POVESTEA NORULUI DE MAI
..Așteptam... Așteptam cu
încăpățânare să văd dacă mâna norului plutind pe dedesubtul seninului de primăvară
va apăsa capetele trecătorilor cu stropi mari, de ploaie, ori îi va împroșca cu
grindină... Așteptam... Așteptam cuminte, la semafor...
...m-a privit o clipă cu coada
ochiului, mi-a făcut semn că pleacă și s-a dus în căutarea altui loc... Nu-i
plăcea acolo, pentru că era Curtea de Apel în apropierea lui... :)) Și
Dâmbovița l-ar fi înghițit cu undele-i nu prea curate... S-a risipit, spre a se
aduna pe alte meleaguri. Oare unde?
...S-a-nnegrit norul...
L-am reîntâlnit în același loc al primei noastre întâlniri, parcă mai bosumflat
de data aceasta, fără spirit ludic, pus pe ceartă, negru de supărare... Suferea
și nu înceta să arate lucrul acesta. Suferea și dorința-i era de a cuprinde în
mrejele-i sale toată răutatea și tristețea pământului, pe care s-o clătească în
picăturile curăției. Oare o fi reușit?
Până și vântul îi ținea ison, ca-ntr-un cânt și dans amețitor...
Totuși, speranța se țesea în depărtări, albă, gingașă, misterioasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu