Trandafirul

TRANDAFIRUL

            Înălțându-și dorurile spre un albastru liniștitor, senin și infinit, trandafirul prinde în cupa mâinilor sale curcubeul speranței: lila, roz, roșu, galben, grena, portocaliu, crem, alb. Mult alb, ca o corolă a speranței pline de farmec și neamăgire. Și, în cele din urmă, verde. Verdele liniștitor  al vieții, picurat în pământ și purtat prin trupu-i viguros, de la rădăcini, până-n vârful frunzelor zimțate și țepii ca de arici metamorfozat forțat.

  

            Țepi...

            Trandafirul își ocrotește demnitatea și credința de a fi drept și frumos cu țepii. Țepi în care, cei răi, neluându-i prea mult în seamă, se rănesc, își rănesc orgoliile. Dar pentru cei buni și curați la suflet, țepii trandafirului sunt fini precum mătasea...

            Înălțându-și fruntea spre senin, însetat de sublim absolut și firesc, trandafirul își pierde, cu vremea, strălucirea, dar nu și demnitatea, curajul de a înfrunta greutățile anotimpurilor friguroase și bunătatea, nu-și pierde speranța și visul, ci le sădește în urmașii pitici, ce-și așteaptă, răbdători și timizi, deschiderea spre Univers: bobocii aleși și cuminți, visători eterni. Visând la un soare căruia să-i înalțe bineți în dimineți răsărite din nopțile-adânci de mister...

            Trandafirul...

            Iubiți trandafirii!

            Iubiți bunătatea și fiți buni!

            Iubiți frumusețea și fiți frumoși la suflet și la vis!

            Iubiți demnitatea și aspirați spre absolut! Absolutul fericirii voastre.

            Fiți fericiți!

Nicoleta Enculescu, 26 mai 2020 (din cartea mea, Urme în nisipul vieții)