Fiecare membru a acordat un punctaj fiecarei lucrări în conformitate cu baremul impus.
Câștigătorii noștri din acest an, pe categorii diferite de vârstă,
câștigători ai celor două premii speciale oferite de Primăria și
Consiliul Local Costesti sunt:
- Doriana Trache, clasa a VI - a,
Colegiul National "Matei Basarab" (ce coincidență frumoasă, Arnota
fiind ctitoria și locul de veci al voievodului)
Premiul "Rădăcini" nu a fost acordat.
Mulțumim, participanților și ne dorim ca numărul lor să crească de la ediție la editie.
Cu
această lucrare am participat la Concursul literar ”Rădăcini”,
organizat de Primăria Comunei Costești.
Precizez faptul că Legenda Văii Căprioarei este o creație
literară proprie, nu am cules-o de nicăieri.
Sper să vă facă plăcere
și, desigur, voi continua această poveste. Poveste cu locuri și oameni,
în mare parte, reali, din Costești, județul Vâlcea.
LOCURI ȘI OAMENI DIN COSTEȘTI
Zi de vară, zi de iunie, zi în care copiii poartă cireșe la
urechi, zi în care, după o muncă asiduă și susținută, se culeg roadele,
concretizate în numeroase distincții, medalii, premii, mențiuni și
diplome de merit.
Ioana, Matei, Georgiana, Marcu și Aurelian
încheiaseră, cu brio, anul școlar: Ioana – olimpică națională la
geografie, ocupantă a locului I, Matei – olimpic național la istorie,
ocupantul unui binemeritat loc II, Georgiana – olimpică națională la
disciplina limba și literatura română, ocupanta unui loc I, Marcu și
Aurelian – olimpici internaționali la disciplina informatică, ocupanți
ai locurilor II și III. Toți cu preocupări diverse, cu vârste diferite
(Ioana și Matei aveau 14 ani, Georgiana – 12, Marcu – 11, Aurelian – 13
ani) și fără să provină din aceeași localitate. Astfel, Ioana trăia în
București, Matei în Constanța, Georgiana în Pitești, Marcu în Sibiu și
Aurelian în Brașov. Cu toate acestea, pe toți îi lega același lucru:
bunicii lor își duceau existența în același loc binecuvântat de pe
întinsul județului Vâlcea: Costești, situată în NE Olteniei, la poalele
Munților Căpățânii, brăzdată de râurile paralele Bistrița și Costești,
și impunându-se prin apele sale minerale iodate, prin cariera de de
nisip și trovanți de diferite dimensiuni, unici în lume, formați în
decurs de peste zece milioane de ani – aflată la S, în Dealul
Costeștilor –. Cu aceștia (trovanții), se amenajase chiar un muzeu în
aer liber: MUZEUL TROVANȚILOR.
Pe toți tinerii noștri îi
caracteriza spiritul de aventură, plăcerea de a citi cât mai mult, de a
fi informați, de a-și ferici părinții și bunicii; ei, toți, aveau o
cunoștință comună, extrem de apropiată sufletului lor: unchiul Geo,
bătrânul înțelept al comunei, intelectual cu specializări în domeniile
arheologiei, geografiei, geofizicii, ecologiei… De unde numele…,
”unchiul Geo”… Așa îl numeau toți consătenii lui. Dar el nu se supăra!
Din contră, era chiar foarte bucuros, pentru că avea… mulți nepoți, care
îi cereau sfatul, părerea, o informație, iar cei mici îi ascultau cu
nesaț poveștile.
Unchiul Geo? Un om nu foarte-foarte în
vârstă, un bărbat cam la 60 – 60 și ceva de ani, fost cadru didactic în
învățământul preuniversitar și universitar de stat, cercetător principal
în domeniul geofizicii, cu numeroase studii și cărți de specialitate -
și nu numai – publicate în țară și în străinătate, mai cu seamă în
Franța – ”orașul luminilor”…
Cu părul nins complet de
trecerea anilor, cu o mustăcioară – la fel de albă, precum zăpada - și
cu niște ochi vioi, de un albastru senin, nu prea înalt, mereu gata de
drum, cu o desagă pe umăr sau cu ranița în spate, când nu îl vedeai pe
câmp, la coasă ori la strânsul roadelor sau al plantelor medicinale, cu
siguranță îl zăreai pe ulițele satului sau pe Stog, pe la Cheile
Bistriței, în parcul Buila – Vânturarița etc., fotografiind, privind,
analizând, cercetând…
În vacanțele de vară, unchiul Geo
obișnuia să își organizeze, din timp, întâlnirile cu cei mai mici
locuitori ai comunei și chiar cu cei ce-și petreceau vara pe-acele
meleaguri. Pentru aceasta, întâlnirile erau… tematice! Cu multe-multe
surprize!!!...
Oare cu ce surprize îi va aștepta unchiul Geo, pe copii, în vara aceasta?
Luându-și rămas-bun de la părinți, cu îngăduința lor, tinerii
noștri au plecat, nerăbdători, spre ținutul lor de vis: Costești. Și,
deși plecați din locuri diferite, ei totuși s-au întâlnit, printr-o
minune, în Autogara ”1 Mai” din liniștitul și vârstnicul oraș
Râmnicu-Vâlcea. Clipa regăsirii a fost minunată, copiii bucurându-se
sincer, cu tot sufletul, de această coincidență a petrecerii vacanței,
în același interval de timp, în același loc. Repede și-au găsit teme de
discuții, care mai de care mai atractive. Într-un târziu, pe măsură ce
autobuzul ”Normandia” tot urca spre Dealul Costeștilor, Ioana, Matei,
Georgiana, Marcu și Aurelian își începură propriile jurnale sau caiete
de impresii. Impresii de călătorie. Se simțeau, deja, exploratori ai
țiunuturilor vâlcene, deasupra cărora Creatorul lumii văzute și nevăzute
picurase – poate din greșeală sau doar voit – ceva mai multă vrajă din
Raiul cel mult dorit.
Glasul șoferului anunțând stațiile –
”Bărbătești!” ”Cine coboară la Bărbătești?” – îi trezi pe copii din
dulcea visare. Atunci, cu atenție, începură, eomționați, să numere
clipele ce-i mai despărțeau de intrarea pe tărâmul lor magic, ce le era,
de-atâția ani, leagăn și visare: comuna bunicilor lor.
Cu
atenție admirau și peisajul ce li se deschidea înainte, ce-i cuprindea
cu feeria lui… Observară, astfel (pentru a câta oară?!??), Muzeul
Trovanților – un muzeu în aer liber, muzeu pe care de-abia așteptau să-l
viziteze, întrucât aflaseră foarte multe despre trovanți și își doreau
enorm să-i pipăie, să le vorbească, să-i fotografieze. Să le devină – de
ce nu?!??? – prieteni.
Când zăriră și zâmbitorul hotel
”Evrica” sau strălucitoarea ”Casă Albă”, copiii noștri se apropiară, cu
sufletele cât un purice, de coborâre, iar după ce salutară politicos
șoferul și pe ceilalți călători, urându-le tradiționalul ”Drum bun, cu
sănătate!” , își luară bagajele din cală și se-ndreptară spre băncuțele
din stație, așteptându-și, fiecare, cuminți, bunicii. Dar…, iată:
SURPRIZĂ!!! În locul bunicilor, venise să-i preia din stație tocmai ...
unchiul Geo... Unchiul Geo era singurul locuitor al comunei ce reușise
să își cumpere un microbuz și, astfel, la auzul veștii că vor veni
prietenii săi mai mici în vacanță acolo, se oferi cu drag să-i ia de la
autobuz.
- Hei, voinicii moșului, bine ați venit! Cum v-a fost drumul? Obositor?
- Ei, nici chiar așa! spuse Aurelian. Suntem învățați să mai și călătorim...
- Da, așa este! îl aprobă surâzătoare Ioana.
- Da, da, observ vioiciunea voastră, însă acum trebuie să mergeți pe
la casele voastre, la bunici, și să vi-l primiți pe moș Ene pe la gene,
chiar de nu vă simțiți vlăguiți! Însă trebuie să dormiți! Mai ales că
vom avea un program interesant pentru după-amiaza aceasta!
- Ce program? Ce program? întrebară, curioși, într-un glas, copiii.
- Veți vedea! zâmbi ștrengărește, pe sub mustața-i albă ca de var, unchiul Geo.
După ce-și îmbrățișară bunicii, care, cu îndelungărăbdare, îi
așteptaseră un an întreg să-i revadă și să se bucure de prezența lor
senină, după ce aflară noutățile satului și ale curgerii timpului, după
ce vizitară absolut toate cotloanele ogrăzilor și întinderile verzi și
nesfârșite ale curților și li se luminară chipurile la vederea atâtor și
atâtor mici viețuitoare ce-și aflau acolo sălaș, pe unele regăsindu-le
mai mari, parcă mai frumoase - confidenți tăcuți ai după-amiezilor
toride din trecut -, cu altele făcând cunoștință pe loc (găini, rațe,
gâște, pisici și câini, capre și oi, văcuțe și vițeluși ce abia se
puteau ține pe picioarele firave și nesigure, într-o lume primitoare și
totuși agitată și cu rosturile ei; iepuri și roz purceluși, ce se luau
la-ntrecere cu puii ce se-nălțau țanțoș, mândri de noul penet ce-l
dobândiseră în numai câteva luni), după ce mai povestiră câte-n lună și
în stele și fuseseră felicitați pentru rezultatele deosebite obținute la
învățătură, după ce fuseseră ospătați regește (doar erau bucuria de
vară - sau de vacanță - a oricărui bunic, prințul sau prințesa
multașteptată!), copiii îl primiră cu respectul cuvenit pe moș Ene pe la
genele lor, într-o binemeritată odihnă de după-amiază, în acea zi a
începutului aventurii verii lor de un albastru infinit...
- PLANURI DE VACANȚĂ -
Într-o lumină tainică, soarele scăpăta spre apus, îmbrățișând, cu
brațele-i roșiatice, vineții, întreaga suflare a pământului. Cu emoții
pentru ceea ce avea să urmeze, eroii noștri, Ioana, Matei, Georgiana,
Marcu și Aurelian, o porniră spre punctul de întâlnire cu înțeleptul ce
de-abia aștepta să le ghideze pașii în săptămânile de vacanță ce de-abia
începuse, hrănindu-i intelectual și spiritual.
Ajunși în fața
Căminului Cultural, copiii noștri au fost întâmpinați de cei ce
alcătuiau grupul folcloric ”Fereguțele”, conduși de doamna învățătoare
Floricica M. și de inimoasa bibliotecară a Comunei, doamna Silvia M.,
una dintre cele mai îndrăgite persoane de încredere ale Costeștiului,
promotoare a culturii în rândul tinerilor și nu numai, a dragostei de
carte, a plăcerii de a citi și de a învăța cu sârguință și seriozitate.
Doamna Cărții. Doamna Cărții și a Dansului Popular, purtând, cu mândrie,
portul popular moștenit din străbuni. Îmbrăcați, cu toții, în straie
populare, de sărbătoare, păreau desprinși din amplele scene murale ale
bisericilor, domni și domnițe pogorâți din îndepărtata istorie a
neamului românesc.
Cu pâine și cu sare întâmpinați, Ioanei, lui
Matei, Georgianei, lui Marcu și lui Aurelian le fuseseră, pe rând,
prezentați câțiva copii de bază ai bibliotecii: Liliana, Oana, Andreea,
Viviana, Robert și Cristian. Copii cuminți și harnici, serioși și
sârguincioși la învățătură, cunoscători ai trecutului plin de zbucium al
Comunei, al tradițiilor și consătenilor lor.
După ce au făcut
cunoștință unul cu altul, după ce s-a prezentat fiecare, după ce și-au
prezentat, pe scurt, hobby-urile, planificară ca în ziua următoare să se
întâlnească cu Ana, o locuitoare a Comunei, apropiată cu sufletul de
copii și de bătrânii din azilul aflat în satul Bistrița, aproape de
Sfânta Mănăstire Bistrița-Olteană, acolo unde-și afla locul de odihnă
moaștele Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul, ale cărui faceri de bine
și nenumărate minuni erau cunoscute în întreaga țară, chiar și peste
hotarele ei.
Ana, președinta Asociației ”Autentic Românesc”, făcea
totul pentru ca locul său natal să fie cunoscut nu numai în județ, ci și
în afara lui, fiind alături atât de meșterii populari, de dansatori și
de cântăreți, pe care îi promova, cât și de vârstnicii de la Căminul de
Bătrâni din satul Bistrița, ori de copii. Pe toți îi cuprindea în inima
sa mare, bucurându-se de reușitele lor, zâmbind dimpreună cu ei,
întristându-se când le vedea lacrima picurându-le în suflet...
Ana
își deschisese aripile, spre cunoașterea lumii, într-o zi de 18, în ziua
prăznuirii Sfântului Daniil Sihastrul, cel ce avea să îi învețe pe
semenii săi înțelepciunea și darul sfatului bun. Dăruiri de seamă pe
care se străduia să le sădească chiar ea în sufletele cunoscuților săi.
Le devenea, simplu, tuturor, o prietenă bună, dreaptă povățuitoare,
sădind, în ogorul lucrător al sufletelor oamenilor pe care-i cunoștea,
bunătate, curaj, demnitate. Tuturor li se dăruia, dăruind acel ceva ce-i
făcea pe toți să privească înainte senini, să înainteze fără să se
teamă. Pe unii îi sprijinea nu numai cu sufletul, cu vorba, ci și cu
fapta. Așa au cunoscut-o copiii pe Ana, așa o păstrează și acum în
sufletele lor.
. După ce-și ajutară bunicii la treburile
gospodărești, după ce dădură chiar ei de mâncare tuturor animăluțelor
din bătătură, după ce mai dară puțin cu mătura prin casă și își spălară
cănile și farfuriile din care se ospătaseră, după ce își luaseră
rămas-bun de la cei mari și promiseseră că vor fi cuminți și că vor
asculta de ceilalți, copiii ieșiră pe porți, cu zâmbetul pe buze și
emoții în suflet. Roata de foc - soarele vieții - se juca și el în
înaltul cerului, tinzând, ici-colo, plăpumi de fum, rotocoale de vată
târzii și pufoase, translucide, transluminate de argintiul visului
tinerilor noștri orășeni...
- Hei! Salut! Voi trebuie să fiți Ioana, Matei, Georgiana, Marcu și Aurelian, nu?
- Da, noi suntem - zâmbiră, ștrengărește, tinerii noștri.
- Eu sunt Ana.
- Te-am recunoscut încă de departe! spuse, curajos, Aurelian.
- Oooho... - spuse râzând Ana. Chiar așa? Unde m-ai mai văzut de m-ai recunoscut?
- Am vorbit despre tine aseară - completă cu subînțeles Georgiana.
- Am înțeles. Sper că de bine! îi cuprinse cu privirea Ana pe copii, parcă mângâindu-le cu pace sufletele.
- Da, se înțelege! o asigură Ioana.
- Ei, pentru că prezentările au fost făcute, vă propun ca astăzi să
facem o călătorie pe ulițele Comunei, admirând frumusețile și oamenii
săi.
- Da, da, da - fură de acord, într-un glas, copiii.
- De unde vreți să începem? întrebă, serios, Ana.
- Ana, îți propun să începem din Mlăci - se auzi glasul Vivianei.
- În Mlăci locuiesc bunicii mei! se mândri Matei.
- Și ai mei! adăugă Marcu.
- Ei, pentru că avem mulți locuitori ai Mlăciului printre noi, vom porni de-acolo - hotărî Ana.
- Perfect de acord! susținu unchiul Geo, care venea vesel înspre
grupul copiilor. Sunteți pregătiți? Haideți! Mergem cu mașina mea!
- Aaa, nu! se rugă, pe un ton plângăcios, Aurelian. Nu se poate să o luăm pe jos?
- Veți rezista?
- Sincer, nu știm - răspunse Ioana. Dar...
- ...să-ncercăm - fu de acord Georgiana.
- Pentru că... suntem sătui de mașină - spuse zâmbind Matei. În timpul
anului școlar, părinții nu prea ne lasă să mergem pe jos, ne duc ei cu
mașina la școală... Și ne aduc acasă, de acolo, tot cu mașina... Vrem să
respirăm și aer curat...
- Da, vă rugăm! completă Marcu.
-
Bine! fură de acord Ana și unchiul Geo. Atunci, unchiul Geo va duce
rucsacul cu mâncare, iar voi vă veți duce, fiecare, săculețul cu
sticlele de apă. De acord? întrebă, curioasă, Ana.
- Da! Perfect! spuse Oana.
- Și noi îl vom ajuta pe unchiul Geo, când va obosi! se oferiră Robert și Cristian.
- Bine, bine! La drum! îndemnă unchiul Geo.
- Cătunul Mlăci, aflat pe dealul ce desparte Valea Bistriței de cea a
Costeștilor, aparține de satul Văratici - le spuse Ana copiilor.
-
De la domnul profesor Nicolae Făulete, am reținut - completă unchiul Geo
- că denumirea cătunului Mlăci își are sorgintea în termenul ”mlacă”,
care este, de fapt, o baltă complet acoperită de vegetație, cu pământ
având încă dedesubt apă; este un teren mlăștinos unde și astăzi se mai
strânge apa. Cătunul Mlăci este un deal cu un platou mare.
- Și astăzi este frumos asfaltat, ușurând drumul nostru - glumi Aurelian.
- Da, da! Și pe al nostru, mai ales când venim cu ghiozdanele grele de la școală - fu de acord Andreea.
- Iubesc aceste loc! Iubesc Costeștiul! Mi-ar plăcea să trăiesc aici! spuse, la un moment dat, Ioana.
- Și eu! susținu Georgiana.
- Mă bucur, copii! aprecie Ana. Dar... știți voi ce e iubirea?
- Iubirea are miros dulceag de iasomie proaspăt înflorită. Iubirea
este pură, precum cea dintâi floare ce-și înalță capul primăvara spre
soare, dând lumii speranța și curajul de-a merge mai departe la drum, de
mână cu minunățiile: ghiocelul... - spuse, visătoare, Georgiana.
- Iubirea este sentimentul acela pe care îl ai când dansezi sub picurii de ploaie caldă, vara... - completă Liliana.
- Bravo, copii! le felicită Ana pe fete.
- Ei, uite, am ajuns aproape de Valea Căprioarelor. Ce spuneți: o
luăm pe-aici? Poate vom întâlni căprioare... - întrebară, într-un glas,
Marcu și Matei.
- Da! hotărâră pe loc băieții. Fetelor, sunteți de acord?
- Suntem și noi curioase! Să mergem!
-VALEA CĂPRIORII -
- A, ia uite! Biserica ”Săcături”, văzută din Tudoran: .
- Da!!!
- Păcat că e mult, mult prea departe și nu se vede atât de clar...
Nici în fotografie nu cred că va ieși clar... Dar... Uite Valea!
- Da!
- Și mai încolo puțin, Valea Căpriorii!
- Se spune că în vremurile de demult, pe când se aciuiaseră pe-aici
câțiva oameni doar, doi tineri frumoși, care se iubeau, se întâlneau,
noapte de noapte, în această vale. Se întâlneau pe ascuns, de frica
părinților lor, care se opuneau relației lor. Nu știau din ce cauză,
însă cert era faptul că li se interzisese să se mai vadă. De aceea, erau
ținuți și din scurt, puși la cele mai grele activități din gospodărie,
astfel încât să nu mai iasă la poartă sau pe uliță, ori să meargă la
întâlnirea de după-amiază, de la șanțul din dreptul boierului ăl mare.
Așa că, pe când toți ai casei dormeau duși, somnul nopții acaparându-i
pe de-a-ntregul, cei doi ieșeau din casele lor și se întâlneau aici,
unde, întinși pe iarbă, admirau cerul înstelat și vorbeau câte-n lună și
în stele... De fiecare dată Bunul Dumnezeu, în milostivirea Sa cea
mare, i-a ferit de ochii răutăcioși ai lupilor haini și ai vulpilor
șirete, ai urșilor morocănoși și ai porcilor mistreți înfometați.
Însă... într-o noapte... mătușa lui Caleb, Calypso, ce venea din locul
cel mai sărăcăcios al satului, unde-și avea o căscioară într-o vale
seacă și aridă, fără de vegetație, înspăimântătoare, i-a văzut,
spunându-le, în cele din urmă, părinților acestora. Tinerii nu știau că
fuseseră văzuți și nici că mătușa Calypso îi pârâse, împreună cu tații
lor blestemându-i a nu se mai întâlni niciodată, iar dacă o vor face,
Caleb să devină cel mai aprig cerb și Crina cea mai gingașă căprioară,
însă niciodată să nu se poată vedea, cerbul să fie prezent în vale doar
noaptea, iar căprioara doar ziua. Așa se face că, noaptea se aude
boncănit de cerb (este Caleb), iar ziua aleargă, de colo-colo, căprioara
Crina, gingaș, elegant, grațios... Împreună cu suratele ei mai mici...
Se caută, se caută, se caută de-atunci, din vremurile de început, dar
niciodată nu au reușit să se regăsească...
- Unchiule Geo, de unde știi legenda aceasta? Trebuie să mi-o notez și eu! spuse încet Robert.
- Așa spun bătrânii cătunului acestuia. Nu știu cât adevăr conține și cât nu. Însă e bine să reținem. E tradiția noastră!
- Domnul profesor Nicolae Făulete, în cartea sa Monografia
istorico-etnografică a comunei Costești - județul Vâlcea. Lucrare de
diplomă, 1977. Istoria învățământului în comuna Costești - județul
Vâlcea, până în anul 1918. Lucrare de grad, 1994”, precizează că -
rosti, atunci, Matei - în Munții Căpățânii (Masivul Buila-Vânturarița)
se întâlnește capra neagră. Cerbul, mistrețul și căpriorul se mențin mai
ales în făgete, putând fi întâlnite frecvent din etajul molidișurilor
(cerbul) până în pădurea de stejar (mistrețul și căpriorul). Mistrețul
și ursul au început să coboare câteodată în satul Pietreni. Căpriorii
coboară până în pădurile și zăvoaiele din partea de sud a Costeștiului.
Pe lângă aceștia, se mai întâlnesc veverițele.
- Ei, dar un sâmbure de adevăr tot există în legendă! spuse cu tărie și convingere Viviana.
- Da, așa e, recunoscu Oana.
- Eu am aflar chiar ce-i spunea, câteodată, Caleb prietenei sale,
Crina - susținu Liliana. Iată ce frumos: Am cules stele mii și ți-am
împodobit, în prag de seară, gândul. Am luat luna de pe cer și-am poleit
văzduhul nergru-ntunecat, cu stele luminoase. Am presărat, prin lunci
și prin livezi, praf de stele - vise! Acum, mai clar și parc-aevea îți
citesc doinitele dorințe. Cu drag te-mbrățișez și îți doresc o noapte
feerică, minunății și zilecât mai pline se sănătate și senin cu bucurii!
- Ce frumos! Era - cu adevărat - un romantic, Caleb! Pe vremea aceea oamenii erau mai buni!
- Și totuși... Mătușa Calypso nu a avut inimă, când i-a pârât... Offf!
- Se spune că, în urmă, a regretat enorm...
- Haideți, copii, să ne odihnim și să luăm o gustare, pentru a prinde
forțe ca să ne continuăm plimbarea. Am vrea să vizităm biserica
”Săcături”. Vom coborî prin Valea Căpriorii, vom trece peste pârâu și
vom urca pe costișa cătunului Secături...
- Grozav! Chiar doream
să vă rog acest lucru! Urcușurile și coborâșurile m-au cam obosit. Și
încă vom mai avea de coborât și de urcat...
- Da!
Ziua
continua învăluită în razele jucăușe ale soarelui, ce nu-și
întreupseseră jocul plin de veselie, ”De-a v-ați ascunselea”, cu norii
mici, pufoși, dar plumburii, ce se zbenguiau în înaltul senin, vrând
parcă să-și ciocnească cornițele de berbecuți închipuiți.Vântul
contribuia și el la veselia lor, adiind, suflare cu suflare, răcoros, în
mișcări de evantai.
După ce toți au prins puteri, au și pornit la
drum, prin Valea Căpriorii, spre biserica ”Săcături”. Drum pe care,
după cum mărturisiră Viviana, Matei și Marcu, îl mai coborâră și îl mai
urcară adesea, când veneau sau când se duceau la biserică. Era...
scurtătura lor... Era Valea - mult umblată de căprioare - ce despărțea
Valea Costeștilor de cătunul Mlăci și Valea Bistriței. Era... drumul mai
scurt ce ducea la bisericile ”Săcături” și ”Grămești” din satul
Costești, dar și la biserica ”Ciorobești”, din satul Pietreni. Era
drumul mai scurt ce te scotea la pârâu. Pârâul Costești. Care izvora din
Muntele Neteda și curgea, de la N spre S, printr-o vale îngustă și
adâncă, udând satele Pietreni și Costești, după care se vărsa în
Bistrița, pe malul stâng, la hotarul dintre comunele Costești și
Tomșani.
Dar haideți să-i lăsăm pe eroii noștri în drumul lor,
liniștiți, dar veseli, dându-ne întâlnire cu ei, pentru a cunoaște alte
și alte lucruri, într-un viitor nu prea îndepărtat, într-o altă zi cu
soare și zumzet de albine! Să ne despărțim, deocamdată, de ei, aici.
Autor:
Nicoleta Enculescu
se simte plin(ă) de speranţă cu