Ziua de 6 a fiecărei luni, de 240 de zile încoace, îmi prilejuiește aduceri-aminte... dureroase și-amare, în egală măsură... MAMA!... Când ruga era mai aprinsă și invocarea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Sfinților prindea aripi uriașe cu pene alb-strălucitoare de speranță, un telefon a distrus cupa de cristal a sufletului. Inima s-a împrăștiat în mii de bucățele în Univers și a rămas așa de atunci. Nici alifie de gânduri bune și încurajări nu o mai pot reda înfățișării dintâi, nici pansamentele doririlor urate de semenii apropiați nu o pot recupera... Un telefon sunând când pleoapa nopții își ridica, somnoroasă, cortina, lăsând jucăușul soare de început de toamnă aurie și senină să zâmbească noii zile, a transformat totul în pulbere... VIS? Aș fi vrut să fie doar un simplu VIS, dar a fost și este o prea dură REALITATE... Gândul mi se-nfioară și mii de țepi de trandafiri mă înconjoară... Raiul meu pământesc, ACASĂ al meu, PUTEREA mea, RAȚIUNEA de a merge înainte s-au risipit în bătaia nemiloasă a vântului vieții, clătinând pământ și fire... Firescul nu mai e firesc, sărbătoarea nu mai este sărbătoare, zâmbetul e trist, zilele-s’ cu lacrimi și temeri..., cu DOR... Un DOR care doare, de 8 luni... Aș vrea să o mai pot vedea, bucuroasă și senină, dându-mi curaj, sprijinindu-mi orice pas... Sper ca Dumnezeu să-i dăruiască un colțișor de RAI, ascultându-i ruga ce o înalță, de-acolo, pentru mine..., pentru toți...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu