Mulțumesc, Agora ARTELOR!
Mulțumesc juriului!
Mulțumesc pentru aprecieri!
Premiul al II-lea pentru concursul de proză scurtă după imagine – ediția octombrie 2022
Au rămas tăcute, respirând, din plin, aerul plin de miresme al celei de a treia fiice a Bătrânului An: Toamna cea bogată în rod și culoare… Au așteptat-o, tăcute, încă de pe la sfârșitul lui Gustar, și iat-o acum: dansând pe ritm de frunze galben-arămii ce se desprind în zbor ușor și îmbrățișează pământul îndelung, răbdător, cu speranță… Cu speranța că la primăvară își vor lua zborul în sens invers și vor înverzi.
Tăcute, băncile de pe deal ascultă poveștile naturii, ale drumeților, ale… fiarelor pădurii. Chiar acestea din urmă se strâng în jurul lor, noapte de noapte, iar în lumina tainică a lunii încep a vorbi… Nu le mai e frică de ele! Le era frică în tinerețe, dar acum s-au obișnuit. Le primesc cu drag, dându-le voie să se odihnească, iar ele, animăluțele acestea atât de fioroase, sunt cuminți, nu le strică, scrijelind inimi străpunse de câte o săgeată, precum fac tinerii îndrăgostiți, mai ales primăvara și vara…
Astăzi, natura le-a mai povestit câte ceva, îngrijorată fiind de venirea timpurie a iernii. Toată lumea era agitată din cauza aceasta, timpul își scurtase și el durata, vrând să meargă mai repede la somn. Toată disperarea era zugrăvită în umbre lungi, hidoase, lăsate de munți. Norii căpătaseră forme ciudate, devenind din ce în ce mai gri. Băncile, mângâiate, cu ultimele puteri, de razele firave ale soarelui, ce se strecurau printre nori, visau la bogăția de culori ce înveșmântau încă munții din spatele lor. La picioarele lor se lăsă, legănată pe aripi de vânt, o frunză ce le salută încântată. Și le povesti, emoționată, strigătul inimii… Inima plină de dor, de un dor tainic, dureros și sfâșietor. Inima plină de tristeți a unei fetițe dintre dimineți… O fetiță cu două cosițe precum spicul de aur al grâului din vara bogată a fiecărui an. O fetiță cu doi obrăjori precum doi bujori. O fetiță specială, cu ochi ca mura câmpului, cu un glas de privighetoare, dar plină de îngrijorare… O fetiță singuratică, căreia îi murise mama – TOTUL acela imens și rotund al oricărei ființe omenești. O fetiță pentru care viața nu mai avea sens, mai ales după ce chiar și femeia ce se purtase, ca o mamă, cu ea, care îi purtase, un timp, de grijă, care o povățuise cu drag, cândva, cu luni în urmă, o abandonase pe urcușul zbuciumat al existenței pământești… O fetiță care avea nevoie de dragoste de mamă și îmbrățișări, care nădăjduia în reîntoarcerea celei ce îi bandajase sufletul și îi cosese inima cu praf magic de credință și speranță… O fetiță cu ochii arși de lacrimi și de dor… Un dor sfâșietor… Frunza se îmbujoră și ea pe loc, devenind, din galben-verde, roșie-verzuie. Transformarea fu rapidă și aproape insesizabilă de suratele ei ce se desprindeau încet de ramurile copacilor și sărutau pământul cu o ultimă îmbrățișare de învingător al Timpului curgător în clepsidra de basm a Toamnei. Numai băncile o văzură și cu un ochi lăcrimau, iar cu celălalt zâmbeau, mulțumind pentru toate bunele primiri.
(500 cuvinte)
Nicoleta Enculescu, București, 18 octombrie 2022
__________________________________
Felicitări tuturor participanților!
Felicitări premianților!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu