18 - 20 august 2010. Sf. Manastire Bistrita Olteana in imagini. Comuna Costesti, sat Bistrita, judetul Valcea.

va continua

12 August 1972. 12 August 2010: 38 de ani... Impliniti intre orele 13.00 si 15.00... Nu stiu, cu exactitate, cand... :((

- la 6 ani, la Pojorata:

- ianuarie, 2010:

- alturi de elevele mele premiante ale clasei a VIII-a A a Scolii cu clasele I - VIII nr.95, sector 3, Bucuresti, impreuna cu doamna lor profesoara de limba si literatura romana, Stefana POPA

- Sfântuleţul care mă / ne ocroteşte: Cuviosul Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea "Bistriţa Olteană"


- spaţiul care mă defineşte: comuna Costeşti, judeţul Vâlcea:



- La botez: decembrie 1972. Naş: Svoreni Nicolae



- Mică, mică (1973 / 1974)...


- în tren, cu mami şi cu sora mea:


- în parcul "Moghioroş", din cartierul Drumul Taberei, alături de naşa mea:


- amintiri de... grădiniţă:




- iunie, 1977 (alături de sora mea):


- in clasa I: Scoala cu clasele I - VIII nr.169, sector 6, Bucuresti (an scolar 1979/1980; invatatoare: doamna Măduţă)


- emotii de Craciun, 1985:


- dupa examenul de admitere in clasa a IX-a, treapta I de liceu, intr-un moment de recreere, in parcul "Moghioros" din cartierul Drumul Taberei, alaturi de Valentina David si de sora ei, Lili:



- mai, 1989, clasa a X-a B, Liceul de filologie-istorie "Zoia Kosmodemianskaia"; alaturi de Mireille, in fata ferestrelor cabinetului de limba romana:


- in 1990, la cununia civila a surorii mele, alaturi de Valentina David si Nicoleta Sima:


- 1994:


- 1995:


- 1996: Cu Iulia, in parcul din fata magazinului "Unirea", Bucuresti:


- in anul 1997:






- de Nasterea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in anul 2000, in biserica "Foisorului", Bucuresti, str.Foisorului nr.119, sector 3; alaturi de cantareti, paracliseri: Magda Gheorghe, Georgian Paunoiu (acum Preot slujitor la Paraclisul "Sfanta Ecaterina", al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti; asistent universitar drd. la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti: FELICITARI!!!), nenea Vasile, Gabriela-Mihaela Stanga, surioara cea mica a Mihaelei, nepoata PC Parinte paroh:


- august, 2001:


- 8 septembrie 2007: In ia de la bunica



- alaturi de cei dragi, la lansarea cartii mele de versuri.
Va multumesc, doamna Georgiana, ca ati fost si sunteti alaturi de mine! Va multumesc! (9 decembrie 2009):

Rugaciune la ziua numelui sau a nasterii

Dumnezeule Preasfinte, cum voi putea a-Ţi mulţumi cu vrednicie pentru viaţa ce mi-ai dat? Tu m-ai scos din întunericul nefiinţei şi viaţa mea este un dar al bunătăţii Tale. Tu, care m-ai păzit până acum, mă sprijineşte în necazuri şi întâmpină trebuinţele mele. Tu eşti Cel ce priveghezi asupra mea, îndreptezi paşii mei în calea binelui şi mă aperi de ispite. Când mă rătăcesc, Tu mă întorci în calea poruncilor Tale; când mă poticnesc, Tu mă sprijineşti; când cad, Tu mă ridici şi când păcătuiesc, Tu mă întorci şi-mi deschizi părinteştile Tale braţe. O, cât de multe sunt datoriile mele către Tine, pentru că mi-ai dat viaţă şi mi-ai dat în toate zilele semne despre părinteasca Ta bunătate şi îngrijire. Plină de vie recunoştinţă, Ţie Îţi închin toate zilele vieţii mele şi mai ales această zi de sărbătoare pentru mine, şi mă rog cu umilinţă ca bunătatea Ta să nu mă părăsească în tot timpul vieţii mele şi înţelepciunea Ta să mă povăţuiască totdeauna în calea binelui şi fericirii; pentru rugăciunile şi mijlocirile Sfântului Ierarh Nicolae, mare făcător de minuni şi ale Preacuratei Maicii Tale. Amin.

Interesant de vizitat (Pentru parinti si profesori!!!)

http://sites.google.com/site/panisoara/articole
http://sites.google.com/site/panisoara

Fise de scriitori romani. Partea a III-a

IV. ION CREANGĂ (1839 – 1889)

A. ACTIVITATEA LITERARA

1. POVESTI
- "Soacra cu trei nurori"
- "Capra cu trei iezi"
- "Punguta cu doi bani"
- "Danila Prepeleac"
- "Povestea porcului"
- "Povestea lui Stan Patitul"
- "Povestea lui Harap-Alb"
- "Fata babei si fata mosneagului"
- "Ivan Turbinca

Tematica/Problematica/Universul: lumea taraneasca proiectata in fabulos.

Trasaturi artistice: - viziune morala si caracterologica; - izvoare folclorice; - arta originala de povestitor; - interferenta real-fantastic; - oralitatea stilului.

2. "AMINTIRI DIN COPILARIE"

Tematica/Problematica/Universul: - copilarie evocata dintr-o perspectiva nostalgica; - lumea satului traditional.

Trasaturi artistice: - viziune clasica; - tendinta de evocare scenica; - umor; - rafinare artistica a limbii populare.

3. POVESTIRI
- "Mos Ion Roata";
- "Ioan Roata si Voda Cuza";
- "Popa Duhu";
- "Poveste";
- "Povestea unui om lenes";
- "Inul si camesa" etc..

Tematica/Problematica/Universul: - anecdote istorice; - parabole despre conditia umana.

Trasaturi artistice: - perspectiva anecdotica; - tendinta moralizatoare; - savoarea povestirii.

4. NUVELE
- "Mos Nichifor Cotcariul"

Tematica/Problematica/Universul: - siretenia si volubilitatea populara.

Trasaturi artistice: - stil echivoc.


B. VIATA SI ACTIVITATEA LITERARA

Ion Creanga s-a nascut la 10 iunie 1839, conform singurului document autentic: o condica ("mitrica, partea I") de nou-nascuti a satului Humulesti din 1839.
Intre 1846 si 1855, urmeaza scoala din Humulesti, dupa care invata la Brosteni, apoi la Targu-Neamt si la scoala de catiheti din Falticeni.
Intre 1855-1858, urmeaza Seminarul de la Socola (Iasi) - cursul inferior, dupa care se inscrie la Facultatea de Teologie a Universitatii din Iasi, dar nu o frecventeaza. Face, in schimb, un curs pentru institutori, condus de Titu Maiorescu, fiind numit institutor la clasa I, la o scoala din Iasi.
In 1875, il cunoaste pe Eminescu. Devin buni prieteni. Eminescu il introduce la "Junimea" si-l ajuta sa debuteze in revista "Convorbiri literare" ("Soacra cu trei nurori" - 1 octombrie 1875), unde va publica, pana in 1878, si celelalte povesti.
Intre 1881 si 1882 publica primele trei parti din "Amintiri din copilarie", a patra fiind postuma (dupa moartea sa).
In aceeasi perioada cu Eminescu (1883 - 1889), Creanga este bolnav si se stinge din viata la 31 decembrie 1889.
Intre 1890 si 1892 apar "Scrierile lui Ion Creanga", in doua volume, cu o prefata de A.D.Xenopol.


C. PORTRETUL SCRIITORULUI

Ion Creanga a intrat in literatura cu un fond sufletesc si intelectual de origine taraneasca, format mai intai in perimetrul vietii humulestene si dezvoltat, apoi, intr-un univers rural mai larg, care, prin extindere, poate fi considerat al intregului popor roman. Acest fond ii va procura materia operei si-si va pune amprenta asupra individualitatii lui artistice, care face din Creanga scriitorul roman cel mai apropiat de spiritul creatiei folclorice.
O particularitate a omului si scriitorului este jovialitatea, semn al vitalitatii si al dragostei de oameni. Scriitorul rade pentru a starni hazul, pentru a crea buna dispozitie - atitudine pe care o propune ca solutie oprimista de viata.
Socotit la inceput un autor "poporal", el s-a dovedit, in realitate, un artist profund original, care a creat, pornind de la folclor, o opera de neta individualitate, cu elemente caracteristice, de neconfundat, rezultat al unei inteligente artistice superioare si al unei inzestrari lingvistice remarcabile.


D. CRITICA LITERARA

"Placerea starnita de auditia scrierilor lui Creanga e de rafinament erudit. Niciun om de gust nu citeste aceasta opera ca sa ia cunostinta de intreaga intelepciune populara asa cum a fost ea cristalizata de veacuri in proverbe si zicatori. Dimpotriva, in loc sa fie educativ, efectul acestei intelepciuni este hilariant. Creanga foloseste un procedeu tipic autorilor carturaresti ca Rabelais, Sterne si Anatole France, si anume, paralela continua, dusa pana la betie, intre actualitate si experienta acumulata. El e un autor livresc. Opera lui Rabelais decurge intr-o ploaie de citate si de cuvinte savante ori rare, a caror intentie este tocmai de a parodia intelepciunea cartilor din care sunt extrase. Eruditia aceasta e incantatoare prin veselia care o intretine. Adevarata taina a lui Rabelais este "la joyeuseté". Anton Pann ori Creanga, amandoi humoristi de tip rabelaisian, fac cu greu figura de eruditi pentru cititorul comun. Asta vine din prejudecata ca autorul trebuie sa fie neaparat un umanist. Eruditia insa nu are limite si Anton Pann si Creanga sunt si ei niste mari eruditi, in materie de stiinta si literatura rurala. Desi citatele lor nu sunt scoase din carti, ci din traditia orala, printr-o nemaipomenita memorie, operele lor nu sunt mai putin carturaresti, structura lor fiind aceeasi ca a operei rabelaisiene: adica o jovialitate enorma, care innegreste orice fapt cu un roi de citate. Creanga e un umanist al stiintei satesti, scotand din eruditia lui un ras gros, fara a fi totusi un autor vesel prin materie."
(George Calinescu, "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent", Editura MINERVA, 1984, p.487)

"Basmul tine de ciclul "incercarilor grele", in care eroul trebuie sa indeplineasca ispavi extraordinare a caror realizare devine posibila cu ajutorul unor insotitori nazdravani sau al unor animale recunoscatoare."
(Jean Boutiere, "Viata si opera lui Ion Creanga", Editura JUNIMEA, 1976, p.154)

"Primul si cel mai vechi scenariu epic apartine mitului, "istorie adevarata", sacra, relatare a unui eveniment savarsit in timp primordial, fabulos, al inceputurilor, de catre fiinte supranaturale."
(Adrian Marion, "Dictionar de idei literare", Editura EMINESCU, 1973, volumul I, p.582)

"Caracterul vorbit, in sens popular, al limbii lui Creanga se manifesta cu cea mai mare forta in "expresii ideomatice" (sau izolari, cum le mai spune A. Philippide), grupari sintactice devenite fixe cu vremea si avand un inteles figurat. Ele sunt, in fond, comparatii sau metafore, adica imagini a caror expresivitate se datoreste tocmai faptului ca marea lor platicitate, de fapt, la sugerarea unei semnificatii oarecum abstracte. Aproape orice pasaj din opera lui Creanga, fie cat de redus ca intindere, contine astfel de particularitati stilistice. Si aceasta, pentru motivul ca ele constituie o trasatura foarte caracteristica a vorbirii populare. (...) Reproduc pe cele mai plastice dintre expresiile idiomatice gasite in cateva zeci de pagini ale povestilor: "calatorie sprancenata, zise boierul"; "de ramaneai, imi erai ca un frate, iar de nu, imi esti ca doi"; "haram de capul vostru..."."
(Iorgu Iordan, "Contributii la istoria limbii romane literare in secolul al XIX-lea", Editura ACADEMIEI, 1956, p.138)

Fise de scriitori romani. Partea a II-a

II. COSTACHE NEGRUZZI (1808 – 1868)



Costache Negruzzi (1808 – 1868) – prozator, poet şi dramaturg.
Se naşte la Trifeştii – Vechi, judeţul Iaşi, într-o familie din rândul micii boierimi.
Învaţă, cu profesori particulari, greaca şi franceza.
Deprinde slovele româneşti de unul singur, după cartea lui Petru Maior, „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, episod mărturisit în scrierea sa, „Cum am învăţat româneşte”.
În 1821, datorită tulburărilor produse de mişcarea eteristă, se refugiază, împreună cu familia, în Basarabia, la Chişinău. Aici, îl întâlneşte pe Aleksandr Puşkin, mare poet rus, aflat în surghiun. Acest contact îl marchează şi contribuie la trezirea dorinţei de a scrie.
Reîntors la Iaşi, începe o carieră administrativă, consonantă cu temperamentul său cumpănit şi rezervat.
Publică în revista „Dacia literară” (1840) nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul”, capodopera sa, operă de referinţă pentru nuvelistica românească.
Împreună cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, este codirector, între 1840 şi 1842, al Teatrului Naţional din Iaşi.
Fire conservatoare, nu se implică, alături de prietenii săi moldoveni, în Revoluţia de la 1848, considerând că aşezarea vieţii naţionale trebuie făcută printr-o revoluţie organică.
În anul 1857, editează volumul „Păcatele tinereţelor” (o selecţie a scrierilor sale de până atunci), structurat în patru părţi: „Amintiri de juneţe”, „Fragmente istorice”, „Neghină şi pălămidă”, „Negru pe alb – Scrisori la un prietin”.
Bolnav, scrie tot mai puţin în ultimii ani ai vieţii.
În 1867, este ales membru al Societăţii Academice Române.
Alături de nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”, şi scrierile anecdotice l-au consacrat definitiv în spaţiul literaturii române pe Costache Negruzzi. „Reţetă”, „Pentru ce ţiganii nu sunt români”, „Păcală şi Tândală” (prin care scriitorul deschide drumul lui Anton Pann sau Ion Creangă), „Istoria unei plăcinte” – sunt şi astăzi creaţii descoperite cu încântare de cititori.


Critică literară


„Eroii lui Negruzzi au un desen uimitor. Cu greu se poate închipui o sinteză mai perfectă de gesturi patetice, de cuvinte memorabile, de observaţie psihologică şi sociologică.”
(George Călinescu, „Istoria literaturii române. Compendiu”, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.177)


„Modalitatea artistică a lui C. Negruzzi, adânc studiată de Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români”, rezultă dintr-o înaintare fericită de fantezie romantică şi observaţie realistă, cu numeroase aspecte de compoziţie, clasică riguroasă. Scriitorul n-a excelat în peisaj, deşi simţea profund natura şi uneori, când se debarasa de reminiscenţe livreşti, era capabil de notaţii surprinzătoare. (...) Negruzzi ştia să reţină faptele semnificative şi să descopere în fiecare ins trăsătura dominantă fără a îngropa lucrurile şi a ajunge la caricatură. (...)
Stilul său oferă o imagine exemplară a scriitorului paşoptist, la care mijloacele de expresie urmează linia rafinată a gândirii, oscilând între notaţia realist-obiectivă şi intervenţia subiectivă plină de vervă. (...)
După remarca justă a lui Alecsandri, Negruzzi s-a străduit să ajungă la „o limbă cultă şi avută, pentru a-şi exprima ideile şi simţirile”. El a uzat cu măsură de elementul arhaic, ca şi de neologism, a combătut tendinţele puriste şi a reuşit să coincidă, în cele mai multe cazuri, cu însăşi linia de evoluţie a limbii literare. Tocmai de aceea, scrierile lui îşi păstrează şi astăzi întreaga strălucire.”
(N. I. Popa, „Costache Negruzzi”, în „Istoria literaturii române”, volumul al II-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p.396-397)


„Conform structurii sale sufleteşti, Negruzzi a îmbrăţişat însă mai puţin peisajul fantastic, îndreptându-şi observaţia către latura morală a umanităţii, văzută sub aspect caracterologic.”
(Al. Piru, „C. Negruzzi”, în „Varia”, Bucureşti, Editura EMINESCU, 1972, p.77)


III. IOAN SLAVICI (18 IANUARIE 1848 - 17 AUGUST 1925)


VIATA SI ACTIVITATEA LITERARA

Ioan Slavici s-a nascut la 18 ianuarie 1848 in comuna Şiria de lângă Arad. Urmează şcoala primară în Şiria, liceul la Arad şi Timişoara, iar studiile universitare de drept şi ştiinţe la Budapesta şi Viena.
La Viena este preşedintele Societăţii Studenţilor Români „România jună”.
Îl cunoaşte pe Mihai Eminescu şi întâlnirea lor se transformă într-o prietenie pe viaţă.
Debutează în 1871 cu o comedie, „Fata de birău”, publicată în revista „Convorbiri literare”, dar vocaţia lui e de prozator şi se va concretiza în 1881 cu volumul „Novele din popor”, moment de seamă în evoluţia prozei româneşti.
Între timp, poposeşte la Iaşi pentru scurtă vreme (1874), apoi vine la Bucureşti, unde este secretar al unei comisii de documente istorice (colecţia Hurmuzachi), profesor la Liceul „Matei Basarab” şi redactor la „Timpul” (coleg de redacţie cu Eminescu şi Caragiale între 1877 – 1881).
În 1882, este ales membru corespondent al Academiei, secţia istorică.
În 1884, se stabileşte la Sibiu. Întemeiază ziarul „Tribuna”, fiind un jurnalist de rară fecunditate. Aici îndrumă primii paşi în literatură şi înlesneşte debutul poetului George Coşbuc.
Din 1890 revine în Bucureşti. Lucrează în învăţământ, editează ziare şi reviste („Vatra”, împreună cu Caragiale şi Coşbuc), publică volume de nuvele şi romane, precum şi volume cu caracter memorialistic.
Moare la 17 august 1925, în casa fiicei sale, Lavinia, din Crucea de Jos, Panciu.
Este inmormântat la Schitul „Brazi”, din Panciu.


PORTRETUL SCRIITORULUI

Aşazat alături de Eminescu, Creangă, Caragiale, scriitori cu stil fascinant, mari creatori de limbă, Ioan Slavici, cu limbajul lui sobru, meticulos, poate să pară un autor din altă clasă valorică. În realitate, el este un întemeietor ca şi ceilalţi trei, prin opera lui pătrunzând în literatura română filonul popular al povestirii şi universul satului românesc transilvănean. El a creat în epica românească nuvela şi romanul de tip realist şi, mai ales, a adus analiza psihologică a sufletului individual, dar şi colectiv, element definitoriu al prozei moderne.
Creator de personaje memorabile şi constructor epic, observator ascuţit şi moralist cu vocaţie de pedagog, Ioan Slavici este cel dintâi mare scriitor pe care Transilvania îl dăruie literaturii române la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cu Ion Creangă, din Moldova, şi cu I. L. Caragiale, din Muntenia, alături, se alcătuieşte un adevărat triunghi simbolic al spiritualităţii româneşti, în mijlocul căruia se înalţă ca o coloană a infinitului – simbolul lui Eminescu.


OPERA

1. POVEŞTI
- „Zâna-Zorilor”
- „Floriţa-din-Codru”
- „Ileana cea şireată”
- „Doi feţi cu stea în frunte”
- „Spaima-Zmeilor” etc.

Tematica: - lumea fabuloasa traditionala; - lupta dintre bine si rau

Trasaturi artistice: - viziune fabuloasa; - naratiune bine inchegata; - tipologie traditionala; - stilul oralitatii populare

2. NUVELE
- "Popa Tanda"
- "Scormon"
- "Gura satului"
- "Budulea Taichii"
- "Moara cu noroc@
- "Comoara"
- "Padureanca" etc..

Tematica : - satul romanesc din Transilvania; - transformarea sociala si morala a omului; - patima banului

Trasaturi artistice: - viziune realista; - constructie epica riguroasa; - personaje memorabile; - stil sobru

3. ROMANE
- "Mara"
- "Din doua lumi"
- "Cel din urma Armas"
- "Din batrani" etc..

Tematica: - targul transilvanean; - individul si clasele in existenta sociala; - istoria

Trasaturi artistice: - aceleasi ca in nuvele

4. TEATRU
- "Fata de birau" (comedie)
- "Bogdan-Voda"
- "Gaspar Gratiani" (drame istorice)

Tematica: - lumea taraneasca; - apararea limbii de exagerarile etimologizante; - lupta dintre domn si boieri

Trasaturi artistice: - dialog viu, antrenant; - constructie dramatica inconsistenta

5. MEMORII
- "Inchisorile mele"
- "Amintiri"
- "Lumea prin care am trecut"

Tematica: - avatarurile unei vieti; - prieteni celebri

Trasaturi artistice: - memorie excelenta; - spirit de observatie; - stil evocator


CRITICA LITERARA

"Claritatea fiind tinta pe care o urmareste mai adesea, Slavici va intrebuinta de preferinta cuvantul general, repetandu-l ori de cate ori va fi nevoie, chiar inlauntrul acelorasi fraze, fara sa se lase stanjenit de ucigatoarea monotonie care rezulta."
(Tudor Vianu - "Arta prozatorilor romani", Editura EMINESCU, 1973, p.116)

"Slavici n-are nimic din spiritul de infrumusetare a vietii rurale, atribuit mai tarziu semanatoristilor. Taranii lui, observati fara cea mai mica partinire, dupa metodul de mai tarziu al lui Rebreanu, sunt egoisti, avari, indaratnici, dusmanosi si totodata iertatori si buni, adica cu acel amestec de bine si de rau ce se afla la oamenii adevarati. Atata vreme cat autorul ramane in marginile experientei sale, ochiul lui e de o rara ascutime in zugravirea eroilor, care toti traiesc cu o vigoare extraordinara."
(George Calinescu - "Istoria literaturii romane...", Editura MINERVA, Bucuresti, 1984, p.511)

"E, inainte de toate, un autor pe deplin sanatos in conceptie; problemele psihologice pe care le pune sunt desenate cu toata finetea unui cunoscator al naturii omenesti, fiecare din chipurile care traiesc si se misca in nuvelele sale e nu numai copiat de pe ulitele impodobite cu arbori ale satului, nu seamana numai in exterior cu taranul roman, in port si vorba, ci au fondul sufletesc al poporului si gandesc si simt ca el."
(Mihail Eminescu, in ziarul "Timpul", 1882)

"Bunul cumpat capata la Slavici o importanta etica fundamentala, de el depinde fericirea ori nefericirea omului, vietuirea in moralitate sau imoralitate, in virtute sau viciu. Omul cumpatat este stapanul lui insusi, capabil sa evite viciul degradant care duce la nefericire, pe cand cel lacom, necumpatat, va cadea prada propriei neinfranari. Aceasta este lectia morala pe care o ofera "Moara cu noroc", capodopera a prozei lui Slavici."
(Pompiliu Macrea - "Prefata" la editia "Ioan Slavici - "Moara cu noroc" ", Editura ION CREANGA, 1981, p.18)



IV. ION CREANGĂ (1839 – 1889)

ACTIVITATEA LITERARA

1. POVESTI
- "Soacra cu trei nurori"
- "Capra cu trei iezi"
- "Punguta cu doi bani"
- "Danila Prepeleac"
- "Povestea porcului"
- "Povestea lui Stan Patitul"
- "Povestea lui Harap-Alb"
- "Fata babei si fata mosneagului"
- "Ivan Turbinca

Tematica/Problematica/Universul:

"Unde este IUBIRE, este şi BUNĂSTARE, şi REUŞITĂ."

O femeie ieşi din casă şi văzu trei moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei. Nu-i cunoştea, dar văzându-i supăraţi, îi invită în casă să mănânce ceva.

- Soţul tău este acasă? întrebară ei.

- Nu, este plecat.
- Atunci nu putem intra, răspunseră ei.

Seara, când soţul se întoarse acasă, ea îi povesti despre cei trei moşnegi.

- Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru.

Femeia se duse şi îi invită la masă.

- Nu putem intra toţi în casă.

- Cum aşa? întrebă femeia.

Unul dintre moşnegi îi explică:

- Eu sunt BUNĂSTAREA, iar ei sunt REUŞITA şi IUBIREA. Acum mergi şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vină în casă.

Femeia intră în casă şi îi spuse soţului, care se bucură:

- Ce bine! În acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare.

Soţia nu fu de acord.

- De ce să nu îl invităm pe REUŞITĂ?

Nora îi asculta dintr-un colţ al casei.

- N-ar fi mai bine să îl invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire, le spuse nora.

- Hai să urmăm sfatul norei, îi zise soţul femeii. Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete.

Femeia ieşi afară şi întrebă:

- Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete.

IUBIRE porni spre casă. Împreună cu el se porniră în urma lui şi ceilalţi doi. Surprinsă, femeia îi întrebă:

- L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el?

- Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe REUŞITĂ, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar pentru că l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el, mergem şi noi. Unde este IUBIRE, este şi BUNĂSTARE şi REUŞITĂ.

"Unde este IUBIRE, este şi BUNĂSTARE, şi REUŞITĂ."

______________________________________________

Din ziarul "Lumina", ("Pagina copiilor") numarul din 1 august 2010

Fise de scriitori romani. Pentru portofoliile fostilor, actualilor si viitorilor mei elevi. Clasele V - XII

I. I.L.Caragiale (1852 – 1912)



Aparţinând epocii marilor clasici, printre care se numără, I.L.Caragiale (1852 – 1912) a fost mare dramaturg şi prozator.
S-a nascut in satul Haimanale, in apropierea manastirii Margineni (Prahova), unde tatal sau, Luca, a detinut, o vreme, postul de secretar.
Fratii tatalui, Iorgu si Costache Caragiale, sunt cunoscuti in epoca pentru contributia adusa la dezvoltarea teatrului romanesc.
A urmat clasele primare si gimnaziul la Ploiesti, iar din 1868 s-a stabilit la Bucuresti, unde a frecventat, la Conservator, cursurile de mimica si declamatie ale unchiului sau, Costache.
In 1873, si-a inceput activitatea literara si a debutat la revista satirica "Ghimpele". Cativa ani si-a cautat nu numai un drum in viata, dar si formula propice talentului sau.
A facut ucenicie la mai multe ziare liberale, dar mai ales in paginile revistei umoristice "Claponul".
A fost chemat de Mihai Eminescu in redactia ziarului "Timpul", unde a ramas patru ani.
Tot prin Eminescu, a fost introdus in cercul junimist al lui Titu Maiorescu; aici, a participat cu asiduitate la sedinte si si-a citit comediile.
In 1879, piesa de debut, "O noapte furtunoasa", a fost reprezentata pe scena Teatrului National din Bucuresti.
Dupa retragerea de la ziarul "Timpul", a fost revizor scolar al judetelor Suceava si Neamt, vreme in care a cunoscut-o pe Veronica Micle, prietena lui Eminescu. La cerere, este transferat in Arges si Valcea.
In prezenta reginei, in anul 1884, se joaca, avand mare succes, comedia "O scrisoare pierduta", capodopera a dramaturgiei romanesti. Un an mai tarziu, desi premiata de un juriu competent, compus din Alecsandri, Maiorescu, Hasdeu si altii, comedia "D-ale carnavalului" este primita cu fluieraturi, prilej pentru Maiorescu sa intervina cu articolul "Comediile d-lui Caragiale".
In 1890, are loc premiera dramei "Napasta", care aparuse si in volumul "Teatru", publicat cu un an mai inainte.
Dupa 1892, relatiile cu "Junimea" se racesc, iar Caragiale, orientat catre proza, tipareste doua volume. Editeaza, impreuna cu Anton Bacalbasa, revista umoristica "Moftul roman" si, din colaborarea cu schite la ziarul "Universul", va alcatui, ulterior, volumul "Momente", aparut in anul 1901. Tot in acest volum vor fi incluse si colaborarile la "Gazeta sateanului", unde au aparut, pentru prima oara, nuvele ca "Doua loturi", "In vreme de razboi", "Canuta, om sucit", "La hanul lui Manjoala", "La conac".
Proza este rezultanta unei directii mai vechi a scrisului sau, ajunsa acum la maxima inflorire.
In 1902, procesul in legatura cu presupusul plagiat al dramei "Napasta", pledat stralucit de Barbu Delavrancea, se sfarseste prin condamnarea calomniatorului Caion.
In 1904, in urma unui concurs de favorabile imprejurari succesorale, se stabileste cu familia la Berlin, in exil voluntar. Il atrageau in capitala Germaniei perspectiva unei vieti confortabile, posibilitatea de a-si oferi placeri artistice (era un pasionat meloman), poate si o necesara tihna pentru viitoare proiecte literare.
Pastreaza, in permanenta, legatura cu tara, iar corespondenta sa berlineza il arata atent la tot ceea ce se petrece in Romania, fie in literatura, fie in viata politica. De la Berlin, va colabora regulat la reviste si ziare din tara.
In 1912, cand implineste 60 de ani, Societatea Scriitorilor Romani organizeaza sarbatorirea sa, la care nu participa decat pe cale epistolara.
Moare subit la Berlin, unde este inmormantat provizoriu. Ulterior, corpul sau va fi adus in Bucuresti.
În rândul scrierilor sale representative, alături de comediile binecunoscute (“O noapte furtunoasă”, “O scrisoare pierdută”), ca şi de drama “Năpasta”, figurează şi scrierile în proză: nuvelele (“O făclie de Paşti”, “Două loturi”, “Kir Ianulea”, “În vreme de război”, “La hanul lui Mânjoală” etc.), poveştile şi schiţele (“Vizită…”, “D-l Goe…”, “Lanţul slăbiciunilor”, “Un pedagog de şcoală nouă”, “La Peleş”, “Bubico”, “Justiţie”, “High life”, “Five o’clock” etc.).
În volumul “Momente şi schiţe” (1901), I.L.Caragiale alcătuieşte un adevărat tablou comic al lumii sfârşitului de secol al XIX-lea, abordând diverse domenii ale societăţii: şcoala (“Lanţul slăbiciunilor”, “Pedagog de şcoală nouă”, “Bacalaureat”), familia (“Vizită…”, “D-l Goe…”), administraţia publică (“Căldură mare”), viaţa politică (“Telegrame”) etc..
Comediile înfăţişează mediul citadin, criticând moravurile vieţii politice şi familiale.
Drama are acţiunea plasată în mediul rural şi se remarcă prin profunzimea analizei psihologice.
Shiţele completează tabloul prezentat în comedii cu aspecte noi, precum educaţia copiilor, promovarea elevilor leneşi, însă de “familie bună”, cu ajutorul intervenţiilor, activitatea justiţiei, viaţa mondenă cu aparentele ei maniere, ascunzând însă, de multe ori, incultura sau minciuna.
Nuvelele imbină analiza psihologică cu elementul fantastic, scriitorul abordând în unele dintre ele şi acele aspecte care pot duce la pierderea controlului de sine, chiar la demenţă.
Scriitor cu un profound simţ al realităţii, puternic ancorat în actualitatea timpului său, Caragiale şi-a făcut simţită prezenţa şi în publicistică. A condus şi a colaborat la numeroase publicaţii: “Naţiunea română”, “Moftul român”, “Convorbiri literare”, luând poziţie faţă de evenimentele majore cum a fost răscoala din 1907 (“1907, din primăvară până-n toamnă” – aspru rechizitoriu impotriva celor ce au asasinat 11.000 de ţărani) sau faţă de instituţiile statului: justiţia, şcoala.
Prin arta sa, Caragiale a ridicat literature dramatică românească pe cele mai înalte culmi, întreaga sa operă alcătuind o vastă frescă a moravurilor societăţii româneşti, aflată la răscruce de veacuri.
Alături de Eminescu, Creangă şi Slavici, el este considerat un clasic al literaturii noastre, înscriindu-se pe linia realismului autentic şi critic.


Critică literară

“Caragiale este în literature română, în primul rand, un autor clasic, nu numai pentru că reprezintă o permanenţă şi se studiază în clasă, ci pentru că e un moralist, un observator al umanităţii pe latura morală (…).
Dramaturgul e un umorist. Nu-şi ura eroii, cum a mărturisit către cineva afectând, nu voia să-i moralizeze şi să-i îndrepte, îi ironiza îngroşându-le trăsăturile spre a provoca hazul.”
(Alexandru Piru, “Istoria literaturii române de la început până azi”, Bucureşti, Editura UNIVERS, 1981, p.145)

“Rolul ironiei în opera lui Caragiale este covârşitor. Fără teama exagerării, se poate afirma că ironia e principala coordonată a umorului caragialian.”
(Şerban Cioculescu, “Ironia în opera lui Caragiale”, în “Viaţa românească”, an XV, nr.6/iunie 1962, p.27)


“Caragiale este singurul scriitor de seamă al vremii lui reprezentând oraşul şi aspiraţiile lui de civilizaţie burgheză. Nu este deci de mirare că dintre toate peisajele şi drumurile ţării, Caragiale preferă pe acele în care aşază mai întâi tipul civilizaţiei Europei de mijloc, pe linia ferată care uneşte Bucureştii cu Ploieştii, cu Sinaia, cu oraşele Ardealului sau, pe o altă direcţie, cu graniţele cele mai nordice ale ţării.
(…) Scriitor citadin, Caragiale a evocat viaţa oraşului, a provinciei şi a Capitalei în multe, în foarte multe din înfăţişările lor: orele târzii ale nopţii (…); orele aperitivului şi ale prânzului (…); ceasurile adormite ale după-amiezilor caniculare (…), cu străzi ce păzesc siesta locuitorilor din casele zăvorâte; multele străzi ale Bucureştilor (…), întreţinând cultul virtuţilor, cu nume ale antichităţii sau cu caudate nume alegorice (…).
Convingerea lui adâncă era că literatura, fiind o artă, ea poate fi, dacă nu învăţată, cel puţin desăvârşită printr-o lungă sârguinţă în timp.”
(Tudor Vianu, “I.L.Caragiale”, în “Istoria literaturii române moderne”, de Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu, Bucureşti, E.D.P., 1971, p.250-254)


“Care este protagonistul prim din opera lui Caragiale, simbolul structurii şi mentalităţii de clasă a societăţii burghezo-moşiereşti? Nu preget a răspunde: D-l Goe, care, precum ştiţi, e un copil, fiziceşte drăgălaş. D-l Goe a rămas o dată repetent, ceea ce din punctual nostru de vedere este un accident foarte serios, periclitând calitatea pregătirii profesionale (…) a individului matur. (…) Îmbrăcat într-un frumos costum de matelot, Goe relevă în comportamentul din tren, unde-l însoţesc mam’mare, mamiţica şi sora acesteia din urmă, Miţa, o excelentă rea creştere (…). Cu toate acestea, repetentul impertinent şi autoritar inspiră familiei o admiraţie extatică (…).
Deşteptăciunea (…) este pentru această lume darul de a “traduce” sau intimida pe alţii prin seducţiile copilăriei şi ale impertinenţei şi prin ascendentul social.”
(George Călinescu, “Omul şi opera”, în “Contemporanul”, nr.23/8 iunie 1962, p.1, 3)


“Caragiale este un observator lucid şi exact, dar materialul observaţiilor sale nu rămâne niciodată în stare de pulbere infinitezimală, ci se adună în viziunile unor caractere tipice. (…) Oamenii lui Caragiale trăiesc într-o lume fără obiecte, vidă, cu foarte rare indicaţii asupra costumului lor, fără vreuna cu privire la decorul caselor în care locuiesc sau a lucrurilor pe care le manipulează. Caragiale nu este un descriptiv visual. Impresia atât de vie a mediului (…) provine din implicaţiile vorbirii personagiilor, surprinsă cu o mare acuitate a auzului şi reprodusă cu o asemenea exactitate în notarea vocabularului, a intonaţiilor, a particularităţilor sintactice şi stilistice încât ni se pare a vedea aievea oamenii şi înconjurimea lor, numai pentru că suntem puşi în situaţia de a-i auzi atât de bine.”
(Tudor Vianu, “Scriitori români”, volumul al II-lea, Bucureşti, Editura MINERVA, 1970, p.201-203)


“În “momente”, capodopere ale stilului oral, Caragiale e povestitor şi dramaturg. Mai mult dramaturg, fiindcă îşi comprimă adesea intervenţiile narrative până la concizia unor indicaţii scenice, lăsându-şi eroii să dialogheze ca pe scenă. De aceea se şi pot reprezenta aceste schiţe atât de lesne, fără intervenţii importante în text. (…) În principal, comicul “momentelor” e de natură tipologică, umorul de limbaj care îmbrăţişează o gamă largă, de la automatismul verbal specific, până la stâlcirea cuvintelor, datorită inculturii, sau stării de euforie alcoolică, înscriindu-se printre mijloacele de caracterizare realistă. Parafrazându-l pe George Bacovia, (…) am spune că schiţele lui Caragiale sunt “comedii în fond”. Ele alcătuiesc o frescă socială vastă şi completă din instantanee desenate în trăsături cărora le vom spune caricaturale, cu condiţia de a nu înţelege prin acest epitet deformarea, ci evidenţierea revelatoare a defectelor.”
(Ion Roman, “Caragiale”, Bucureşti, Editura TINERETULUI, 1964)


“În general, soarta micului funcţionar atârnând inexorabil de stat, neurastenizat de munca sa măruntă, fără perspective, care-l transformă într-un automat, cu superstiţia norocului, este privită cu înţelegere de Caragiale. Un astfel de personaj, cehovian, este şi Lefter Popescu din “Două loturi” (1901), dedicată lui Gherea. Ideea că a câştigat dă eroului o stare de surescitare şi euforie, prefăcută în revoltă când constată că numerele biletelor erau câştigătoare fiecare pentru cealaltă loterie. Monologul lui Lefter reproduce denivelarea psihică cu toate obsesiile indignării împotriva înşelătorilor oficiali într-o izbucnire comic incoerentă.”
(Alexandru Piru, “Istoria literaturii romane de la început până azi”. Editura UNIVERS, Bucureşti, 1981, p.150)



“(…) nuvela reprezintă o dramă cu atât mai dureroasă, cu cât aparenţele sunt mai parodice. (…) Aruncat, pe rand, de la supliciul disperării la cel al speranţei şi înapoi, sufletul mediocru al lui Lefter nu mai poate suporta şocul şi cade într-o incoerenţă violentă şi demenţială, în care se recunosc (efect tragic-comic) toate locurile commune ale indignării burgheze. (…)”
(George Călinescu, “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Bucureşti, Editura MINERVA, 1982, p.498)


“Talentul d-lui Caragiale constă mai cu seamă în a sintetiza o sumă de caractere mai mult sau mai puţin uniforme, cu alte cuvinte de a descrie tipurile. Tipul de poliţai, de mahalagiu, de om de partid, de ambiţios vulgar etc., etc., sunt admirabil incarnate în figurile lui Ghiţă, Farfuridi, Caţavencu etc.. Toată lumea are să cunoască pe poliţaiul Ghiţă pentru că moravurile au făcut ca poliţaiul de la Dorohoi să samene perfect cu cel de la Ploieşti, toată lumea va recunoaşte în gazetarul de ocazie, opozantul de ambiţie Caţavencu, pe fiecare băiet mai curăţel din oraşele mici. Prefectul, şeful partidului local, înconjurat de un număr de persoane ce să dau de membri influenţi şi dezinteresaţi ai partidului, cum sunt Tipătescu, Brânzovenescu etc., aceste lucruri sunt cunoscute de toată lumea şi produc râsul, văzute pe scenă.”
(“I.L.Caragiale, în conştiinţa contemporanilor săi”, Bucureşti, Editura MINERVA, 1997, p.83)


“”Discursul” lui Farfuridi rămâne una din paginile antologice, în care Caragiale reuşeşte să dea o mostră de gen oratoric, poate chiar mai authentic decât toate cuvântările rostite de şirul nesfârşit al demagogilor. Pagina scrisă de Caragiale are, pe lângă valoarea autenticităţii, şi o valoare artistică deosebită, deoarece cuprinde toate “secretele” oratorice ale politicianului de modă veche”.
(A, Nicolescu, “Observaţii asupra limbii scriitorilor români”, Bucureşti, Editura ALBATROS, 1971, p.214)


„Spre deosebire de majoritatea personajelor din „Scrisoarea pierduta”, caracterizate – aşa cum o face, de obicei, Caragiale, în teatru – prin câte o formulă sau un gest stereotip, câte un „curat” sau „fix”, Caţavencu n-are asemenea ticuri, care i-ar contrazice flexibilitatea. Încordat spre parvenire, se adaptează la orice împrejurare şi cade mereu în picioare. Îşi acoperă „machiaverlâcurile” cu o perdea alcătuită din fraze bombastice: „Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta”. Ca şi Rică, Caţavencu nu-şi abandonează frazeologia decât în momentele de restrişte, când e încolţit de Tipătescu sau crede că a pierdut partida. De îndată ce s-a ivit o nouă speranţă, e gata să ţină discursul final. (...)
Îndărătul lui Caţavencu se conturează un alt cuplu de partizani fideli, cei doi dascăli: Ionescu şi Popescu. Oastea politică fusese înfăţişată în „Conul Leonida...” comentând oarecum în spatele frontului. De astă dată apare în acţiune. Şi prin nume, cei doi dascăli îşi trădează extracţia modestă, dar, mai ales, lipsa de personalitate. Dezinteresaţi sau urmând să se căpătuiască odată cu venirea la putere, Ionescu şi Popescu sunt inseparabili de Caţavencu. Posiblitatea de succes a demagogului e condiţionată de existenţa unui auditoriu pe care nonsensurile sonore să-l electrizeze. Scena discursurilor e antologică. Intensificările de ton şi pedalele retorice fac să crească entuziasmul dascălilor. Indicaţiile scenice precizează acest crescendo în care Caţavencu sfârşeşte prin a plânge în hohote, în aplauzele zguduitoare ale partizanilor săi.”
(„Istoria literaturii române”, volumul al III-lea, Bucureşti, Editura ACADEMIEI, p.333, 334)


„Observăm deci că râsul cuprinde şi un element moralizator; el poate să ne îndrepte moravurile sau, cel puţin, ne sileşte să fim mai cu băgare de seamă la acţiunile ce săvârşim. (...) Zâmbind şi glumind, Caragiale ne spune o mulţime de adevăruri crude, apoi, ca pe nişte copii, ne poartă de ici şi de colo, în lumea creată de dânsul...”.
(„I.L.Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi”, Bucureşti, Editura MINERVA, 1997, p.450)


„Fundalul comediei „O scrisoare pierdută” (1884) îl constituie alegerile de deputaţi din 1883, când s-a pus problema revizuiii Constituţiei, dar substratul nu-l formează competiţia politică de idei între partide, ci ingeniozitatea în descoperirea mijloacelor prin care se poate obţine, subteran, avantajul. (...)
Intenţia de caracterologie e vizibilă şi în onomastica personajelor: Trahanache e ticăitul, Farfuridi licheaua, Dandanache încurcătura neaşteptată, dandanaua, Caţavencu demagogul latrans, Pristanda, comisarul, poliţaiul servil care joacă (pristandaua e un joc) cum îi cântă alţii, Tipătescu e tipul, Don Juan; un cetăţean, omul cu scrisoarea, apare doar cu numele viciului său: Cetăţeanul turmentat”.
(Alexandru Piru, „Istoria literaturii române de la început până azi”, Bucureşti, Editura UNIVERS, 1981, p.146 – 147)