LUCIAN BLAGA (9 MAI 1895 - 6 MAI 1961)

LUCIAN BLAGA (9 MAI 1895 - 6 MAI 1961)

Lucian Blaga s-a născut în ziua de 9 mai 1895 și a murit la 6 mai 1961. Spirit de elită, prodigios filosof și cărturar, generos cercetător și foarte mare poet, Lucian Blaga constituie un reper important in literatura și cultura românâ, ale cărui versuri - "Pământule, dă-mi aripi: / Săgeată vreau să fiu, să spintec / nemărginirea" - pot constitui motto-ul, principiul călăuzitor al pașilor în viața oricărei ființe cu suflet și trăire tânără. Pentru că poezia lui reprezintă "bucăți de suflet prinse sincer în fiecare clipă" (Nicolae Iorga), pentru că Lucian Blaga nu și-a strâns pleoapele, ci a "străvăzut" lumea și a avut darul "de a incita spiritul, de a stimula gândirea personală a cititorului" (Dimitrie Păcurariu). Din opera lui antumă și postumă, ne dăm mult mai bine seama de felul cum, într-o singură ființă, au sălășluit în armonie complementară mai multe genii creatoare, care exprimă ceva esențial și profund din chiar ființa istorică a neamului nostru, Blaga afirmându-se ca un reprezentativ scriitor naţional.

Ca personalitate complexă a literaturii și culturii naționale, Lucian Blaga s-a aplecat asupra mai multor domenii, putându-l reține, astăzi, ca poet (”Poemele luminii”, 1919; ”Pașii profetului”, 1921; ”La cumpăna apelor”, 1933; ”La curțile dorului”, 1938; ”Nebănuitele trepte”, 1943; ”Cântecul focului”; ”Corăbii cu cenușă”; ”Ce aude unicornul” etc.), dramaturg (”Zamolxe”, 1920; ”Meșterul Manole”, 1927; ”Învierea”, 1925; ”Arca lui Noe”, 1944; ”Anton Pann” etc.), filosof (”Trilogia cunoașterii”, , 1943, cuprinzând volumele: ”Eonul dogmatic”, ”Cunoașerea luciferică”, ”Cenzura transcendentă”; ”Trilogia culturii”, 1944, cuprinzând volumele: ””Orizont și stil”, ”Spațiul mioritic”, ”Geneza metaforei și sensul culturii”; ”Trilogia valorilor”, 1946, cuprinzând volumele: ”Știință și creație”, ”Gândire magică și religie”, ”Artă și valoare”, etc.), publicist, eseist (”Elogiul satului românesc”, ”Spațiul mioritic”, ”Cultură și cunoștință”, ”Ființa istorică”, ”Isvoade”, ”Experimentul și spiritul matematic” etc.), romancier (”Hronicul și cântecul vârstelor”, ”Luntrea lui Caron”), memorialist și traducător (piesa ”Faust”, de Goethe; ”Opere”, de G.E.Lessing, ”Din lirica universală”, ”Din lirica engleză”).

A fost ales, în 1936, membru al Academiei Române.

Un factor important în devenirea viitorului poet l-a reprezentat contactul cu filosofia indiană. De aici, a reținut teme, motive și idei, precum: tema timpului infinit, tema trupului ca închisoare a sufletului, somnul și tăcerea - ca modalități de atingere a absolutului.

Contactul poetului cu filosofia germană, mai ales cu expresionismul german, a prilejuit pătrunderea multor elemente expresioniste în opera lui Blaga (mai ales în dramaturgie): oroarea de oraș, față de binefacerile civilizației moderne; regresiunea spre vegetal; beția vitalistă; cultul primitivului, al miticului și al arhaicului.

Începând cu volumul ”În marea trecere” (”marea trecere” este însăși viata), reflexivitatea, frământarea, neliniștea metafizică devin dominante. Poetul se simte tot mai înstrăinat, mai singur in univers. Natura îsi pierde frumusețea paradisiacă, iar elanurile vitaliste sunt înlocuite de marile intrebări existențiale. Se accentuează tot mai mult ruptura dintre eul poetic și lume.

Poezia lui Blaga dobândește acum o problematică filosofică. (sursă: http://www.referatele.com/referate/romana/online11/Universul-poetic-la-Blaga---Universul-poetic-blagian---tema-timpului-infinit--tema-trupului-ca-inchi.php )

”Din vârf de munți amurgul suflă

cu buze roșii

în spuma unor nori

și-ațâță

jăraticul ascuns

sub valul lor subțire de cenușă.

O rază

ce vine goană din apus

și-adună aripile și se lasă tremurând

pe-o frunză:

dar prea e grea povara -

și frunza cade.

O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept

și mai adânc,

să nu-l ajungă nicio rază de lumină:

s-ar prăbuși.

E toamnă.”

(”Amurg de toamnă”)

”Frumoaso,

ți-s ochii-așa de negri încât seara

când stau culcat cu capu-n poala ta

îmi pare

că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

și peste munți și peste șesuri,

acoperind pământul c-o mare de întuneric.

Așa-s de negri ochii tăi,

lumina mea.”

(”Izvorul nopții”)
”!zvorul nopții” este o poezie de dragoste, care ni-l înfățișează pe Blaga ca poet al misterului chiar și în dragoste. Iubirea poetului este profundă, ea are puterea de a face să retrăiască lumea înconjurătoare, iar iubita este în centrul universului, cu un chip inspirat din frumustețea naturii. Poezia este concepută ca un monolog al îndrăgostitului, care realizează o descriere modernă a iubitei.
Poezia este simetrică, invocația revenind și în finalul poeziei prin metafora ”lumina mea”, cu valoare de oximoron.
Epitetul ”tainic”, din versul ”din care tainic curge noaptea peste văi” accentuează misterul care învăluie universul și adâncimile insondabile ale sufletului omenesc. Versul marchează o gradare a sentimentului poetic.
Dacă, la început, admirația poetului izvora din culoarea surprinzătoare a ochilor iubitei, după ce poetul realizează comparția dintre ochi și izvorul nopții, ajunge, în finalul poemului, să trăiască bucuria în fața misterului: ”Așa-s de negri ochii tăi, / lumina mea”.
Concepută ca o adresare directă către ființa iubită, poezia debutează cu un adjectiv substantivizat, în cazul vocativ (”frumoaso”), ce redă admirația îndrăgostitului pentru frumusețea iubitei.

 

”Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci

pe geamuri. Plouă.

Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată

durerea

ce-o simt, n-o simt în mine,

în inimă,

în piept,

ci-n picurii de ploaie care curg.

Și altoită pe ființa mea imensa lume

cu toamna și cu seara ei

mă doare ca o rană.

Spre munți trec nori cu ugerele pline

Și plouă.”

(”Melancolie”)

Este un text liric, în care natura descrisă se află la granița dintre realitate și vis, fiind pusă în relație cu trăirile poetului.
Poezia are o structură modernă, dată de textul astrofic, cu versuri libere, în care poetul are libertatea să evidențieze un cuvânt prin izolarea sa într-un singur vers.
Versul ”Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată” prezintă starea poetului și este completat de un vers mai scurt - ”durerea” -, ce concentrează mesajul până la esență.
Lirismul textului este dat de faptul că eul liric se confesează lumii.
Starea de melancolie a naturii este asumată de poet, care preia toate nefericirile lumii și le transformă în artă.
Titlul se constituie dintr-un substantiv nearticulat, deoarece intenția poetului este de a generaliza starea personală trăită.
În poem, tema naturii este doar un pretext de exteriorizare a stărilor poetice. Observarea naturii este un prilej pentru poet de a dezvălui vocea interioară; schimbarea naturii îl determină și pe el să se schimbe - seă se dezvăluie, să mărturisească.

”Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam

Odată trandafiri sălbatici.

Aveau atâția ghimpi

Dar n-am voit să-i rup,

Credeam că-s muguri

Și-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câți ghimpi,

Câți ghimpi aveai,

Dar n-am voit să te despoi -

Credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec

Pe dinainte și zâmbesc. Zâmbesc

Și hoinăresc prin văi

Zburdalnic: în bătaia vântului. Eram copil.”

(”Ghimpii”)

Poezia ”Ghimpii” reprezintă o abordare plină de stil, deși simplă, a ideii de frumos, a iubirii pure, inocente față de natură și față de semeni.
Tema acestui text se conturează prin câmpuri lexicale specifice: natură / stare. Cuvintele-cheie sunt: ”copil”, ”ghimpe”, ”pe tine”, ”trandafir”. În jurul lor, poetul definește concepția sa estetică.
Natura suportă două tipuri de percepție: una inocentă, prin care totul se transformă în frumos, și una conștientă, logică, cea care nu se complace în iluzia ”ghimpilor muguri”. Prin analogie, iubirea are două modalități de manifestare: inocența începutului perfect, când, dincolo de petale răsar doar muguri, speranța continuității, a doua - conștientizarea și asumarea senină și nostalgică a imperfecțiunii, care ne dau sensul căutării.
Iluzia frumuseții perfecte este sugerată de repetiția ”Eram copil”, care deschide și închide textul, oferindu-i structura circulară, iluzia nesfârșirii.
În antiteză, se plasează adverbul expresiv ”azi”, care marchează maturizarea, experiența și, implicit, abordarea mai lucidă a lucrurilor.
”Ghimpii” simbolizează slăbiciuni, punți de încercare în procesul cunoașterii, dualitatea elementelor esențiale: frumos / urât, bine / rău, perfect / imperfect.
Ultima strofă ilustrează împăcarea poetului cu această dualitate și cu sine, optimismul, fericirea că nimic nu e abandonat unei platitudini perfecte.

”C-o mare de îndemnuri și de oarbe năzuinți

În mine

Mă-nchin luminii voastre, stelelor,

și flăcări de-adorare

Îmi ard în ochi ca-n niște candele de jertfă.

Flori ce vin din țara voastră îmi sărută

Cu buze reci de gheață trupul

Și-nmărmurit vă-ntreb;

Spre care lumi vă duceți și către ce abisuri?

Pribeag cum sunt,

Mă simt azi cel mai singuratic suflet

Și străbătut de-avânt alerg, dar nu știu-unde

Un singur gând mi-e casă și putere:

O, stelelor, nici voi n-aveți

În drumul vostru nicio țintă

Dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea!”

(”Stelelor”)

Poezia ”Stelelor” face parte din volumul ”Poemele luminii”, care are ca laitmotiv lumina, simbolul cunoașterii. Lumina, în poezia lui Lucian Blaga, este o metaforă a descoperirii tainelor firii și propriului sens.
Motivul luminii sugerează libertatea în percepția subiectivă asupra lumii.
Titlul are ca temă natura tratată impresionist, în stilul lui Blaga.
Eul liric se amestecă, se confundă cu naturalul, metafora ”marea de îndemnuri și oarbe năzuinți” ilustrând tendința de a se completa în lumina stelelor.
Versul-cheie al textului, care indică interiorizarea naturalului, este cel mai scurt: ”în mine”.
Poetul se închină stelelor, în ochi îi ard flăcări, cunoașterea însemnând astfel iluminare interioară, dar și combustie, consum sufletesc.
Comparația ”ca niște candele de jertfă” sugerează tendința poetului spre absolut, chiar și prin autoanulare, prin sacrificiu de sine.
În antiteză cu prima imagine a stelelor (lumină - flăcări), începând cu versul al șaselea, cuvintele ”flori” și ”gheață” conturează o nouă ipostază a acestora. În înălțimea lor, stelele rămân reci, lumina lor fiind misterul însuși, nedezlegat prin întrebări.
Poetul își proclamă singurătatea, nedumerirea în fața unei taine, trăiește rătăcirea unei căutări a ceva nenumit, nerostit. Ar dori o limită, dar limita i-ar diminua sensul căutării. Dorința poetului este să se asemene stelelor ”fără țintă”, dar cucerind nemărginirea.

”Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.

Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă

și așteptați să vorbesc. - De unde să încep?

Credeți-mă, credeți-mă,

despre orișice poți să vorbești cât vrei:

despre soartă și despre șarpele binelui,

despre arhanghelii cari ară cu plugul

grădinile omului,

despre cerul pe care creștem,

despre ură și cădere, tristețe și răstigniri

și înainte de toate despre marea trecere.

Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce-ar fi voit

așa de mult să plângă și n-au putut.

Amare foarte sunt toate cuvintele,

De-aceea - lăsați-mă

să umblu mut printre voi,

să vă ies în cale cu ochii închiși.”

(”Către cititori”)

Poezia ”Către cititori” este o artă poetică, constituind crezul artistic al poetului.
După cum arată titlul, textul se adresează cititorilor, dezvoltând o relație de implicare reciprocă în actul creației, poetul transformându-și destinatarul în complice la un stil inedit.
Între poet - poezie și cititor se stabilește o ”poartă”, care delimitează și leagă, în același timp, două lumi, a realității (”soarele și grădina cu stupi”) și a creației, a imaginației (”casa mea”).
Cititorul este avid de cunoașterea mesajului poetic, așteaptă artistul ”să vorbească”, pe de altă parte - poetul alege muțenia, ca o recunoaștere a superiorității stării în fața cuvintelor. El consideră că, prin cuvinte, ar putea defini, explica lumea, dar n-ar simți-o. Soarta, arhanghelii, șarpele binelui, moartea (”marea trecere”) - sunt mistere care s-ar epuiza prin rostire.
Cuvintele sunt, metaforic exprimat, ”lacrimile celor ce-au vrut să plângă și n-au putut”, lacrimi ale unui plâns neconsumat, sublimat. Arta transpune, așadar transfigurează, dă altă formă unei realități până la a nu se mai delimita de visare. Plânsul neexteriorizat este starea care refuză să fie tradusă în cuvinte.
Poetul imploră parcă pe cititor să-i permită să tacă, să umble cu ochii închiși prin lumea, pentru a-i iubi esența. Creația este modalitatea în care creatorul se confundă cu obiectul contemplației într-o expresie inefabilă.
(sursă: Liliana Petrescu-Popescu, Emil Mușat, Evelina Dumitrașcu - ”Ghid de pregătire pentru teza cu subiect unic la limba și literatura română: clasa a VIII-a - Semestrul I”, Editura ”Sigma”, București, 2008)

Prin excelență metaforică, expresia poeziei lui Blaga stârnește emoții estetice de largă și profundă vibrație, legând ecouri folclorice cu ingeniozități stilistice moderne. Întreaga lui poezie semnifică cea mai arzătoare idee-forță a omenirii: urnirea lumii din loc, pentru a o duce nu numai înainte, ci - mai ales - spre înălțimi.