrița oferea condiții optime pentru instalarea unei tipografii: centru de cultură slavonă, școală, scriptoriu, caligrafi, miniaturiști, bibliotecă, atelier de legătorie, amplasată într-o recunoscută zonă strategică, având relații cu sudul și nordul țării, fiind ”centrul de cultură cel mai important al Țării Românești, neegalat de nicio ctitorie domnească, o adevărată Bibliotecă centrală de mănăstire” .
Se poate admite ideea că Martin Bârsanu, viitorul Macarie ieromonahul, auzind de renumele așezământului de la Bistrița, solicită primirea în această vatră de cultură, întrucât mănăstirea avea cea mai ”mare rezonanță în epocă” . Aici a descoperit ateliere pentru meșteșuguri fine și călugări capabili să-l ajute la munca manuală, dar și cărturari necesari pentru corectura matrițelor, care cerea știință de carte slavonă și cunoașterea manuscriselor bisericești și capacitatea de a controla textul religios .
       În continuarea lucării sale, Preacuviosul PărinteArhimandrit Veniamin Micle, prezintă principalele trăsături tehnice de realizare ale celor trei tipărturi ale ieromonahului Macarie, din perioada 1508 – 1512. Astfel, Octoihul s-a început cu tipărirea cântărilor Vecerniei și ale Utreniei pentru fiecare zi a săptămânii, aranjate pe opt glasuri, potrivit tipicului. Începând, însă, cu glasul al II-lea, Macarie renunță la cântările zilelor de peste săptămână și le tipărește numai pe cele ale slujbelor duminicale, realizând o formă neașteptată a acestei cărți liturgice . Semnificativ, pentru Octoih, este și existența unei planșe originale, ilustrată cu sfinți, având în fundal o biserică de stil bizantin, ”cu sânuri, în formă de treflă și cupole, fiind clădită în blocuri mari, cubice de piatră” , cu o singură turlă și clopotnița pătrată, ceea ce reprezintă, după părerea istoricului sârb G. Radojicič, biserica mănăstirii unde a funcționat tipografia. Din datele istorice, rezultă că biserica inițială a Mănăstirii Bistrița ”era un triconc cu pronaosul alungit”.
       Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că locul primei tipografii a fost Mănăstirea Bistrița Olteană (C.D.Fortunescu, Nicoale Iorga, preotul Marin Pretorian, Barbu Teodorescu; istoricul Ștefan Ștefănescu, Mircea Tomescu, preotul Emil Nedelescu, Augustin Z.N.Pop, Horia Nestorescu-Bălcești, profesorul Costea Marinoiu).
       În continuare, autorul cărții, după ce amintește de Octoihurile tipărite anterior anului 1510, descrie colofoanele Octoihurilor macariene, prezintă izvoarele sau manuscrisele originale ale tipăriturilor macariene, amintește despre Voievodul Mihnea cel Rău, al cărui nume este reținut și în tipăriturile ieromonahului Macarie.
       În ultimul capitol al cărții sale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle prezintă emblema tiparniței ieromonahului Macarie, afirmând, în încheiere, următoarele: ”constatând că planșa Octoihului macarian redă o biserică asemănătoare cu cea a Mănăstirii Bistrița din epoca respectivă, iar nu cu cea a Mănăstirii Dealu, o considerăm ca dovada incontestabilă a funcționării tipografiei ieromonahului Macarie în acest renumit locaș de cultură, monumentul reprezentând ”emblema” tiparniței sale”.
       Lucrarea Preacuviosului Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle se încheie cu o solidă bibliografie, studiată cu atenție de-a lungul anilor, precum și cu ”Indici de nume și de locuri”. Este o carte serios documentată, o adevărată lucrare de cercetare în domeniul lingvistic, în care autorul își susține fiecare idee cu citate și argumente covingătoare, logice, edificatoare.

       Să ne trăiţi întru mulţi ani, Preacuvioase Părinte Arhimandrit! Să aveţi o viaţă binecuvântată, cu pace, sănătate, bună sporire întru toate şi împlinirea tuturor bunelor doriri, sub ocrotirea Preasfintei Treimi, a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Măicuţei Sale Preasfinte şi Pururea Fecioara Maria! 

       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x

       Mâine, când se vor prăznui Sfinţii Epictet şi Astion (http://flacaraarzand.blogspot.ro/search?q=Sfin%C5%A3ii+Epictet+%C5%9Fi+Astion), va fi despre MAMA.

       Să-ţi fie viaţa, MAMI, plină de lumină şi sănătate, frumoasă şi liniştită, să te poţi bucura în pace de anii care ţi-au mai rămas de trăit! Să ai grijă de sănătatea ta, de sufletul tău, astfel încât să fim mângâiați cu prezența ta pentru cât mai mult timp posibil; spre a ne binecuvânta zilele cu rugăciunile ce le înalți pentru noi, pentru mergerea noastră dreaptă, fără de tăgadă!

       Măicuţa Domnului să te ajute să te faci bine, să te ocrotească în fiecare zi, iar Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, de ziua cărora te-ai născut, să-ţi poarte rugăciunile la Tronul Celui Preaînalt şi al Cărui Nume Sfânt este!

       Drumul vieţii să-ţi fie presărat cu  bucurii, cu împlinirea tuturor bunelor tale doriri, cu pace şi cu senin de stea! Îţi mulţumesc pentru că îmi eşti alături şi îţi cer iertare pentru că - uneori - te mai supăr! Îţi mulţumesc penru tot!

       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x       x 

       Duminică va fi despre Diana-Simona!

       "La mulţi ani!", Simona!

       Eşti o mămică împlinită, cu doi pitici frumoşi şi isteţi! Să te bucuri de ei, de ghiduşiile lor, să te bucuri alături de familia ta, de toţi cei dragi ai tăi!

       Să ai o viaţă liniştită, frumoasă, cu sănătate, spor în toate şi împlinirea tuturor dorinţelor!

         

Legea Rezonantei (Tradus in Romana)

Legea succesului. "Cel mai neobisnuit secret" - Earl Nightingale

Legea Atractiei dublat in romana - The Secret...

SUBCONSTIENTUL | Cum sa intri in mintea cuiva - joc psihologic #1

SUBCONSTIENTUL | Cum sa intri in mintea cuiva - joc psihologic #1

O altfel de DIPLOMĂ

O ALTFEL DE DIPLOMĂ

MEREU ACTUALĂ... IA... 24 IUNIE

MEREU ACTUALĂ...

IA...

 

IA pe care am purtat-o la Concursul Național de Toacă de la Măldărești, județul Vâlcea - 9 septembrie 2011

DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ - Concursul Național de Toacă de la Măldărești, județul Vâlcea - 9 septembrie 2011

IE DE COSTEȘTI. DE LA BUNICA:

Unice prin varietatea modelelor şi culorilor, costumele populare din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, uimesc şi încântă ochiul. Făcute, odinioară, cu trudă şi cu migală, de mâini pricepute, pentru a fi purtate în zile de sărbătoare, în ziua nunţii, ele sunt scoase acum din lăzile de zestre ale bunicelor şi străbunicelor, pentru a le putea admira în voie frumuseţea şi eleganţa, rezistenţa în timp.De la doamna învăţătoare Florica Mândreci şi de la Oana Crăcin, fostă elevă a Şcolii Generale cu clasele I – VIII Costeşti, aflăm lucruri interesante despre costumul popular caracteristic zonei. Costumul popular – şi vom prezenta chiar costumul domnişoarei Oana – se croieşte tăindu-se în foi drepte, care sunt folosite integral. Pe fondul alb al costumului popular, motivele sunt dispuse în părţi vizibile, astfel: la gura cămăşii, în dreptul umărului, pe mâneci, pe guler, pe piept şi pe poale. Costumul popular purtat de fete este alcătuit din: fustă, cămaşă, zăvelci1, bete, maramă, comănac2, opinci (pe timpuri, opincile erau din piele de porc), ciorapi de lână.
1. Fusta este compusă din foi de formă dreptunghiulară, prinse unele de altele cu cheiţă de arnici roşu, încreţită în talie, la poale având cusută o bordură care imită un fragment al modelului de pe cămaşă.

2. Cămaşa a evoluat în decursul anilor. Tipul vechi al cămăşii era croit din foi drepte de pânză ,,de casă”, ,,cu ciupagul(3) la deal şi trupul4 la vale”, adică în sus cămaşa propriu-zisă şi în jos – poalele. Între foile poalelor, se intercalau, pe şolduri, câte doi clini, încheiaţi ,,cu cheiţă”.Tivul poalelor era făcut cu igliţa, croşetat cu model ,,colţ” ori ,,creasta cocoşului”.Foile, la cămaşă, se încreţeau către gât în bentiţă (un guler mic).Cămaşa, puţin crăpată pe mijlocul pieptului, se leagă la gât cu doi ciucurei făcuţi din acelaşi arnici roşu cu care este cusut tot costumul.Ornamentele cusute pe piept sunt aşezate, din loc în loc, precum stelele pe cer. Sub braţ, era introdusă ,,broşchiţa”5, cu rol de lărgire, pentru uşurarea mişcării braţului, iar mâneca se încreţea ,,în brăţară” la partea inferioară, intr-o bentiţă cusută şi ea cu o mică parte din modelul cămăşii. Mânecile sunt largi. Ornamentele sunt aşezate în altiţă sau cusute compact; sunt modele geometrice sau florale, modele care se regăsesc şi pe pieptul cămăşii (ciupagului), şi la poale, şi care sunt împodobite cu mărgele sau paiete de diverse culori.
3. Zăvelcile sunt de mai multe tipuri.
a)Zăvelca din faţă, numită ,,zăvelca din pânză”, este cusută cu bumbac alb pe un fond negru, şi are la bază ciucuri; este o creaţie unică în portul popular românesc şi, totodată, elementul cel mai caracteristic al costumului femeiesc vâlcean.Zăvelca din faţă este ţesută în război, spune doamna Floricica Mândreci, cu bumbac negru, şi aleasă cu bumbac alb, pe care s-au aplicat mărgele colorate (la fel ca la cămaşă şi poale). În treimea inferioară, modelul este sub forma unei borduri late, compusă din două rânduri orizontale de motive geometrice (pătrate), încadrate de chenare. În partea superioară, costumul elevei Oana Crăciun are modelul format din trei şiruri verticale ce se succed.
b) În spate, ,,zăvelca din spate”, ţesută în război, cu fir roşu de lână, are modele florale sau geometrice, reduse ca dimensiuni, situate pe verigile orizontale, mai înguste sau mai late, care o brăzdează.
4. Betele, înguste, sunt ţesute în război în patru iţe, ornamentate, din năvădeală6, cu diverse motive; unul din ele, motivul ochiuri, are coloritul provenind din firele de urzeală, care rămân vizibile prin procesul ţesutului. Ele au ciucuri la capete.

5. Marama, ţesută cu fir de mătase naturală, cu o ornamentaţie discretă, compactă pe transparent, sau strălucitor-metalic pe văl subţire, o înnobilează pe purtătoarea costumului popular femeiesc, conferindu-i o notă de eleganţă.
6. Comănacul, este confecţionat din carton tare, peste care este pusă o pânză subţire de culoarea maramei, ori îmbrăcat în maramă de borangic, respectând oarecum stilul ,,domniţelor” pictate pe zidurile lăcaşurilor de cult din zonă.
Portul bărbătesc7, mai sobru, este şi mai simplu: 1. În picioare, se poartă opincile uşoare cu nojiţe, din piele de porc sau de vită tăbăcită, ori încălţăminte obişnuită.
2. Pantalonii albi, cunoscuţi sub numele de ,,cioareci”, ,,nădragi” sau ,,iţari”, sunt vara confecţionaţi din pânză de cânepă sau din bumbac, iar iarna din dimie de lână; sunt ornamentaţi foarte puţin, cu găitane8 negre. 3. Cămaşa albă, din pânză de cânepă sau de bumbac – pentru zilele lucrătoare şi din pânză de bumbac pentru sărbători, în forma ei clasică, este croită în foi drepte, cu foaia din faţă trecută peste umeri spre spate, fără cusături pe umeri. Are mânecile lungi, iar gulerul mic, legat sub băiere, cu ciucuri. Foile de pânză ale cămăşii sunt unite prin ,,cheiţa cu acul”.Decorul redus este plasat pe guler, într-o ornamentaţie, de obicei, albă. 4. Brâul care încinge mijlocul poate fi ales în război, ori simplu, roşu, ţesut în patru iţe, şi mai lat. 5. Ilicul este simplu, din lână săină9, cu mâneci.
_______________
(1) zăvelcă = Fiecare dintre cele două fote dreptunghiulare, cu dungi sau brodate cu flori, care se poartă una în faţă şi alta în spate, ca fustă
(2) comănac = Acoperământ pentru cap, de formă cilindrică fără boruri, asemănător cu potcapul, pe care-l poartă, în general, călugării
(3) ciupag = partea iei de la brâu în sus, care are cusături deosebite
(4) trupul = partea iei de la brâu în jos (poalele)

(5) broşchiţă = altiţă =Porţiune ornamentală prin alesătură sau prin cusătură în partea de sus a mânecilor iilor
(6) - năvădeală = firele urzelii trecute prin iţe şi spată, în ordinea cerută de modelul ţesăturiiş;
- urzeală = ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de ţesut, prin care se petrece firul de bătătură, pentru a se obţine ţesătura;
- fir de bătătură = firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obţine ţesătura;
- suveică = piesă de lemn la războiul de ţesut, de formă lunguiaţă, care serveşte la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii;
- rostul (urzelii) = spaţiu în formă de unghi, format la războiul de ţesut între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură;
- iţă = dispozitiv la războiul de ţesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv;
- spată = piesă la războiul de ţesut, formată dintr-un sistem de lamele paralele, fixate la ambele capete, formând un fel de pieptene cu două rădăcini, printre dinţii căruia trec firele de urzeală;
- lamelă = mică placă subţire
(7) coordonatori GHEORGHE CÂRSTEA şi DOREL CONSTANTINESCU – Judeţele patriei. Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Editura Sport – Turism, 1980, pag.242 – 243
(8) Găitan = Fir (împletit ori răsucit) de lână, mătase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbrăcăminte
(9) Lână săină = lână naturală, de culoare gri-alb murdar

EXAMENE RATATE... 😡...

Un examen pierdut... Din cauza unui taximetrist care, rugat fiind ieri dimineață să vină astăzi să mă ia la ora 8 de acasă, a uitat... Și nu e pentru prima dată... Mi-a mai făcut ceva în genul acesta de două ori în trecut: când știa că trebuie să fiu la școală la ora 8, mă anunța la 7.30 că i s-a stricat mașina... La comandă, taxiurile vin foarte greu... Am stat și două ore pentru a găsi unul liber... Ce să fac? Depind numai de taxiuri... Examenul nu mai poate fi reprogramat: era un concurs de ocupare a unui post, ca referent. La Facultatea de Medicină și Farmacie - Departamentul de Ortopedie. Post de o jumătate de normă, așa cum am voie - legal - să lucrez... Oare ce-o să-mi mai rezerve zilele viitoare? Vi le doresc binecuvântate, cu pace și senin în suflet! Numai bine și multă sănătate!

P.S. Mă tot întreabă lumea de ce mai apelez la serviciile dumnealui... În primul rând pentru că atunci când trebuie să merg la cumpărături, mă ajută. Merge cu mine în magazin, mă ajută cu produsele cumpărate, împingând căruciorul... La fel, la farmacie: îmi ia plasa cu medicamente, mi-o duce la mașină, câteodată stă cu mine până mi se eliberează toate medicamentele... Apoi, la spital, când mi-a fost rău, ori la medicul de familie sau la control, la alte specialități medicale, m-a așteptat până am terminat. Desigur, pe bani. În tot acest timp, aparatul de taxat ”merge” înainte. Însă, până la dumnealui, nu am găsit niciun taximetrist care să mă ajute așa...

Oare ce să fac ca să nu mi se mai întâmple ce mi s-a întâmplat astăzi???

 

VIATA SFÂNTULUI LUCA AL CRIMEEI, IERARH MARTURISITOR SI DOCTOR FARA DE A...

Acatistul Sf. Ierarh Luca al Crimeei (11 iunie)

La pas prin Oltenia - Turism social

Ce dor imi e de Ana!!!

UNDE-I DREPTATEA, PÂNĂ LA URMĂ, AICI, LA NOI?

UNDE-I DREPTATEA, PÂNĂ LA URMĂ, AICI, LA NOI?

Nu înțeleg de ce trebuie să plătești tu, om nevinovat, atunci când greșesc alții (intenționat sau nu)!? Oare unde trăim? Unde este dreptatea, până la urmă, aici, la noi? De ce tu, om corect, care respecți LEGEA, să fii pedepsit, când alții greșesc și nici nu vor să corecteze erorile făcute!? Se spune că JUSTIȚIE înseamnă... dreaptate... Unde este dreptatea, aici? 

Ce s-a întâmplat? Un director a semnat niște acte (îmi este imposibil să cred că actele contabile nu sunt, până la urmă, verificate și semnate de directorul unei instituții, de orice fel ar fi ea!), însă acelea au fost greșit întocmite. În urma sesizării (în curând, se vor împlini două luni de la prima sesizare), de-abia după o luna și 19 zile s-a corectat, dar numai parțial. Oare de ce? Dacă s-a trecut la corectare, de ce aceasta nu a fost făcută integral, ci pe... bucățele? La următoarea sesizare, reproșuri! Din partea directorului. Precum și spălarea acestuia pe mâini de problema sesizată, pasarea responsabilității în ograda subalternului. Adică, după spusele directorului, ”eu nu sunt vinovat. Ce a ținut de mine, am făcut: am dispus corectarea erorilor. Dacă subordonatul nu și-a făcut treaba bine, nu este vina mea, nu mă mai trageți pe mine la răspundere! Mergeți direct la subordonat, trageți-l pe acesta la răspundere!”... Da? O.K.! S-a vorbit și cu subordonatul în cauză. Rezultatul: ZERO! În cazul acesta, ce-i de făcut? 

Apelând la Justiție, constați, cu amărăciune, că, deși tu ai dreptate și ai fost corect, până la urmă, în primă fază, ți se anulează cererea de contestație... Și aceasta pentru că această instituție este de părere că, odată ce o comunicare emisă de către angajații săi ajunge la oficiul poștal de care aparții cu strada pe care-ți este situată casa, înseamnă că ai și primit acea comunicare. Deși, de la oficiul poștal respectiv, respectivul document ”s-a plimbat” la alt oficiu poștal și de-abia apoi a ajuns în mâinile tale - tu, CETĂȚEANUL. Trimiți ceea ce ți se solicită, în termenul prevăzut de comunicare, însă trimiți prin POȘTĂ. Data trimiterii documentelor știi sigur că se ia în considerare ca dată de depunere a documentelor la sediul Justiției, nicidecum data la care această instituție primește plicul tău. Numai că... stupoare! În ziua în care îți sunt primite documentele la BIROUL CARTARE, are loc ședința publică de examinare a dosarului tău. Când ți se anulează cererea pe care ai  făcut-o. Ai la dispoziție alte câteva zile, în care să ataci hotărârea, altfel aceasta rămâne definitivă. Pentru că nu mai vrei să deranjezi persoanele care te-au ajutat, pentru că știi sigur că documentele au fost trimise - toate - și primite de către Justiție, scrii acestei instituții, solicitându-i să reexamineze (termen sinonim cu a reevalua, nu?) dosarul tău, arătând, pentru aceasta, că nu ai depășit niciun termen și că toate documentele solicitate în prima comunicare au fost trimise, au ajuns - SIGUR - la sediul instituției. Trebuie DOAR verificat lucrul acesta. 

Însă... TOTUL rămâne în aer, nu ți se mai comunică nimic, pe site-ul mai sus-amintitei instituții scrie, negru pe alb, că s-a anulat cererea ta, pentru că nu știu ce termene ai încălcat...

Ce rămâne de făcut?

Unde să-ți cauți dreptatea? 

Cum să ți se facă dreptate?

Ce căi de atac au mai rămas?

Cauți - și rogi - să ți se facă cunoștință cu un avocat, care să nu-ți ia bani, pentru că, în primul rând, nu ai bani pentru așa ceva (din banii pe care îi ai, nici măcar nu îți poți cumpăra toate medicamentele de care ai nevoie, care ți-au fost prescrise, nu poți să urmezi tratamentele fizicale recuperatorii - pentru că acestea presupun scoaterea, din buzunar, a unor bani pentru transport. Pe care nu-i ai. ). Ești - într-adevăr - pus în contact cu un avocat, dar care îți spune, la sfârșit, că, de vei câștiga procesul, va trebui să plătești firmei - respectivul avocat lucrează la o firmă - 20% din valoarea procesului câștigat. Cum vine treaba aceasta? Tu, CETĂȚEANUL NEVINOVAT, să plătești? Ce să plătești? Din ce să plătești? Din ceva ce nu ai?

Ce rămâne de făcut?

Dacă nu faci nimic, riști să fii executat silit. Tu, CETĂȚEANUL NEVINOVAT. Care ai respectat LEGEA. Care nu ai încălcat-o! Iar pentru aceasta mai ai / deții și documente!

Finalul? Nu știu cum va fi.

Deocamdată, tu, CETĂȚEANUL NEVINOVAT, cauți soluții. Dar nu unele care să presupună avocați care, la sfârșit, să-ți ceară nu știu ce procent din valoarea procesului câștigat... Pentru că nu ai așa ceva!...

ROADELE MUNCII DE DASCĂL

Dacă încă mai culeg roade de pe urma activității mele de dascăl, înseamnă că... încă sunt un profesor bun, contrar părerilor unora dintre persoanele pe care le-am cunoscut până acum...

Mulțumesc, organizatorilor!
Mulțumesc, celor ce au decis să-mi acorde această diplomă!

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANȚIAL DE CAUZĂ ȘI PROPOZIȚIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANȚIALĂ DE CAUZĂ

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANȚIAL DE CAUZĂ ȘI PROPOZIȚIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANȚIALĂ DE CAUZĂ

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANȚIAL DE CAUZĂ

                Complementul circumstanțial de cauză (c.c.cz.) exprimă cauza acțiunii unui verb sau a însușirii unui adjectiv. El răspunde la una din întrebările: ”din ce cauză?”, ”din ce pricină?”.

                Complementul circumstanțial de cauză (c.c.cz.) se poate exprima prin substantive, pronume și numerale, precedate de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale; prin adjective precedate de prepoziția simplă ”de”; prin verbe la gerunziu; prin locuțiuni adverbiale:

Enunțul	Întrebarea	Partea de vorbire prin care se exprimă	Cazul substantivului / pronumelui / numeralului
Din neglijență a spart paharele.	Din ce cauză?	Substantiv comun, simplu	Ac.
Florile se uscaseră din pricina secetei.	Din ce pricină?	Substantiv comun, simplu	G.
Am pierdut din cauza lui.	Din ce cauză?	Pronume personal	G
Nu a ajuns la timp din cauza celor doi.	Din ce cauză?	Numeral cardinal propriu-zis	G.
Urlă de foame.	Din ce cauză?	Substantiv comun, simplu	Ac.
Abia se mișcă de gras.	Din ce cauză?	adjectiv
Îmi vine să plâng de fericit.	Din ce cauză?	adjectiv
Văzând ce s-a întâmplat, m-a luat de acolo.	Din ce cauză?	Verb la gerunziu
Nefiindu-i frică, a ieșit noaptea în grădină.	Din ce cauză?	Verb la gerunziu
Temându-se de viscol, s-a adăpostit.	Din ce cauză?	Verb la gerunziu
Fiind bolnavă, a lipsit ieri.	Din ce cauză?	Verb la gerunziu
De aceea nu a venit, pentru că s-a temut.	Din ce cauză?	Locuțiune adverbială
M-a certat pentru aceasta.	Din ce cauză?	Pronume demonstrativ de apropiere	Ac.
Din cauza primului dintre concurenți, a pierdut startul.	Din ce cauză?	Numeral ordinal	G
De obosit ce era, a adormit imediat.	Din ce cauză?	adjectiv

PROPOZIȚIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANȚIALĂ DE CAUZĂ (CZ.)

                Propoziția subordonată circumstanțială de cauză (CZ) îndeplinește în frază funcția complementului circumstanțial de cauză, arătând cauza acțiunii sau a însușirii din regentă și determină un verb, o locuțiune adverbială sau un adjectiv.

Ea s-a îmbolnăvit de supărare. (= c.c.cz.)

Ea s-a îmbolnăvit, / din cauză că s-a îmbolnăvit. / (P1 = Ea s-a îmbolnăvit = P.p.; P2 = din cauză că s-a îmbolnăvit = P.s.CZ)

Pentru că n-a învățat niciodată, / nu știe nimic. / (P1 = Pentru că n-a învățat niciodată = P.s.CZ ; P2 = nu știe nimic = P.p.)

Deoarece era foarte în vârstă, / nu și-a adus aminte de mine. / (P1 = Deoarece era foarte în vârstă = P.s.CZ; P2 = nu și-a adus aminte de mine = P.p.)

Ileana era veselă, / pentru că a câștigat concursul. / (P1 = Ileana era veselă = P.p. ; P2 = pentru că a câștigat concursul = P.s.CZ)

                Propoziția subordonată circumstanțială de cauză răspunde la întrebările complementului circumstanțial de cauză: ”din ce cauză?”, ”din ce pricină?”.

                Propoziția subordonată circumstanțială de cauză poate fi introdusă prin:

a) conjuncțiile subordonatoare ”fiindcă”, ”deoarece”, ”căci”, ”întrucât”, ”că”:

Sunt supărată, / fiindcă nu ai învățat. / (P1 = Sunt supărată = P.p. ; P2 = fiindcă nu ai învățat = P.s.CZ)

Am întârziat, / deoarece nu am găsit flori. / (P1 = Am întârziat = P.p. ; P2 = deoarece nu am găsit flori = P.s.CZ)

Nu m-am dus acolo, / căci nu m-a invitat nimeni. / (P1 = Nu m-am dus acolo =P.p.; P2 = căci nu m-a invitat nimeni =  P.s.CZ)

Întrucât erau prieteni, / l-am crezut. / (P1 = Întrucât erau prieteni = P.s.CZ; P2 = l-am crezut = P.p.)

S-a supărat pe mine, / că nu l-am crezut. / (P1 = S-a supărat pe mine = P.p.; P2 = că nu l-am crezut = P.s.CZ)

b) locuțiuni conjuncționale subordonatoare:

Din cauză că ai întârziat, / am pierdut trenul. / (P1 = Din cauză că ai întârziat = P.s.CZ; P2 = am pierdut trenul = P.p.)

Din pricină că n-ai avut încredere în tine, / nu ai concurat. / (P1 = Din pricină că n-ai avut încredere în tine = P.s.CZ; P2 = nu ai concurat = P.p.)

De vreme ce ești aici, / îți voi da răspunsul așteptat. / (P1 = De vreme ce ești aici = P.s.CZ; P2 = îți voi da răspunsul așteptat = P.p.)

Din moment ce ai trecut prin Iași, / oprește-te puțin și la noi. / (P1 = Din moment ce ai trecut prin Iași = P.s.CZ; P2 = oprește-te puțin și la noi = P.p.)

c) adverbele relative ”cum” și ”unde”, cu valoare conjuncțională:

Cum nu ești cuminte, / te voi pedepsi. / (P1 = Cum nu ești cuminte = P.s.CZ; P2 = te voi pedepsi = P.p.)

S-a supărat, / unde l-ai certat. / (P1 = S-a supărat = P.p.; P2 = unde l-ai certat = P.s.VZ)

                Propozițiile circumstanțiale de cauză se despart prin virgulă, indiferent de topica lor.