Lumea monahilor nr. 42 (decembrie 2010)
Cuprins: monahi carturari
Parintele Veniamin Micle - monahul carturar
Pe părintele Veniamin Micle l-am întâlnit pe treptele bisericii de la mănăstirea Bistriţa de Vâlcea. Statura sa părea să ia ceva din supleţea zidurilor înalte ale bisericii ale cărei trepte le cobora; înalt, slab, te întâmpină cu nişte vii, pătrunzători. Chilia părintelui se găseşte în aripa veche a mănăstirii, lângă minunea isihastă numită Biserica Bolniţei. Zidurile vechi, crăpate pe alocuri, din afara noii incinte a mănăstirii par a-i asigura părintelui Veniamin liniştea dorită. Din vechea clădire, părintele ocupă aproape un etaj, chiar dacă chilia propiu-zisă este una strâmtă, călugărească. Restul camerelor sunt ocupate de... cărţi. Multe dintre ele alcătuiesc biblioteca părintelui. De copil i-a plăcut cartea şi peste tot pe unde a ajuns şi-a cărat biblioteca cu sine. Datorită cărţilor a ajuns şi în episcopia Vâlcei; pe când era asistent la Facultatea de Teologie din Sibiu, şi-a transportat toată biblioteca la Cozia, pentru a o avea mai aproape. A ajuns apoi la mănăstirea Bistriţa pentru a-şi împlini un vis... Ani de zile a muncit la visul său, fără însă ca acesta să se împlinească. Părintele a mers însă mai departe pe calea călugăriei pe care apucase de la 16 ani. Şi-a urmat dragostea de carte, având astăzi peste 30 de volume scrise. Impresionant este faptul că părintele nu numai că scrie cărţile, dar tot el le şi tipăreşte şi apoi... le dăruieşte, spre folosul tuturor. Chiar dacă are 70 de ani trecuţi, la dânsul în chilie, pe masa de lucru „odihneşte” (sau mai bine spus „transpiră”) un laptop, iar într-o altă încăpere părintele şi-a cumpărat un copiator modern şi o maşinărie de legat cărţi, o adevărătă „tiparniţă” cum îi place să-i spună camerei unde, de unul singur, tipăreşte cărţile scrise chiar de dânsul. Dialogul cu părintele Veniamin Micle s-a purtat astfel mereu în jurul cărţii.
- Părinte Veniamin Micle sunteţi de peste 30 de ani în zona Vâlcei. Originea dumneavostră este însă departe de ţinuturile olteneşti, tocmai în nordul Transilvaniei, în Satu Mare. Cum a ajuns un maramureşean în Oltenia şi cum de s-a ataşat atât de tare de aceste ţinuturi?
- Da, într-adevăr, originar sunt din Maramureş. Strămoşii mei sunt descendenţii unor nobili maramureşeni. Aceştia au fost ridicaţi la cel mai înalt grad nobiliar, acela de conte, de către Matei Corvin, datorită faptului că unul din strămoşii mei, Ioan Micle, făcea parte din garda personală a lui Matei Corvin, cunoscută sub numele de „sumanele negre”. Această gardă personală, formată din unsprezece maramureşeni, i-au salvat viaţa lui Matei Corvin în războiul avut cu Ştefan cel Mare, în anul 1467; şi datorită acestui fapt, au fost ridicaţi la cel mai înalt rang nobiliar. Acest Ioan Micle din Maramureş, care trăia la Şugatag, s-a transferat în zona Ţării Chiuarului, în zona Băii Mari. Şi eu sunt originar de acolo. Întâmplarea a făcut, după ce am intrat la mănăstire, după ce am urmat studiile teologice, să intru în învăţământ. Şi, în anul 1972, când eram asistent, la Sibiu, la Institutul Teologic de acolo, mi-am adus toată biblioteca la mănăstirea Cozia, pentru că era mai aproape de Sibiu. Şi aşa am rămas în eparhia Râmnicului. Apoi în anul 1983, am preluat mănăstirea Bistriţa, care până atunci era ocupată de către stat, încă din anul 1959 când a fost desfiinţată datorită Decretului. În 1983 eu am preluat această mănăstire, cu mari idealuri şi cu mari speranţe, ca să fac aici un centru de cultură medievală de rezonanţă europeană. Am început activitatea, am proiectat spaţiile corespunzătoare idealurilor propuse, am construit aici chilii pentru călugări cărturari – aici fiecare chilie are aspect de garsonieră: cu baie, cu duş. Am creat spaţiu pentru un mare muzeu al tiparului românesc, pentru că aveam convingerea de atunci, că aici a funcţionat prima tipografie din Ţara Românească. Am creat spaţii pentru laboratoare destinate restaurării icoanelor şi cărţilor vechi, pentru că, în fond, pe baza acestei motivaţii, am reuşit să recuperăm spaţiile acestea vaste ale mănăstirii, care erau ocupate de stat. Am creat spaţii pentru biblioteci, pentru depozitarea cărţilor, săli de şedinţă, de conferinţă, de proiecţii de filme, de diapozitive ş.a.m.d. Am dus lucrările până în 1992, când o parte din ele au devenit locuibile. Atunci, s-a blocat totul... Nu s-a mai definitivat nici muzeul, nici laboratoarele, nici spaţiile, şi am rămas aşa, o mănăstire, am putea zice, modestă, ca toate celelalte, şi, în ultimii 25 de ani, din nefericire, nu s-a mai făcut mai nimic.
Reîntorcându-ne acum puţin la începuturile vieţii dumneavoastră monahale, am înţeles că aţi intrat în mănăstire de tânăr, în Rohia. Ce v-a făcut să intraţi în mănăstire?
Nu ştiu ce m-a făcut. A fost o dorinţă de când eram mic. Ştiu că aveam, probabil, cinci-şase ani; bunica şi mama mergeau la mănăstirea Rohia, şi-mi spuneau cum sunt acolo călugării. Mie mi-a intrat această idee în suflet şi voiam să mă fac şi eu călugăr. Şi mama mi-a spus: „Nu poţi merge, că nu ştii citi. Călugării trebuie să ştie să citească”. Şi am învăţat să citesc când aveam cinci-şase ani, de la o soră a mea mai mare, care era la şcoală, şi ţin minte că am învăţat cu litere din astea mărunte, şi am citit viaţa lui Veniamin Costache, mitropolitul, că atunci se făcea şi istorie bisericească în şcoală. Şi de atunci, m-am hotărât: mă fac călugăr şi îmi iau numele Veniamin. Se vede că Dumnezeu mi-a îndeplinit această dorinţă „copilărească“. În fine, la 15 ani, am intrat în mănăstire la Rohia. După un an de zile, părintele stareţ mi-a dat ascultare să urmez cursurile seminarului teologic din Cluj.
Cine era stareţ?
Părintele stareţ era actualul episcop Iustinian Chira, de la Baia Mare. Şi după terminarea seminarului, a urmat decretul din 1959, şi am fost dat afară din mănăstire, apoi, peste vreo câteva săptămâni am fost reprimit şi hirotonit. Am fost hirotonit preot pentru mănăstirea Rohia, care rămăsese cu un singur vieţuitor, părintele stareţ Iustinian. Am fost reprimit eu şi încă un călugăr, hirotoniţi preoţi; am slujit timp de trei ani de zile, iar în 1962, P.S. Teofil al Clujului, care primise nişte referinţe foarte bune despre mine, pentru că mai slujisem pe la diferite parohii vacante, mi-a spus să mă înscriu la Institutul Teologic din Sibiu. Astfel, mi-am continuat studiile la Sibiu. În ’66, am intrat la doctorat la Bucureşti, în ’68, am primit o bursă guvernamentală din partea guvernului francez, cu ocazia vizitei lui Charles de Gaulle în România, când a oferit două burse şi pentru institutele teologice, şi aşa că am studiat în Franţa trei ani de zile. M-am reîntors, am fost numit asistent la Institutul din Sibiu. În această perioadă, patriarhia m-a delegat ca reprezentant al Institutului teologic de la Sibiu, la Institutul Ecumenic Tantur de la Ierusalim. Tot în această perioadă, mitropolitul Mladin a dorit să mă numească episcop vicar. Însă au intervenit alţii, cu relaţii... puternice şi eu, în fine, am fost chiar acuzat de trădarea Ortodoxiei, a ţării, a guvernului, în tot cazul, acuzaţii foarte grave...
- Datorită plecărilor în străinătate?
- Nu..., ca să-mi ocupe locul. Numai pentru aceea, nu pentru altceva. Fac o paranteză aici: când a vrut să mă numească patriarhul Iustin Moisescu, director la Seminarul din Bucureşti, l-a întrebat pe Nenciu, vicepreşedintele departamentului Culte, omul partidului : „Uite, aş vrea să-l numesc pe Veniamin director, ai ceva împotriva lui? Sunteţi de acord?” Zice: „Da, vai de mine, n-avem nimic împotrivă.” Zice: „Dar ştiţi că el a avut nişte probleme la Ierusalim...” şi Nenciu a zis: „E nevinovat băiatul!” Deci, ei ştiau foarte bine cine-i vinovat, cine-i nevinovat, dar foloseau aceste acuze în interese personale şi de partid. Oarecum, mie mi-a convenit afirmaţia lui Nenciu „E nevinovat băiatul!”, pentru că, orişicum, e o afirmaţie spusă de unul care chiar ştia cum stau lucrurile.
- Doctoratul în ce l-aţi avut? În istorie?
- Doctoratul l-am avut în omiletică şi catehetică. Aceasta a fost specialitatea mea. Însă, după ce am ieşit din învăţământ, am zis că cel mai potrivit pentru un călugăr e să se ocupe de istorie.
- Dar de unde această pasiune pentru istorie?
- Probabil tot din copilărie.
- De la Veniamin Costache!
- Nu, nu de asta! Eu ţin minte că am citit istoria lui Alexandru Macedon, şi probabil mi s-a înfipt în inimă pasiunea asta de cunoaştere... nu ştiu, dar cred că de aici, eu aşa îmi explic fenomenul acesta. Şi licenţa, practic, mi-am luat-o în domeniul istoriei, licenţa în teologie. Mi-a plăcut istoria, iar în mănăstire am considerat că cel mai potrivit lucru este cercetarea istorică. Pentru că şi pentru omiletică trebuie să fii în problemele teologice, în actualitate, trebuie să fii într-un centru universitar; istoria, însă, se scrie pe documente şi documentele le poţi confrunta şi analiza şi trage concluzii.
- Se pliază mai mult pe singurătatea şi pe liniştea monahului?
- Probabil. Chiar ieri discutam cu cineva că eu n-am ieşit din mănăstirea Bistriţa de un an jumătate. Efectiv, n-am ieşit pe poarta mănăstirii. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scris şi anul acesta vreo cinci cărţi, şi merg înainte.
- Aţi trecut prin perioada comunismului. După o viaţă de monah dusă într-un regim care a fost împotriva credinţei şi a creştinismului, cum vi se pare că a influenţat viaţa oamenilor de rând acest regim, privindu-l acum, la terminarea lui?
- Eu cred că a influenţat mai mult viaţa celor care s‑au compromis cu sistemul comunist, care au devenit colaboratori şi sprijinitori ai sistemului. Vă spun sincer, pe mine a încercat securitatea să mă coopteze, să mă racoleze, de când eram student la Teologie. Şi dau slavă lui Dumnezeu, că El m-a luminat ce să fac fac. Pentru că mi s-a promis, când eram student la teologie şi încă nu se vorbea de plecat în străinătate – era prin ’65 – mi-a promis că dacă devin colaboratorul lor, fiind premiant între studenţi, o să mă trimită în străinătate; fiind călugăr, mi s-a spus că am toate şansele să ajung episcop; vă daţi seama, făceau nişte oferte extraordinare. Dar nu mi-a convenit. Probabil prin structura aia pe care am avut-o moştenită de la strămoşii mei, nobilii maramureşeni, nu am putut să devin un turnător, un trădător – că mi s-a cerut să-l divulg, să-l torn pe rector! Iar eu cu rectorul institutului eram în relaţii excepţional de bune. Eu eram şi şef de clasă, eram şi premiant, el mă aprecia foarte mult, licenţa o făcusem la dânsul. Când avea de scris vreun articol, mă chema în birou, mă punea la birou şi el stătea într-un fotoliu şi-mi dicta articolul. Când am fost chemat de persoana respectivă, şi mi-a cerut să dau informaţii despre rector, că îmi facilitează ei..., eu am mers rector: „Părinte rector, uite ce am păţit!” „Ce ai păţit?” „M-a chemat cutare şi mi‑a spus aşa şi aşa.” Eu i-am spus că s-a recomandat de la departamentul cultelor. „Cum arăta?” Şi i-am spus cum arăta. Zice: „A, păi ăla-i securist!” Îl cunoştea părintele.
- Era deja trecut prin mai multe, părintele!
- Acela era securistul judeţului, dar eu nu-l cunoşteam. În fine! Când am fost la Craiova, la fel am fost solicitat, la Bucureşti, la fel, la Râmnicu Vâlcea, la Cozia, peste tot am fost solicitat să colaborez, dar, slavă lui Dumnezeu că m-a ferit!
Ce constat? Constat că am rămas cu mintea limpede. Pentru că, în general, aceştia care au ajuns să colaboreze cu securitatea, cu comunismul, sunt sigur că li s-a făcut o spălare a creierului, şi nu mai sunt capabili să judece realităţile, ci doar să reacţioneze ca nişte roboţi la nişte idei introduse în creierul lor. De aici, tragedia noastră. Tragedia şi a bisericii, tragedia şi a ţării. Pentru că noi suntem conduşi de aceste elemente. Şi de aceea suntem în halul în care suntem, să recunoaştem! Suntem ultimii din Europa! Uite, şi cazul acesta, cu Nichita de la Brâncoveni; duhovnicul mănăstirii împreună cu jumătate din obşte, a plecat în străinătate, definitiv, în Grecia, revoltaţi împotriva bisericii; şi au dat o „mărturisire de credinţă“ prin care se leapădă de comuniunea cu Biserica Ortodoxă Română. Acestea sunt nişte tragedii! Şi aici mă întreb eu: de ce ierarhii noştri nu intră prin mănăstiri, să vadă ce e prin mănăstiri? Apleacă urechile numai la stareţi şi la stareţe, de pe urma cărora au beneficii, şi nu se mai interesează care e viaţa reală în mănăstiri. Deci sunt multe probleme! Aceasta e situaţia în care ne găsim la ora actuală!
- Vorbiţi mult de şcoala de la Bistriţa, cea din vechime. E importantă şcoala, cărturăria pentru un monah?
- Categoric! Categoric! Fără cultură eu cred că nici nu poţi fi monah. Trebuie să fii cult. Pentru că marii sfinţi părinţi ai noştri, care au ridicat biserica pe cele mai înalte culmi ale strălucirii, cum a fost în secolul al IV-lea, cu sfântul Vasile, sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Grigorie, sfântul Atanasie – aceştia erau mari cărturari, mari filosofi, mari teologi! Adică aveau o cultură laică pe baza căreia s-au format apoi ca teologi. Nu se poate concepe un călugăr necărturar. În primul rând, la mănăstire vine multă lume şi solicită sfaturi, solicită îndrumări. Ce te faci tu, care habar n-ai ce se întâmplă în lume sau în societate sau chiar în viaţa asta culturală sau ştiinţifică. Vedeţi că se pun probleme, de exemplu, şi acum, în legătură cu sfârşitul lumii în anul 2012, dacă nu citeşti nimic, rămâi uimit, că nu ştii despre ce este vorba. Şi alte şi alte probleme, pe care călugărul trebuie să le cunoască. Pe vremea mea, când eram eu frate la Rohia, se făcea şcoală monahală. Toţi eram obligaţi – şi, închipuiţi-vă: era pe timpul comuniştilor, în cincizeci şi ceva – toţi eram obligaţi să facem şcoală monahală. Şi veneau la sfârşitul anului profesori de la seminarul teologic şi consilieri de la episcopie, care ne examinau şi ne dădeau un calificativ şi o diplomă la sfârşitul cursurilor. Acuma, din nefericire, nu avem seminarii monahale, unde să se facă o pregătire specială pentru călugări, călugării se înscriu pe la seminarii, pe la facultăţi de teologie, frecventează, nu frecventează cursurile, li se dau diplome, dar pregătirea lasă de dorit. Văd chiar şi maici: licenţiate, şi unele la doctorat, la masterate, şi nu-s în stare să facă o vecernie sau o utrenie, care sunt baza unui călugăr, că nici n-ai voie să fii călugăr dacă nu ştii glasurile şi rânduiala tipiconală la strană. Şi suntem călugări, cu doctorate, şi nu ştim să facem ceea ce trebuie să facă un călugăr de strană.
- Dar au fost şi sfinţi analfabeţi, părinte.
- Au fost! Categoric! Dar aceştia erau sfinţi care trăiau mai mult prin pustie, şi erau analfabeţi în ceea ce înseamnă citirea literelor, dar ştiau citi în cartea naturii, care descoperă pe Dumnezeu!
- Aveau altfel de şcoală!
- Altfel de şcoală! Şi altfel de citire! Că nu titlurile te fac cărturar, ci felul de a înţelege şi de a pătrunde problemele, acelea te fac cărturar.
- Şcoala românească, acum, trece printr-o perioadă foarte grea. Toţi ne plângem de învăţământ, de şcoală. Dumneavoastră, de aici, din liniştea chiliei, cum vedeţi o revitalizare a ei?
- Trebuie să fim foarte serioşi aici; eu am urmărit fenomenul acesta şi am observat că fiecare ministru al culturii a venit cu un program. Suntem de-a dreptul... Nu se poate aşa. Aceste lucruri trebuiesc făcute pentru o perioadă îndelungată. Şi nu cred că ministrul educaţiei ar trebui să facă acest program, ci ar trebui ca profesorii de elită să se întrunească, să facă nişte programe, şi apoi să le supună aprobării guvernului şi parlamentului ş.a.m.d. Din păcate, văd că suntem într-o fază incipientă în ceea ce priveşte pregătirea viitorilor tineri...
- Revenind la istorie, la pasiunea dumneavoastră, să-i spunem aşa cu o expresie mai laică, cât de importantă este ea pentru un copil, pentru un adolescent? Mai ales că acum, din curricula şcolară, a ajuns la o singură oră, copiii nu prea mai citesc...
- Latinii spuneau: „Istoria magister vitae”, istoria este dascălul vieţii. E absolut necesară istoria. Istoria este viaţă, dar trebuie să o prezinţi autentic, veridic, nu falsificată după opiniile politice. Istoria este una şi trebuie studiată exact aşa cum s-a desfăşurat, cum o prezintă documentele şi evenimentele înregistrate de cronici şi de analele istoriei. După mine este absolut necesar – asta e opinia mea, probabil că unde am şi aşa mare pasiune pentru istorie, dar eu cred că este adevărat ceea ce cred.
- Dar pentru un copil ea nu poate fi şi plicticoasă?
- Nu e deloc plicticoasă dacă ştii cum să o prezinţi. Istoria este ca o poveste. Deci e mult mai uşor de reţinut o istorie decât o lecţie de filosofie sau de psihologie sau de matematică sau... Eu cred că istoria se poate învăţa cel mai uşor – bineînţeles, dacă este predată înţelept! – pentru că este ca o poveste.
- Întorcându-ne acum la viaţa monahală, la părinţi, cum o vedeţi, de aici înainte? Ce ar trebui să mai construim, ca ea să se întărească? Mai ales după venirea aceea puternică a tineretului din anii ’90, în ultimul timp toată lumea se plânge că nu mai vin oameni în mănăstire.
- Este adevărat că nu vin oameni în mănăstire, şi care au venit, mulţi au plecat. E o mare carenţă în monahismul nostru. Din nefericire, majoritatea mănăstirilor sunt conduse tot de stareţii aceia vechi, unii au 40-50 de ani de stăreţie, care s-au format într-o perioadă de compromis. Şi, cum spuneam mai devreme, de mentalitate, este foarte greu ca să pricepi realităţile. Ai fost obişnuiţi, cu anumite mentalităţi, şi mergi cu acelea înainte. Chiar azi dimineaţă mă gândeam că în mitropolia noastră nu-mi aduc aminte să fi fost o sinaxă a stareţilor, deşi în alte eparhii mai sunt. Acum, din câte spun cei care participă, se pare că nici ei nu pot să discute toate problemele, pentru că imediat li se retrage cuvântul. Problema numărul unu: ar trebui o cunoaştere reală a situaţiei monahismului. În zadar venim noi şi ne lăudăm că avem atâtea mănăstiri, că avem atâta personal – aceasta n-are nicio valoare dacă nu e de calitate. Calitatea face valoarea şi a vieţii, şi a omului, şi a instituţiilor.
- Acesta ar fi primul pas...
- Primul pas, cunoaşterea realităţii. Şi apoi, cum vorbeam şi pe linia învăţământului, cunoscând aceste realităţi, convocaţi călugări cu experienţă, ca să propună nişte principii, nişte reguli, nişte rânduieli pentru redresarea monahismului. Eu cred că, în primul rând, ar trebui nişte şcoli monahale, pentru că un călugăr care urmează seminarul nu are o formaţie monahală. Eu intenţionam, imediat după ’89, ca la Bistriţa să fac o Academie monahală, cu un anumit regulament, cu o anumită programă, specific monahală, unde să se formeze viitorii conducători ai bisericii, ierarhi, stareţi, duhovnici. Ideea am lansat-o cu ocazia discuţiei privind noul regulament al vieţii monahale, unde ni s-a cerut nouă, celor mai în vârstă, să facem propuneri. Am făcut şi eu propunerea aceasta – dar nu am spus decât ideea, despre regulament şi proiect nu am pomenit. Şi cineva şi-a şi însuşit ideea şi a şi făcut o academie, dar n-a fost ce intenţionam eu! A făcut el o academie unde se întâlnesc anual anumiţi presupuşi savanţi şi prezintă diferite referate.... Eu altceva am conceput! Am conceput academia să fie o pepinieră de formare a noilor cadre de conducere a mănăstirilor şi a bisericii. Adică unde să se facă o educaţie, iar călugărul care va pleca din academie la facultatea de teologie să fie net superior studenţilor mireni, astfel încât aceştia să vadă în el o personalitate. Iar acesta, când va ajunge episcop, să i se zică „Sărut mâna!” din toată inimă.
- Să fie într-adevăr un model pentru mireni...
- Categoric, şi în special pentru viitorii preoţi să fie un model, adică să-i zică „Sărut mâna!” încă din facultate, nu prieteni de pahar, şi după aceea ajunge episcop şi ....
- Atunci ar fi nevoie aici şi de o purtare duhovnicească, şi de o şcoală a rugăciunii...
- Categoric! Aceasta în primul rând: călugărul să ducă viaţă mănăstirească, cu rugăciuni, cu program de mănăstire,... un lucru foarte interesant: noi nu sesizăm aceste mari lucruri. Am rămas uimit de un teolog grec care studiase în România, înainte de ’89, când, facultăţile de teologie şi chiar şi seminariile erau axate şi pe rugăciune. Pentru că era dimineaţa rugăciune, Liturghie, seara era rugăciune – deci nu era lipsă de această preocupare duhovnicească. Şi respectivul teolog grec zice: „Mi-aduc aminte de pregătirea teologică din România, că avea un caracter duhovnicesc” şi accentua aceste rugăciuni, pentru că în Grecia, se vede că este mai laicizată problema. Facultăţile, fiind în cadrul universităţii de stat şi-au pierdut acum această dimensiune. Pe la biserică treci, o saluţi, şi n-ai programul acesta de rugăciune. Vedeţi ce s-a pierdut? Probabil noi nici nu l-am sesizat, pentru că trăiam în el, dar uite, un grec a apreciat această atitudine, această frumoasă organizare a învăţământului teologic care era până în ’89. În sensul acesta vroiam să fac eu o academie, unde să pregătesc călugări. N-am reuşit; atunci mi-am continuat drumul de unul singur şi mi-am făcut tipografie personală. Şi am foarte multe cărţi, le tipăresc eu, aici, în tipografia mea. Prin aceasta vreau să spun că se pot face lucruri extraordinare, dar trebuie să fie mintea limpede şi să ai puţină râvnă şi puţină dragoste faţă de ceea ce ai îmbrăţişat.
M-aţi întrebat de şcoala de la mănăstirea Bistriţa. Aici a fost o şcoală foarte veche, chiar la 1494, stareţul Macarie era numit şi năstavnic, adică conducător de şcoală! La această şcoală s-a format, de exemplu, Neagoe Basarab. Plus, tinerii Craioveşti, toţi au învăţat aici, iar de la începutul secolului al XVI-lea, avem o serie de documente scrise de monahii bistriţeni. Deci, era un mediu prielnic unde să îşi organizeze tipografia ieromonahul Macarie. În timp ce la Târgovişte nu era nimic! Trebuie să fim serioşi, adică să renunţăm la acest sentimentalism sau la aceste afirmaţii pe care le-a făcut Odobescu. El, însă nu e de acuzat, pentru că le-a făcut acum o sută cincizeci de ani, când cercetările istorice nu erau atât de avansate. Iar acum s-a constatat că într-adevăr, la Dealu nu era absolut nimic, iar tipografiile, în epoca respectivă, nu se instalau în capitale, ci în mănăstiri. Şi în Apus – am făcut istoria tiparului –în Franţa, în Anglia, în Italia, în Germania, toate tipografiile erau în mănăstiri. Uitaţi, de exemplu, Matei Corvin, care era recunoscut ca un mare prinţ al cărturarilor, şi care avea o pasiune extraordinară faţă de scrieri, a vrut să organizeze o tipografie în capitală; n-a rezistat însă! Aceasta era mentalitatea – centru de cultură, în evul mediu, era mănăstirea! Capitalele erau mult mai frământate şi politic, apoi războaiele ş.a.m.d. În liniştea mănăstirilor se putea lucra, se putea scrie, se putea activa.
- Şi astăzi, monahul cărturar Veniamin Micle cu ce se ocupă?
- În prezent, mă ocup în special de opera ieromonahului Macarie tipograful, pentru că anul acesta s‑au împlinit 500 de ani de la apariţia Octoihului în limba slavonă, apărut în Ţara Românească. În urmă cu doi ani, am scris o monografie intitulată Macarie ieromonahul, tipograf român. Din cercetările pe care le-am efectuat, am ajuns la concluzia că Macarie tipograful din Ţara Românească este de origine românească, nu este vorba de acel Macarie din Muntenegru, despre care cercetători sârbi au demonstrat că el a murit în mănăstirea în care se afla, la anul 1496, când Muntenegru a fost ocupat de turci. Deci nu avea cum să aibă legătură cu Macarie ieromonahul. Macarie din Ţara Românească este de origine din Transilvania. În documentele medievale, apar mai mulţi tipografi din Transilvania, care activau la Veneţia. Printre ei, se găsea şi unul Martinus Burciensis de Cseidino, adică Martin Bârsanul din Codlea. După ce a deprins arta tipografică la Veneţia, a ajuns la Brno, iar acolo l-a cunoscut pe Schweipold Fiol, un tipograf neamţ care tipărea la Cracovia cărţi ortodoxe în limba slavonă. Lucru foarte interesant, pe care nu l-a sesizat nici un cercetător: epilogul Liturghierului lui Macarie, apărut în anul 1508, este un prolog al lui Schweipold Fiol, o copie aproape identică. După ce autorităţile catolice de la Cracovia au închis tipografia lui Schweipold Fiol, ei s-au stabilit la mănăstirea Peri, din Maramureş, au activat o perioadă acolo, iar ulterior, acest Martinus Burciensis a trecut în Ţara Românească. Şi n-ar fi exclus ca el să se fi călugărit în Ţara Românească, pentru că Alexandru Odobescu, citând Cronica anonimă, spune că, venind în Ţara Românească, şi-a luat podvigul de ieromonah – deci aceasta ar însemna că el n-a fost ieromonah când a venit în Ţara Românească. Iar locul unde s-a stabilit, este sigur că a fost mănăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea, pentru că era cel mai mare centru de cultură slavonă din Ţara Românească în epoca respectivă. La mănăstirea Bistriţa erau caligrafi care scriau în limba slavonă, erau sculptori, erau gravori, era chiar şi un atelier de legătorie de cărţi. Deci, toate documentele converg spre această ipoteză, că Macarie Tipograful este acel Martinus Burciensis de Cseidino, care a activat la mănăstirea Bistriţa în perioada 1508-1512.
Autor: Mădălin Iacob
