Luna decembrie și amintirile sale…
Pentru unii, luna decembrie înseamnă lumină, globulețe colorate, brazi împodobiți, cadouri. Ale lor pentru alții și ale altora pentru ei. Pentru alții, luna decembire înseamnă lacrimi, tristeți…
Pentru toți, luna decembrie aduce cu sine înfiorare și suflete tremurânde…
Pentru mine, luna decembrie nu mai are niciun farmec, sărbătoarea nu mai are nimic din magia și mângâierea altor ani… Pentru mine, luna decembrie înseamnă dor de mamă (de un an și trei luni sufletu-mi plânge de dorul său…), înseamnă casă pustie și acoperită de norul deznădejdii…; înseamnă dor de Ana, prietenul perfect, născută într-o zi de prăznuire a Sfântului Prooroc Daniil Sihastru, primind, din naștere, darul sfatului celui bun, al sufletului mișcat de suferința aproapelui. Era cea care te susținea și te îmbărbăta, deși tu nu îi cereai lucrurile acestea. Era mâna care se așeza pe umărul tău și te susținea în tot ce făceai, moral și material. Nu am avut timp s-o cunosc prea mult timp. Prietenia noastră a fost extrem de scurtă, dar sinceră și puternică! Doar cu un lucru m-a amăgit, dar și eu: îi repetam mereu că nu se pune problema ca ea să nu se facă bine, iar ea mi-a promis că merge la Costești atunci, în 29 iunie, și se va întoarce repede acasă. Nu s-a ținut de cuvânt… A luat drumul unei călătorii fără de-ntoarcere, tocmai în ziua prăznuirii Sfântului Constantin Brâncoveanu, din anul 2014… Îmi sunt vii și acum amintirile îmbrățișării sale de după vizitele ce mi le făcea singură, ori împreună cu soțul său, Călin: îmbrățișări sincere și calde, îmbrățișări de suflet… Îmi lipsesc acele îmbrățișări! Doar o singură persoană, din prezentul puțin trecut, a reușit să-mi dăruiască aceste îmbrățișări, în primăvară: doamna Mariana. Dar, la un moment, s-a oprit… Și de-atunci am devenit o străină pentru dumneaei...
MAMA - MINUNEA MEA
ALĂTURI DE MINE MEREU: MAMA
__________________
ANA:
CU ANA, ÎN 17 DECEMBRIE 2013
CARTEA DESPRE ANA: UN SUFLET DRAG, UN ÎNGER PE PĂMÂNT: ANA PREDOIU-IOVAN. Carte apărută în februarie 2015, la Editura UNIVERSITARĂ din București
Îmi lipsește dragostea de mamă, îmi lipsește acel suflet care, pe unii dintre voi, vă mai așteaptă acasă, adesea cu bunătăți pe masă și lumină picurată din Înalt… Doar o singură persoană, după ce a murit mama, și-a asumat să mă ajute ca o mamă, dar nu până la capăt… Încă mă mai întreb „de ce?”… Dacă și-a asumat rolul acesta, știindu-mi suferința, știindu-mi neajunsurile, de ce … m-a abandonat? O întrebare la care nu vrea să-mi răspundă…
Luna decembrie, care ar trebui să cearnă lumină străluminată de bucurie și speranță, în sufletul meu cerne tristeți și lacrimi…
Da! Sunt recunoscătoare că port numele Sfântului Ierarh Nicolae, sunt recunoscătoare că port numele bunicului matern, al nașului de botez, al fratelui mamei. Deocamdată, numai atât…
Bunicul matern? Nicolae Istocescu. Născut și crescut în Costeștii Vâlcii, din Pietreni a fost luat de mic și crescut, de bunici, în Mlăci. Unde, mai târziu, s-a și căsătorit. Cu Tudorița, născută în Mateeștii Vâlcii. Casa lor? Ultima, din Mlăci.
Un om puternic, ferm, credincios. Care știa a lucra, dar a se și bucura, a participa la slujbele religioase, a spera. A fost darnic. Nu am apucat să-l cunosc prea bine, a murit când eram în clasa a III-a, în martie 1982, dar țin minte că îmi plăceau vacanțele petrecute la el. Știa să povestească și ne dădea sfaturi prin pilde…
.jpg)
Nașul meu, Nicolae Svoreni, a fost un ofițer al Armatei Române, fără frică. De ce? Pentru că, la botezul meu, îmbrăcat în uniforma militară a participat la săvârșirea acestei Sfinte Taine. Fără frică… În decembrie 1972…
M-a bucurat faptul că a fost prezent la deschiderea anului școlar 1979-1980, când am pășit, pentru prima dată, în clasa I. La fel, când a fost ziua mea de nume, prin 1981… De atunci, în vizită venea doar nașa mea… Ultima dată, m-am întâlnit cu dumnealui în decembrie 1989, înainte de vacanța de Crăciun al acelui an, în fața bisericii „Albe” din Calea Victoriei. În ianuarie 1990 a murit…
Fratelui mamei, Nicolae Istocescu, îi plăcea să ne învețe astronomie, istorie, geografie, prin povești și legende, despre Sfinți și curaj. De la el am învățat, pentru prima dată, despre Carul Mic și Carul Mare, am învățat să fac birouri din cutii de chibrituri, cu multe sertare, cuburi de diferite mărimi, am învățat despre Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, despre Mănăstirea Tismana și al său Nicodim cel Sfânt, căruia se urca – singurul – să-i aprindă candela sus, pe stâncă, cu binecuvântarea Preotului slujitor și al maicii starețe; despre Arnota și Bistrița-Olteană, despre Hurezi, despre Peștera Liliecilor (numită, acum, Peșterea Sfântului Grigorie Decapolitul). Cu ajutorul lui și al unui verișor al său (Costel Istocescu, profesor de biologie și de limba franceză, precum și bibliotecar al Liceului Special Bistrița din comuna Costești, județul Vâlcea), sora mea a scris cea mai frumoasă compunere despre această Peșteră și împrejurimile sale feerice.
ÎȚI PLĂCEA SĂ SPUI POVEȘTI
Îți plăcea să spui povești
Și cerul, seara, să-l privești…
Îți plăcea să ne descrii
Cerul, noaptea, luminat de stele mii…
Îți plăcea să ne conduci
Pe alei cu pruni, cu nuci,
Să ne-arăți, în noaptea plină de mistere,
Carul mic și carul mare,
Carul pentru fiecare…
Îți plăcea să cugeți la Înalt
Și dintr-o dată ai plecat
La cerul tău iubit,
La cerul înstelat…
Senin să-ți fie drumul
Spre cer, spre carul mare,
Să ne alini aleanul
Dureros de tare…
Din calea ta spre Sus,
Din raza stelei ce-a aprins,
În tine, doruri și tristeți,
Să ne trimiți bineți,
Să îți simțim povestea,
Să-ți auzim rostirea,
Din vremuri de demult,
Să îți simțim povestea,
Să-ți auzim rostirea,
Suflet chinuit și blând!…
Rămâi în pace,
În ceru-ți înstelat,
Rămâi în pace,
În carul mic,
În carul mare,
În carul pentru fiecare…
Amintiri…
Amintirile lunii decembrie…
Bcururia mi-e străină și departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu