MĂRIUCA
Măriuca întinse mâna, spre a-și lua cartea preferată din care obișnuia să citească înainte de culcare, însă simți ceva atingându-i, ușor, mâna. Se învățase să nu se mai uite după carte pe policioară, ci să o ia direct, fiindcă reușea, de ficare dată, să-și aducă în fața ochilor imaginea lucrurilor, ordinea lor, poziția, culoarea. Acum, curioasă, se uită în direcția policioarei, iar de-acolo doi ochi negri, ca mura câmpului, o urmăreau cu atenție, fiind atenți la orice mișcare a fetiței. Ochii negri, precum și năsucul roz, în vânt, dar și mustăcioarele albe aparțineau unui ghemotoc de blăniță alb, cu pete negre, ici-colo, pe spate și pe lăbuțe: o pisicuță ageră, de nici două luni. Fetiță și pisicuță se apropiară una de alta, cu sfială, timid. Era pentru prima dată când Măriuca, la cei 10 anișori pe care îi avea, vedea un pui de pisică și – mai ales! - atât de drăguț!
- Hei, Pisi, ce faci? Cum de ai ajuns pe policioara mea plină de cărți? Cum ai intrat aici? Ah..., da! Am lăsat, întreaga zi, geamul deschis...
- Draga mea, bine ai făcut! Dacă nu aș fi găsit geamul camerei tale deschis, de mult aș fi fost o simplă amintire... Grivei, cățelul vecinilor tăi, mă alerga de să-mi sară inima din piept, nu alta!...
- Tu vorbești, Pisoiaș?
- Da. E nostim, nu? Dar nu mă pot auzi decât oamenii cu suflet bun...
- Și tu crezi că suflețelul meu este bun?
- Dacă mă auzi..., asta așa este!
- Hai să facem cunoștință! Eu sunt Măriuca și am 10 ani, sunt în clasa a IV-a și îmi place foarte mult să citesc. Din păcate, sunt tristă...
- Mie mi se spune în multe feluri: Pisi-Pisoiaș-Miaunica. Sunt o fetiță de două luni și am rămas singură pe stradă.
- Hai să fim prietene, Miaunica! Eu nu am nicio prietenă... De fapt, la câteva luni după ce a murit mămica mea, doamna Aniela a avut grijă de mine ca o mămică, îmi spunea „suflețel”, dar... de ceva timp m-a părăsit..., am rămas din nou singură... Încă mai sufăr și mi-e dor de mămica mea, mi-e dor și de doamna Aniela...
- Aici cu cine locuiești, fetiță dragă?
- Aici locuiesc cu o bătrânică tare neputincioasă. O ajut la curățenie, la spălatul rufelor și al veselei, la cumpărături. A, să nu te gândești că merg la magazin! Nu! Nici nu aș putea, nici nu mi-ar vinde mie cineva, văzându-mă atât de mică. Fac comandă și ni se livrează produsele la domiciliu. Sunt atentă când plătesc și ce rest mi se dă. Fac calculele rapid, pentru că mă pricep. Sunt elevă foarte bună la matematică!
- Îți place la școală, să înțeleg.
- Da, chiar da! Îmi place să citesc, să scriu, să socotesc. Acum mă pregătesc pentru un concurs de povești, organizat de școală. Sper să câștig Premiul cel Mare, ca să îi pot cumpăra bunicuței medicamentele necesare.
- Să scrii și despre mine, da? Ai să vezi că o să reușești! Mă voi ruga pentru tine, pentru bunicuța la care stai și pentru doamna Aniela!
Așa le prinse seara pe cele două noi prietene: Măriuca și Pisi-Pisoiaș-Miaunica.
Fetița își pusese, serios, în gând, să se hotărască doar asupra unui nume. Însă lăsă lucrul acesta pentru a doua zi, după concurs.
Noaptea se lăsă ca un fur peste fiecare stradă, peste fiecare casă. În cămăruța lor, luminată de becul lămpiței de pe masa de lucru de lângă pat, fetiță și pisicuță se rugam cum puteau ele mai bine, mai simplu, mai frumos.
Ziua sosi și când geana dimineții își deschidea, somnoroasă, pleoapa, lăsând lumina să pătrundă întreaga fire, Măriuca deja era în picioare, rostind rugăciunile dimineții. Își spălă bine ochișorii și dințișorii, din care i se mai clătina încă unul, jucăuș, într-o parte, îi dădu Miaunicăi din laptele de la școală, pe care și-l oprise fără vreun scop anume, își dezmierdă noua prietenă, o ajută pe bunicuța Miriam să-și ia gustarea de dimineață și medicamentele, apoi o porni veselă spre școală. După o oră de citire, una de matematică, lucrul manual și caligrafie, avea să o aștepte faimosul concurs de povești. De-abia aștepta să-și citească povestea! Era convinsă că îi va fi apreciată, era convinsă că mămica ei, de sus, din Ceruri, Îngeraș devenit acum, o va ajuta.
Și da! Minunea se împlini! Fetița obținu Premiul cel Mare, diploma și felicitările. Toți erau bucuroși de reușita ei. Doamna învățătoare Liliana, de la clasa ei, dar și doamna de limba română de la gimnaziu, Daiana, plângeau, pe ascuns. I se înmânară banii de Premiu și doamna Liliana o însoți la farmacie, pentru procurarea medicamentelor.
După o îndelungă și sinceră îmbrățișare, dascăl și elev se despărțiră, fiecare pornind-o spre casa lui.
Intrând în casă, Măriuca o găsi, la bunicuța Miriam, pe doamna Aniela, care o salută, cu dragoste și lacrimi în ochi:
- Doamne, ajută, Suflețel! Te rog să mă ierți!
Măriuca le îmbrățișă pe amândouă, pe bunicuță și pe mămica sa de suflet, doamna Aniela, picurând în sufletele lor bucurie și bunătate, dragoste de copil și sinceritate. Iar Miaunica se alinta și ea, frecându-i-se de pantofiorii roșii de lac, primiți, în urmă cu doi ani, de fetiță, de la Îngerașul său din Cer. Era tare mândră Miaunica de prietena sa blândă, care împrăștia, în juru-i, bucurie și bunătate!
De bucurie, bunătate, dragoste și sinceritate să aveți parte și voi, dragii mei, dragi!
Nicoleta Enculescu, București, 9 octombrie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu