LUCRARE DE DISERTAŢIE, SESIUNEA IUNIE 2015
(Mulţumesc pentru ajutor - imprimare, copertare, legalizare acte necesare, fotografii tip 3/4 pentru diplomă - domnului Călin Iovan, Preacucernicului Părinte Iordăchescu Ionuţ-Viorel şi Protoieriei sectorului 3 Capitală!)
- fişa de înscriere la examen:
- declaraţie de onestitate:
- coperta 1:
- pagina de titlu:
- introducere:
I.
INRODUCERE
MOTO: „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei,
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
………………………………………
Aici se vindecă setea de mântuire
………………………………………
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte”.
(LUCIAN Blaga – „Sufletul satului”)
…Pornind pe cărările aducerii-aminte,
alintată de doruri, de cântecul privighetorii şi al cucului în prag de dulce şi
binecuvântată primăvară, iată-mă ajunsă, în cele din urmă, în faţa MARII PORŢI
FERECATE A LUMII VÂLCENE, singura CALE DE ACCES SPRE SUFLETUL LOCUITORILOR
COMUNEI COSTEŞTI, cu tradiţiile, cu obiceiurile şi cu frumuseţile lor, pe care
scrie, cu litere de aur, „LA CURŢILE DORULUI”…
M-am oprit în faţa PORŢII… Oare unde aş
putea găsi cheia acesteia? Caut cu privirea în jurul meu… Iată, dar’, acolo, jos, un bileţel!
Oare ce scrie-n el? Iau bileţelul, degrab’, şi-l citesc: PENTRU A PUTEA PĂTRUNDE AICI, TREBUIE SĂ GĂSEŞTI
ŞI SĂ ROSTEŞTI TREI FORMULE MAGICE!...
Care are putea fi acestea? Şi de ce
neapărat trei? Ah, da! Uşa are trei mari lacăte, de argint!... Îmi doresc atât
de mult să mă identific, măcar pentru o clipă, cu sufletul locuitorilor din
Costeşti, încât voi face tot posibilul să găsesc chei potrivite pentru a
deschide lacătele!
Şi ca într-un basm, ca-n basmele
copilăriei mele, descoperite, întâia oară, în cartea din casa bunicilor mei,
ISTOCESCU T. NICOLAE şi TUDORIŢA din judeţul Vâlcea, comuna Costeşti, satul
Văratici, cătunul Mlăci, basm cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, bams cu
formule consacrate, iniţiale (de deschidere), mediane şi finale, precum „A fost
odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”, „Şi-nainte cu poveste,
că de-aicea mult mai este”, „Şi-ncălecai pe-o şea şi spusei povestea aşa”,
pornesc în căutarea lor, frenetic, cu mult entuziasm. Şi caut…, şi caut… Prima
formulă n-ar putea fi…
…Am bătut
la porţile muntelui
şi ele mi s-au deschis,
lăsându-mă
să-i descopăr
minunile…
Am bătut
la inima muntelui
şi ea mi s-a deschis,
lăsându-mă
să te descopăr –
Lumină şi Vis…
Am bătut
apoi,
la inima ta
şi ea mi s-a deschis,
lăsându-mă
să plutesc
între REALITATE ŞI VIS… ?!?...
Am spus aceste versuri şi iată că cercul
de aur al primului lacăt a pocnit, lăsându-l să se deschidă în mâna mea de
tânără adolescentă, cu doruri şi vise nerostite încă…
Plecând, mai departe, în deschifrarea
misterului, m-am gândit că a doua formulă s-ar putea să fie…, s-ar putea să
fie… Da! Chiar LEGENDA COMUNEI COSTEŞTI!
Se spune că, demult, pe locurile unde
este aşezată astăzi Comuna, erau trei ciobani. Ei veniseră de la câmpie la
munte, de teama duşmanilor. Numele lor erau: Costea, Bărbat şi Dobre. După
moartea tatălui lor, ei îşi împart moşia, astfel: Costea rămâne pe aceste
meleaguri şi întemeiază comuna Costeşti, Bărbat trece peste deal şi formează
comuna Bărbăteşti, iar Dobre – comuna Dobriceni, toate spre est, înspre oraşul
Râmnicu-Vâlcea[1].
Sau spusă în altă variantă:
Legenda Costeştiului sună aşa:
Trei fraţi fost-au aievea, cândva,
Costea, Bărbat şi Dobre numele lor
erau,
Ţinuturi noi şi mândre-ntemeiau.
La poale de munte,
Cu vii, păduri şi lanuri multe,
Cu ape repezi, de cristal,
Tămăduitoare şi pline de har.
În timpul ce-a trecut,
Barbu Craioveanu-a vrut
Multă mântuirea pentru-acest ţinut.
Rugându-se neîncetat,
Slavă Preasfintei Treimi a ridicat.
Domnul pe el bine l-a cuvânatat
Să aducă-n sat
Sfinte moaşte de cinstire,
La a sa zidire,
Falnica-i Mănăstire –
Bistriţa – cea renumită,
Bistriţa – multcăutată,
Bistriţa – Cetate-Olteană,
Bistriţa cea vâlceană.
Povestea-n continuare spune-aşa:
Grigorie Sfântul şi el dorea
Bună cumpărarea sa.
Astfel uşor el s-a lăsat
Pe talerul cântarului –
Bucurie Banului.
Din Decapolia fu adus,
Spre închinare a fost pus,
Grabnic ajutător el s-a aflat,
Vindecător preaminunat.
În suflete, speranţă, tuturor a dat,
Lumină – ochiului cel întinat.
Iată că şi cel de-al doilea lacăt şi-a
scuturat cu putere hainele-i de aur ce-l împresurau şi, pocnind ca dintr-un
bici fermecat, s-a deschis în faţa mea…
A mai rămas un lacăt!... Acum, nu
trebuie să greşesc, absolut deloc! Dacă nu o nimeresc, dacă dau greş… Totuşi…
Să încerc! N-ar putea fi formula aceea magică, din Anton Pann?! Ei, da…, poate!
Hai să-ncerc:
„Şcoala face pe-omul om
Ş-altoiul pe pomul pom”.
De ce m-am gândit la această
formulă-proverb? În primul rând, pentru că în comuna Costeşti există o
adevărată tradiţie a învăţământului, preocuparea pentru ştiinţă venind de
departe, din timpuri străvechi. Prima formă de învăţământ pe teritoriul comunei
Costeşti a funcţionat pe lângă Mănăstirea Bistriţa-Olteană, ctitoria
Craioveştilor (de la sfârşitul secolului al XV-lea). Aceasta a fost o şcoală
slavonă, care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a devenit slavo-română,
iar mai târziu – românească.
Prin anul 1835, şcoala de la Mănăstirea
Bistriţa-Olteană s-a aflat pe lângă Schitul „Păpuşa”, în ocolul satului
Pietreni, cu un număr de 15 elevi intraţi şi 6 ieşiţi.
La fel, gândul mă duce la puterea
locuitorilor costeşteni, la demnitatea lor şi mândria de a aparţin acestor
meleaguri…
Scăpând de urmăritorii turci,
Domnitoru-a ridicat atunci
Mândră Mănăstire,
Loc de primenire
Şi de mântuire.
Brâncoveanu Constantin,
Cel cu inimă de martir,
Daruri din destul a dat,
Cu suflet ales, curat.
Renovată de Ştirbei,
Dăinuie tăcut în munte.
Curcubeu frumos şi punte
Ea din veac s-a arătat
Credinciosului adevărat,
Ridicându-l spre Înalt.
De Arhangheli ocrotită,
Arnota este numită.
Arnota e binecuvântată,
Tăria lui Matei s-arată,
Tărie în credinţă,
Luptă, dor şi biruinţă.
„Cuib de vulturi” legendar,
„Stup de-albine”, şi nectar –
Asta-i Arnota de-acum,
Rugăciune, muncă, spor şi har,
Asta-i Arnota de-acum,
Maici, surori, cu bucurie-apar,
Slavoslovind neîncetat
Pe-al nostru Mare Împărat.
Ce norocoasă am fost! După ce lacătele
şi-au scuturat hainele, pocnind ca din bici, poarta s-a deschis şi am fost
lăsată să intru într-o lume de basm, cu şcoli împărăteşti, cu obiceiuri şi
tradiţii minunate, cu frumoase costume care îi fac pe purtătorii lor să semene
cu prinţii şi prinţesele din poveşti; din loc în loc, ca nişte bijuterii
imense, proiectate pe cerul senin, zăresc sfintele lăcaşuri din basmul
copilăriei mele dragi…
Ridică-te şi vino după mine, cititorule,
să cunoaştem şi să admirăm împreună măcar câteva dintre aceste inestimabile
comori din lada de zestre spirituală a locului!
Lectura textelor de specialitate, unde
am putut constata similitudini sau apropieri faţă de pictura şi arhitectura
lăcaşurilor de cult ce fac obiectul acestei cercetări, prezentate în stil
monografic, m-a îndemnat şi ele să elaborez prezenta lucrare.
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte
cele mai importante trăsături caracteristice ale câtorva lăcaşuri de cult,
descoperite de-a lungul anilor. Ea se compune din patru mari părţi. În prima
parte, se prezintă încadrarea în zona geografică a acestui ţinut vâlcean, în
partea a doua este prezentată biserica parohială Pietreni I „Secături”, în
partea a treia este prezentată biserica „Grămeşti”, iar în ultima parte este
prezentată biserica parohială Costeşti. Fiecare dintre cele patru mari părţi
are, la rândul său, numeroase subîmpărţiri, care refac, pas cu pas, istoria
acestor monumente de arhitectură bisericească. Lucrarea se încheie, firesc, cu
câteva concluzii şi cu o bibliografie selectivă.
Metoda folosită în cercetare va fi cea
diacronică, studiul prezentând evoluţia arhitecturii şi picturii lăcașurilor de
cult, de la apariția lor, până în prezent.
[1] Legenda comunei Costeşti, în revista „Lumina Slovelor”, a Şcolii
Gimnaziale „Ferigile”, anul I, 1973, nr.1, p.21
- concluzii:
VII. CONCLUZII
Lucrarea mea de disertaţie, cu titlul OLTENIA DE SUB MUNTE. ANSAMBLURI ICONOGRAFICE ŞI ARHITECTURALE DIN COSTEŞTI,
JUDEŢUL VÂLCEA, redactată ca pentru o carte ce îşi aşteaptă sponsorul spre
a fi publicată, îmbină stilul beletristic cu cel ştiinţific şi jurnalistic,
descoperind cititorului nu numai adevăratele bijuterii de arhitectură
bisericească şi iconografie bizantină, ci şi atmosfera de pace a acestui ţinut
vâlcean, unde fiecare loc, fiecare om îşi are povestea sa, devenind, peste ani,
legendă; poveste ce vine din vechime
şi merge, de mână cu prezentul, în viitor.
Lucrarea prezintă, dintr-un alt punct de
vedere, evoluţia arhitecturii bisericeşti şi a inconografiei bizantine într-un
ţinut mai puţin cercetat şi pus în valoare de către specialiştii din domeniu,
din perioada medievală până în contemporaneitate (respectiv secolele al
XVII-lea – al XX-lea), perioadă marcată de mari confruntări şi transformări politice,
economice şi sociale, atât pe plan naţional, cât şi internaţional (Războiul din
1877, luptele cu turcii de la nordul Dunării, Primul Război Mondial, criza
economică din 1929 până la al Doilea Război Mondial). Astfel, se constată că
lăcașurile de cult au fost ridicate în mai multe etape, datorită condițiilor
vitrege de dinaintea și de după Primul Război Mondial, când constructorii își
procurau cu greu materialele, unii dintre ei fiind chiar chemaţi la arme.
Lucrarea, elaborată cu pasiune, a
presupus un efort de documentare deosebit, arătând o lectură atentă a
bibliografiei consacrate arhitecturii şi picturii bisericeşti, prin care am
încercat, totodată, să pun în lumină valoarea eshatologică a icoanei, marcată
de reprezentarea concretă a chipului personal din ea[1],
icoană ce se dezvăluie precum o teologhisire plastică, ca o sinteză doctrinară
şi ca o formă de conservare a Revelaţiei.
Icoana este importantă, pentru că ea se
prezintă ca o „Scriptură în culori”. Din Sfânta Scriptură aflăm despre
Întruparea Fiului lui Dumnezeu care a venit în lume să ne mântuiască, din
icoană – la fel. Apoi, vedem cum, aflându-ne în faţa icoanelor, prin intermediul
lor, ne rugăm lui Dumnezeu şi Sfinţilor, întrucât ele predispun la dialog cu
Divinitatea[2] şi răspund unei anumite
nevoi de concret a omului, aflându-ne în permanentă comuniune cu Dumnezeu, cu
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria şi cu toţi Sfinţii.
Prezenţa omului în biserică este
importantă, întrucât numai în comuniune cu
Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu toţi Sfinţii, alături de ceilalţi
credincioşi, ne putem mântui, prin rugăciune și fapte bune. Căci ea, singură,
având formă de corabie, reprezintă corabia mântuirii, care-i duce, sigur şi
drept, pe oameni, spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Participând la slujbele rânduite de
biserică, în special la Sfânta Liturghie – ne spune P.C. Pr. Andrei Turea[3] -,
luăm parte la cea mai mare minune care se poate înfăptui, şi anume la
transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, prin harul Duhului Sfânt, Care Se pogoară peste darurile ce sunt
aduse pe Sfânta Masă.
Omul are nevoie de hrană duhovnicească,
iar această hrană nu este alta decât Trupul şi Sângele Mântuitorului, primită
la Euharistie. Pentru a o primi, creştinul trebuie să-şi îmbunătăţească starea
sufletească, printr-o relaţie vie cu Dumnezeu, indiferent de timp şi spaţiu, să
menţină comuniunea cu Cel Ce Se jertfeşte pentru iertarea păcatelor lui.
Trăind în Hristos şi prin Hristos,
avându-L pe Dumnezeu cu ei, străduindu-se în lucrarea cea spre mântuire a
sufletelor lor, fiecare membru al Bisericii este o rotiţă ce înalţă întreg
edificiul pe Muntele Taborului, cu privirea aţintită către Împărăţia cea
veşnică, cerească.
În contextul actual, datorită
profundelor transformări socio-culturale pe care le traversează omenirea toată,
consider că este imperios necesară o intensificare a lucrării
pastoral-misionare a Bisericii noastre Ortodoxe în vederea conştientizării, de
către fiecare creştin, a importanţei prezenţei sale în biserică, prin credinţă,
nădejde şi dragoste, prin fapte bune şi jertfire de sine dând mărturie despre
iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru lume, ca şi despre datoria lumii de a
fi iubire, drept răspuns la iubirea lui Hristos.
Biserica pe pământ este și trebuie să
rămână centrul vieții duhovnicești, un focar de sfințenie și de înțelepciune,
de pace și adevărată libertate, dăruite de Dumnezeu-Tatăl în Iisus Hristos -
Fiul Său Cel Preaiubit, prin Duhul
Sfânt.
[1] Pr.prof. Dr. Ştefan Buchiu
- http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/valoarea-teologica-icoanei-144078.html
- referat coordonator ştiinţific - pagina 1:
- referat coordonator ştiinţific - pagina 2:
- certificat de botez - copie legalizată:
- fotografia pentru diploma de disertaţie:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu