Fise de scriitori romani. Pentru portofoliile fostilor, actualilor si viitorilor mei elevi. Clasele V - XII

I. I.L.Caragiale (1852 – 1912)



Aparţinând epocii marilor clasici, printre care se numără, I.L.Caragiale (1852 – 1912) a fost mare dramaturg şi prozator.
S-a nascut in satul Haimanale, in apropierea manastirii Margineni (Prahova), unde tatal sau, Luca, a detinut, o vreme, postul de secretar.
Fratii tatalui, Iorgu si Costache Caragiale, sunt cunoscuti in epoca pentru contributia adusa la dezvoltarea teatrului romanesc.
A urmat clasele primare si gimnaziul la Ploiesti, iar din 1868 s-a stabilit la Bucuresti, unde a frecventat, la Conservator, cursurile de mimica si declamatie ale unchiului sau, Costache.
In 1873, si-a inceput activitatea literara si a debutat la revista satirica "Ghimpele". Cativa ani si-a cautat nu numai un drum in viata, dar si formula propice talentului sau.
A facut ucenicie la mai multe ziare liberale, dar mai ales in paginile revistei umoristice "Claponul".
A fost chemat de Mihai Eminescu in redactia ziarului "Timpul", unde a ramas patru ani.
Tot prin Eminescu, a fost introdus in cercul junimist al lui Titu Maiorescu; aici, a participat cu asiduitate la sedinte si si-a citit comediile.
In 1879, piesa de debut, "O noapte furtunoasa", a fost reprezentata pe scena Teatrului National din Bucuresti.
Dupa retragerea de la ziarul "Timpul", a fost revizor scolar al judetelor Suceava si Neamt, vreme in care a cunoscut-o pe Veronica Micle, prietena lui Eminescu. La cerere, este transferat in Arges si Valcea.
In prezenta reginei, in anul 1884, se joaca, avand mare succes, comedia "O scrisoare pierduta", capodopera a dramaturgiei romanesti. Un an mai tarziu, desi premiata de un juriu competent, compus din Alecsandri, Maiorescu, Hasdeu si altii, comedia "D-ale carnavalului" este primita cu fluieraturi, prilej pentru Maiorescu sa intervina cu articolul "Comediile d-lui Caragiale".
In 1890, are loc premiera dramei "Napasta", care aparuse si in volumul "Teatru", publicat cu un an mai inainte.
Dupa 1892, relatiile cu "Junimea" se racesc, iar Caragiale, orientat catre proza, tipareste doua volume. Editeaza, impreuna cu Anton Bacalbasa, revista umoristica "Moftul roman" si, din colaborarea cu schite la ziarul "Universul", va alcatui, ulterior, volumul "Momente", aparut in anul 1901. Tot in acest volum vor fi incluse si colaborarile la "Gazeta sateanului", unde au aparut, pentru prima oara, nuvele ca "Doua loturi", "In vreme de razboi", "Canuta, om sucit", "La hanul lui Manjoala", "La conac".
Proza este rezultanta unei directii mai vechi a scrisului sau, ajunsa acum la maxima inflorire.
In 1902, procesul in legatura cu presupusul plagiat al dramei "Napasta", pledat stralucit de Barbu Delavrancea, se sfarseste prin condamnarea calomniatorului Caion.
In 1904, in urma unui concurs de favorabile imprejurari succesorale, se stabileste cu familia la Berlin, in exil voluntar. Il atrageau in capitala Germaniei perspectiva unei vieti confortabile, posibilitatea de a-si oferi placeri artistice (era un pasionat meloman), poate si o necesara tihna pentru viitoare proiecte literare.
Pastreaza, in permanenta, legatura cu tara, iar corespondenta sa berlineza il arata atent la tot ceea ce se petrece in Romania, fie in literatura, fie in viata politica. De la Berlin, va colabora regulat la reviste si ziare din tara.
In 1912, cand implineste 60 de ani, Societatea Scriitorilor Romani organizeaza sarbatorirea sa, la care nu participa decat pe cale epistolara.
Moare subit la Berlin, unde este inmormantat provizoriu. Ulterior, corpul sau va fi adus in Bucuresti.
În rândul scrierilor sale representative, alături de comediile binecunoscute (“O noapte furtunoasă”, “O scrisoare pierdută”), ca şi de drama “Năpasta”, figurează şi scrierile în proză: nuvelele (“O făclie de Paşti”, “Două loturi”, “Kir Ianulea”, “În vreme de război”, “La hanul lui Mânjoală” etc.), poveştile şi schiţele (“Vizită…”, “D-l Goe…”, “Lanţul slăbiciunilor”, “Un pedagog de şcoală nouă”, “La Peleş”, “Bubico”, “Justiţie”, “High life”, “Five o’clock” etc.).
În volumul “Momente şi schiţe” (1901), I.L.Caragiale alcătuieşte un adevărat tablou comic al lumii sfârşitului de secol al XIX-lea, abordând diverse domenii ale societăţii: şcoala (“Lanţul slăbiciunilor”, “Pedagog de şcoală nouă”, “Bacalaureat”), familia (“Vizită…”, “D-l Goe…”), administraţia publică (“Căldură mare”), viaţa politică (“Telegrame”) etc..
Comediile înfăţişează mediul citadin, criticând moravurile vieţii politice şi familiale.
Drama are acţiunea plasată în mediul rural şi se remarcă prin profunzimea analizei psihologice.
Shiţele completează tabloul prezentat în comedii cu aspecte noi, precum educaţia copiilor, promovarea elevilor leneşi, însă de “familie bună”, cu ajutorul intervenţiilor, activitatea justiţiei, viaţa mondenă cu aparentele ei maniere, ascunzând însă, de multe ori, incultura sau minciuna.
Nuvelele imbină analiza psihologică cu elementul fantastic, scriitorul abordând în unele dintre ele şi acele aspecte care pot duce la pierderea controlului de sine, chiar la demenţă.
Scriitor cu un profound simţ al realităţii, puternic ancorat în actualitatea timpului său, Caragiale şi-a făcut simţită prezenţa şi în publicistică. A condus şi a colaborat la numeroase publicaţii: “Naţiunea română”, “Moftul român”, “Convorbiri literare”, luând poziţie faţă de evenimentele majore cum a fost răscoala din 1907 (“1907, din primăvară până-n toamnă” – aspru rechizitoriu impotriva celor ce au asasinat 11.000 de ţărani) sau faţă de instituţiile statului: justiţia, şcoala.
Prin arta sa, Caragiale a ridicat literature dramatică românească pe cele mai înalte culmi, întreaga sa operă alcătuind o vastă frescă a moravurilor societăţii româneşti, aflată la răscruce de veacuri.
Alături de Eminescu, Creangă şi Slavici, el este considerat un clasic al literaturii noastre, înscriindu-se pe linia realismului autentic şi critic.


Critică literară

“Caragiale este în literature română, în primul rand, un autor clasic, nu numai pentru că reprezintă o permanenţă şi se studiază în clasă, ci pentru că e un moralist, un observator al umanităţii pe latura morală (…).
Dramaturgul e un umorist. Nu-şi ura eroii, cum a mărturisit către cineva afectând, nu voia să-i moralizeze şi să-i îndrepte, îi ironiza îngroşându-le trăsăturile spre a provoca hazul.”
(Alexandru Piru, “Istoria literaturii române de la început până azi”, Bucureşti, Editura UNIVERS, 1981, p.145)

“Rolul ironiei în opera lui Caragiale este covârşitor. Fără teama exagerării, se poate afirma că ironia e principala coordonată a umorului caragialian.”
(Şerban Cioculescu, “Ironia în opera lui Caragiale”, în “Viaţa românească”, an XV, nr.6/iunie 1962, p.27)


“Caragiale este singurul scriitor de seamă al vremii lui reprezentând oraşul şi aspiraţiile lui de civilizaţie burgheză. Nu este deci de mirare că dintre toate peisajele şi drumurile ţării, Caragiale preferă pe acele în care aşază mai întâi tipul civilizaţiei Europei de mijloc, pe linia ferată care uneşte Bucureştii cu Ploieştii, cu Sinaia, cu oraşele Ardealului sau, pe o altă direcţie, cu graniţele cele mai nordice ale ţării.
(…) Scriitor citadin, Caragiale a evocat viaţa oraşului, a provinciei şi a Capitalei în multe, în foarte multe din înfăţişările lor: orele târzii ale nopţii (…); orele aperitivului şi ale prânzului (…); ceasurile adormite ale după-amiezilor caniculare (…), cu străzi ce păzesc siesta locuitorilor din casele zăvorâte; multele străzi ale Bucureştilor (…), întreţinând cultul virtuţilor, cu nume ale antichităţii sau cu caudate nume alegorice (…).
Convingerea lui adâncă era că literatura, fiind o artă, ea poate fi, dacă nu învăţată, cel puţin desăvârşită printr-o lungă sârguinţă în timp.”
(Tudor Vianu, “I.L.Caragiale”, în “Istoria literaturii române moderne”, de Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu, Bucureşti, E.D.P., 1971, p.250-254)


“Care este protagonistul prim din opera lui Caragiale, simbolul structurii şi mentalităţii de clasă a societăţii burghezo-moşiereşti? Nu preget a răspunde: D-l Goe, care, precum ştiţi, e un copil, fiziceşte drăgălaş. D-l Goe a rămas o dată repetent, ceea ce din punctual nostru de vedere este un accident foarte serios, periclitând calitatea pregătirii profesionale (…) a individului matur. (…) Îmbrăcat într-un frumos costum de matelot, Goe relevă în comportamentul din tren, unde-l însoţesc mam’mare, mamiţica şi sora acesteia din urmă, Miţa, o excelentă rea creştere (…). Cu toate acestea, repetentul impertinent şi autoritar inspiră familiei o admiraţie extatică (…).
Deşteptăciunea (…) este pentru această lume darul de a “traduce” sau intimida pe alţii prin seducţiile copilăriei şi ale impertinenţei şi prin ascendentul social.”
(George Călinescu, “Omul şi opera”, în “Contemporanul”, nr.23/8 iunie 1962, p.1, 3)


“Caragiale este un observator lucid şi exact, dar materialul observaţiilor sale nu rămâne niciodată în stare de pulbere infinitezimală, ci se adună în viziunile unor caractere tipice. (…) Oamenii lui Caragiale trăiesc într-o lume fără obiecte, vidă, cu foarte rare indicaţii asupra costumului lor, fără vreuna cu privire la decorul caselor în care locuiesc sau a lucrurilor pe care le manipulează. Caragiale nu este un descriptiv visual. Impresia atât de vie a mediului (…) provine din implicaţiile vorbirii personagiilor, surprinsă cu o mare acuitate a auzului şi reprodusă cu o asemenea exactitate în notarea vocabularului, a intonaţiilor, a particularităţilor sintactice şi stilistice încât ni se pare a vedea aievea oamenii şi înconjurimea lor, numai pentru că suntem puşi în situaţia de a-i auzi atât de bine.”
(Tudor Vianu, “Scriitori români”, volumul al II-lea, Bucureşti, Editura MINERVA, 1970, p.201-203)


“În “momente”, capodopere ale stilului oral, Caragiale e povestitor şi dramaturg. Mai mult dramaturg, fiindcă îşi comprimă adesea intervenţiile narrative până la concizia unor indicaţii scenice, lăsându-şi eroii să dialogheze ca pe scenă. De aceea se şi pot reprezenta aceste schiţe atât de lesne, fără intervenţii importante în text. (…) În principal, comicul “momentelor” e de natură tipologică, umorul de limbaj care îmbrăţişează o gamă largă, de la automatismul verbal specific, până la stâlcirea cuvintelor, datorită inculturii, sau stării de euforie alcoolică, înscriindu-se printre mijloacele de caracterizare realistă. Parafrazându-l pe George Bacovia, (…) am spune că schiţele lui Caragiale sunt “comedii în fond”. Ele alcătuiesc o frescă socială vastă şi completă din instantanee desenate în trăsături cărora le vom spune caricaturale, cu condiţia de a nu înţelege prin acest epitet deformarea, ci evidenţierea revelatoare a defectelor.”
(Ion Roman, “Caragiale”, Bucureşti, Editura TINERETULUI, 1964)


“În general, soarta micului funcţionar atârnând inexorabil de stat, neurastenizat de munca sa măruntă, fără perspective, care-l transformă într-un automat, cu superstiţia norocului, este privită cu înţelegere de Caragiale. Un astfel de personaj, cehovian, este şi Lefter Popescu din “Două loturi” (1901), dedicată lui Gherea. Ideea că a câştigat dă eroului o stare de surescitare şi euforie, prefăcută în revoltă când constată că numerele biletelor erau câştigătoare fiecare pentru cealaltă loterie. Monologul lui Lefter reproduce denivelarea psihică cu toate obsesiile indignării împotriva înşelătorilor oficiali într-o izbucnire comic incoerentă.”
(Alexandru Piru, “Istoria literaturii romane de la început până azi”. Editura UNIVERS, Bucureşti, 1981, p.150)



“(…) nuvela reprezintă o dramă cu atât mai dureroasă, cu cât aparenţele sunt mai parodice. (…) Aruncat, pe rand, de la supliciul disperării la cel al speranţei şi înapoi, sufletul mediocru al lui Lefter nu mai poate suporta şocul şi cade într-o incoerenţă violentă şi demenţială, în care se recunosc (efect tragic-comic) toate locurile commune ale indignării burgheze. (…)”
(George Călinescu, “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Bucureşti, Editura MINERVA, 1982, p.498)


“Talentul d-lui Caragiale constă mai cu seamă în a sintetiza o sumă de caractere mai mult sau mai puţin uniforme, cu alte cuvinte de a descrie tipurile. Tipul de poliţai, de mahalagiu, de om de partid, de ambiţios vulgar etc., etc., sunt admirabil incarnate în figurile lui Ghiţă, Farfuridi, Caţavencu etc.. Toată lumea are să cunoască pe poliţaiul Ghiţă pentru că moravurile au făcut ca poliţaiul de la Dorohoi să samene perfect cu cel de la Ploieşti, toată lumea va recunoaşte în gazetarul de ocazie, opozantul de ambiţie Caţavencu, pe fiecare băiet mai curăţel din oraşele mici. Prefectul, şeful partidului local, înconjurat de un număr de persoane ce să dau de membri influenţi şi dezinteresaţi ai partidului, cum sunt Tipătescu, Brânzovenescu etc., aceste lucruri sunt cunoscute de toată lumea şi produc râsul, văzute pe scenă.”
(“I.L.Caragiale, în conştiinţa contemporanilor săi”, Bucureşti, Editura MINERVA, 1997, p.83)


“”Discursul” lui Farfuridi rămâne una din paginile antologice, în care Caragiale reuşeşte să dea o mostră de gen oratoric, poate chiar mai authentic decât toate cuvântările rostite de şirul nesfârşit al demagogilor. Pagina scrisă de Caragiale are, pe lângă valoarea autenticităţii, şi o valoare artistică deosebită, deoarece cuprinde toate “secretele” oratorice ale politicianului de modă veche”.
(A, Nicolescu, “Observaţii asupra limbii scriitorilor români”, Bucureşti, Editura ALBATROS, 1971, p.214)


„Spre deosebire de majoritatea personajelor din „Scrisoarea pierduta”, caracterizate – aşa cum o face, de obicei, Caragiale, în teatru – prin câte o formulă sau un gest stereotip, câte un „curat” sau „fix”, Caţavencu n-are asemenea ticuri, care i-ar contrazice flexibilitatea. Încordat spre parvenire, se adaptează la orice împrejurare şi cade mereu în picioare. Îşi acoperă „machiaverlâcurile” cu o perdea alcătuită din fraze bombastice: „Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta”. Ca şi Rică, Caţavencu nu-şi abandonează frazeologia decât în momentele de restrişte, când e încolţit de Tipătescu sau crede că a pierdut partida. De îndată ce s-a ivit o nouă speranţă, e gata să ţină discursul final. (...)
Îndărătul lui Caţavencu se conturează un alt cuplu de partizani fideli, cei doi dascăli: Ionescu şi Popescu. Oastea politică fusese înfăţişată în „Conul Leonida...” comentând oarecum în spatele frontului. De astă dată apare în acţiune. Şi prin nume, cei doi dascăli îşi trădează extracţia modestă, dar, mai ales, lipsa de personalitate. Dezinteresaţi sau urmând să se căpătuiască odată cu venirea la putere, Ionescu şi Popescu sunt inseparabili de Caţavencu. Posiblitatea de succes a demagogului e condiţionată de existenţa unui auditoriu pe care nonsensurile sonore să-l electrizeze. Scena discursurilor e antologică. Intensificările de ton şi pedalele retorice fac să crească entuziasmul dascălilor. Indicaţiile scenice precizează acest crescendo în care Caţavencu sfârşeşte prin a plânge în hohote, în aplauzele zguduitoare ale partizanilor săi.”
(„Istoria literaturii române”, volumul al III-lea, Bucureşti, Editura ACADEMIEI, p.333, 334)


„Observăm deci că râsul cuprinde şi un element moralizator; el poate să ne îndrepte moravurile sau, cel puţin, ne sileşte să fim mai cu băgare de seamă la acţiunile ce săvârşim. (...) Zâmbind şi glumind, Caragiale ne spune o mulţime de adevăruri crude, apoi, ca pe nişte copii, ne poartă de ici şi de colo, în lumea creată de dânsul...”.
(„I.L.Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi”, Bucureşti, Editura MINERVA, 1997, p.450)


„Fundalul comediei „O scrisoare pierdută” (1884) îl constituie alegerile de deputaţi din 1883, când s-a pus problema revizuiii Constituţiei, dar substratul nu-l formează competiţia politică de idei între partide, ci ingeniozitatea în descoperirea mijloacelor prin care se poate obţine, subteran, avantajul. (...)
Intenţia de caracterologie e vizibilă şi în onomastica personajelor: Trahanache e ticăitul, Farfuridi licheaua, Dandanache încurcătura neaşteptată, dandanaua, Caţavencu demagogul latrans, Pristanda, comisarul, poliţaiul servil care joacă (pristandaua e un joc) cum îi cântă alţii, Tipătescu e tipul, Don Juan; un cetăţean, omul cu scrisoarea, apare doar cu numele viciului său: Cetăţeanul turmentat”.
(Alexandru Piru, „Istoria literaturii române de la început până azi”, Bucureşti, Editura UNIVERS, 1981, p.146 – 147)