Poezia universului concentraționar – poezia libertății interioare. Teologia detenției

Lucrarea mea pentru mâine, 12 mai, când, începând cu ora 09.30, voi participa la Simpozionul Național Interdisciplinar ”Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste”, ediția a VII-a. Organizator: Liceul Tehnologic Dimitrie Gusti - București, sector 5

Poezia universului concentraționar – poezia libertății interioare. Teologia detenției

prof. Nicoleta Enculescu, Școlile gimnaziale ”Mihai Botez” - Scoala Gimnaziala Mihai Botez, ”Cezar Bolliac” și 169 – București

M O T O:
Martirii stau de strajă Lumii Ortodoxe

Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe –

Ei
Spun povestea
Tainică
A jertfei lor,

Inima lor bate
Preamărind pe Dumnezeu.

Martirii
Stau de strajă
Lumii Ortodoxe,

Mucenicia lor vibrează
La poarta sufletului nost’.

Martirii
Stau de strajă
Lumii Ortodoxe –

Ne-nvăluie curajul lor
Semeț
Și demn,
Și credincios!
(Nicoleta Enculescu, București, 11.12.2013)

Literatura martirilor, a celor ce au suferit în închisorile comuniste – Valeriu Gafencu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Emanuel-Ioan Niculescu, Ștefan Vlădoianu, Emil Șimăndan etc. – ne pune la inimă lumea speranței, credința curată a sufletelor celor ce și-au pus nădejdea în Dumnezeul Cel Adevărat, a celor ce s-au ancorat puternic în viața întru Hristos, deși, inițial, nu toți credeau, ori aveau o credință superficială. Însă acolo, în temniță, L-au descoperit pe Dumnezeul Cel Viu!
Poeții închisorilor comuniste se adresează direct contemporanilor lor, rugându-i să-și deschidă ”ochii mari” și să caute ”Dincolo de orice țară și orice legi”, căci ”Brâul meridianelor nu desparte oamenii, / Îi ajută să se regăsească, să se cunoască, / Gândul nu are culoare, nu are epocă”. Ei se adresează celor din afara temnițelor, fiind siguri că, trimițând către ei gânduri bune, rugăciuni, îndemnul de a se trezi și de a lupta, curajos, pentru Adevăr, pentru a fi liberi spiritual și demni, aceștia vor auzi strigătul lor. Sunt conștienți, de asemenea, că strigătul lor totuși ”Nu-l aude decât cel care vrea să audă”. Dar speranța lor se resimte la fiecare vers: ”Omul nu mai are graniță, / Omul nu mai e sclavul planetei, / Omul își seamănă azi sămânța muncii sale / culegându-i liber rodul bucuriei. (...) // Se ivesc zorile unei ere noi, / Numai lumină, bucurie și încredere în semenul tău. // Aruncă-ți armele, / Pace să-ți fie crezul cel nou!” (Emanuel-Ioan Niculescu, ”Apel către omenire”).
Deși nu tot timpul au rimă, tinzând spre asemănarea cu operele literare aparținând modernismului, cu vers alb, poemele scriitorilor închisorilor comuniste se impun printr-o muzicalitate aparte: ”Feciorelnică carte, / Legată în lanțuri de slovă, / Filă cu filă, / În tot și în parte! // Universuri închise-n cuvânt, / În strofe-n chenare, / În gânduri trudite. / Dăltuite în negru / Cu mâini obosite / În nopți năruite. // Urmărește-i privirea, / Culege-i gândirea! // Te-nalță pe-o filă, / Cu alta coboară, / Sărut-o pe umeri, / Pe mâini și pe glezne, / Pe corpul ce ți-l dăruie lesne. // Ascultă-i povestea. / Și tot ce-a făcut, / Respectă-i durerea, / Doar ea a putut / Să facă să crească din gheață și soare / Un fir de mirare / În scoarțele sale. // E plină de riduri pe ultima filă, / O hârcă bătrână, / Îți face doar milă. / Închide sicriul copertei și taci, / Ea osândește cum tu nu o faci. // Așeaz-o pe pernă, / Străin căpătâi, / De-ți vine să plângi, / Ea plânge întâi.” (Emanuel-Ioan Niculescu, ”Cartea”).
În poemele scriitorilor închisorilor comuniste identificăm numeroase epitete și metafore sugestive: ”lanțuri de slovă”, ”strofe-n chenare”, ”negru”, ”nopți năruite”, ”gheață și soare”, ”un fir de mirare”, ”riduri”, cărora li se alătură alte și alte figuri de stil. Astfel, ”feciorelnica carte”, ”filă cu filă”, conturează universul durerii (închisoarea), în care gândurile trudite de atâta suferință se-mbină în rânduri ce alcătuiesc povești. Povești de viață, povești reale. Povești ce-și au izvorul în ”gheață” (teroarea ce domină închisorile comuniste, carcera și tor răul și greul la care erau supuși condamnații) și în ”soare” (speranța, nădejdea că Adevărul, Bunătatea, Iubirea și Credința, Libertarea și Demnitatea omului vor dăinui). ”Firul de mirare” este liantul tuturor lucrurilor, esența, miracolul sau minunea pe care ei o percep altfel decât cei din afara temnițelor: este aceea a ființării cu sufletul senin, nealterat de răutate, este minunea de a fi, de a rămâne viu în această viață. Așa prind ”muguri noi de viață / Pe ramul marilor dureri. // Iar aripa (...) frântă, rămasă între spații”, se îmbracă ”cu nimbul de veșnic adevăr. / Cu nimbul ce îl poartă ascuns toți resemnații / Când, ascultându-și moartea, și-o regăsesc în zbor.” (Emanuel-Ioan Niculescu, ”Aripa frântă”).
EMANUEL-IOAN NICULESCU s-a născut la data de 12 noiembrie 1926, în București. A absolvit Liceul ”Matei Basarab”, continuându-și studiile la Facultatea de Medicină din București. În 1949, când era student în anul IV, a fost arestat și deținut până în anul 1958, trecând prin ancheta Securității (Uranus), apoi Jilava și Canalul Dunărea - Marea Neagră.
După eliberare, a funcționat pe post de infirmier, la Spitalul nr.9 din București, timp de 10 ani, iar după aceea I s-a admis să-și continue studiile întrerupte la Facultatea de Medicină, pe care le-a terminat în 1970. A funcționat ca medic psihiatru la Spitalul nr.9 ”Gheorghe Marinescu”.
A decedat în urma unei boli necruțătoare, la 27 martie 1975.
Lecția înțelepciunii pe care și-o însușesc în temniță le îmbunează ”negurile”, ”Iar vuietul bulboanei s-arată mai domol” (Ștefan Vlădoianu).
Știindu-și trupul din țărână alcătuit – ”biată argilă” -, scriitorii închisorilor comuniste roagă olarul (Marele Creator, Dumnezeu) s-o frământe ”mai cu milă, / Că greu” e și doare (Ștefan Vlădoianu, ”Urciorul”).
Între creațiile scriitorilor închisorilor comuniste identificăm și poezii cu forme fixe. Iată un astfel de exemplu: gazelul ”Rugă pentru pâine”: ”Ploaia îndurărilor tale să plouă, / Să ne crească, Doamne, pâinea asta nouă, // Rumenă în roua răsăritului, / Legene-mi-o boarea asfințitului, // Ocoleasc-o toate relele, / Priveghind-o Tu cu stelele. // Coacă-se-n cuptoarele-i zăduful, / Dolofană, moale, cum e puful, // Calicimii, pururi nesătulă, / Aburindu-i bună și destulă. // Sui-se-n obraji copiilor / Rumeneala bucuriilor. // Hăulească-n lungul viilor, / Râs al poznei și-al trăznăilor” (Ștefan Vlădoianu).
Gazelul este o creație literară aparținând genului liric, alcătuită din distihuri cu rimă monorimă.
Plăcută auzului este și această ”Meditație” sugestivă, alcătuită din catrene cu rimă încrucișată: ”Adâncă, nespusa minune, / Ce lume, nelume-nfioară / Luminile-albastre, ce strune / Trezescu-ne-n ceasul de seară. // Cu foșnete strânse-n auz, / Toți pașii, toți pașii de ieri / Și îngerul frânt pe havuz / În gol prăbușit și-n tăceri. // De aur, amurgul risipa / Și-o fumegă torța-n alee / Se-ntunecă inima, clipa... / De ce plângi, Azalee?” (Ștefan Vlădoianu).
Ce i-a salvat pe cei ce au suferit în temnițele comuniste? ”Rugăciunea, credința în Dumnezeu, sentimentul solidarității cu neamul, ideea de destin și jertfă”, mărturisea, într-un interviu, scriitorul Emil Șimăndan. Transpuse, toate acestea, în versuri sensibile, sugestive, de neegalat.
Poeții întemnițați în închisorile comuniste se regăsesc ”alături sau împreună cu poezia în clipele de singurătate interioară” (Emil Șimăndan). Își împărtășeau unii altora poeziile pe care și le scriau în memorie, în suflet. Pe ”tabla cerată a memoriei”. Își repetau versurile și și le-au reținut singuri, ori le învățau pe de rost camarazii lor. Astfel dă mărturie scriitorul Emil Șimăndan, afirmând că volumul său ”Ferestre și Oglinzi”, ”publicat la Editura ”Dacia”, în anul 1985, cuprinde un număr de 68 de sonete, în marea lor majoritate, gândite și realizate în timpul detenției”. Iată o astfel de creație: ”Când vă adună vântul și vă poartă / Cu fiecare veștedă petală / Mă-nvăluie tristețe picturală, / În colorit ca de natură moartă, / Când vă adună vântul și vă poartă... // La fiece plutire peste haos, / Mă înconjoară albul fum de casă, / Și nu mă lasă gol / Și nu mă lasă, / Nestrămutat și singur, în repaos / La fiece plutire peste haos. // Însângerând, ca niște răni, uitarea, / Pe ale cărei perini adormise / Trecutul meu despovărat de vise, / Veniți mereu și-mi adumbriți cărarea, / Însângerând ca niște răni uitarea. // Eu niciodată nu v-am vrut răscruce / Și nu pricep ce zări mă ard nestinse, / De mai rămân cu brațele întinse, / Când vă adună vântul și vă duce... / Eu niciodată nu v-am vrut răscruce” (Emil Șimăndan, ”Amintiri”).
Tot scriitorul Emil Șimăndan mărturisește despre notarea creațiilor celor întemnițați: ”Au fost și cazuri când, pe ambalaje de medicamente au fost scrise cu cerneală preparată din medicamente, ca pergamentul de potasiu sau albastrul de metil, și cu stilou de lemn; a se înțelege un băț ascuțit.”
Poezia, în viața de temniță, a adus ”satisfacție, liniște sufletească, sprijin moral” (Emil Șimăndan).
Martirii închisorilor comuniste au avut curajul de a-și motiva existența prin puterea de a-și întemeia idealuri de curățire a ființei, prin rugăciune neîncetată și un traseu veșnic echilibrat, neîntinat. Deși în temnițe fiind, prigoniți pentru Dreptatea și Adevărul ce cu ardoare Îl mărturiseau și-L doreau etern clădit înlăuntrul lor, nu au uitat nicicând de pomenirea Numelui Celui Preaînalt, pe care, curat, și-L aduceau pe buze arzânde. Se-mpărtășeau, cu toată ființa, de Hristos, de Harul Celui Ce Se purta pe deasupra apelor, de Apa cea de-a pururi Vie și răcoritoare, cuprinzând, într-o prelungă îmbrățișare, bărbăția și demnitatea Fiului Omului, bunătatea și dârzenia, răbdarea și jertfa lui Hristos. Dumnezeu S-a coborât la noi, luând chip de rob, ca să ne sfințească pe noi, să îndumnezeiască firea oamenilor. Ei – Martirii – au unit, prin pătimirile, prin jertfa lor, Pământul și Cerul, scară către Înalt tânguirea lor fiind, dătătoare de speranța trecerii de la moarte la viață, a bunei călătorii duhovnicești, în glas de preamărire și rostiri de sfinte imne. În sufletele lor, cuvântul s-a sfințit și a rodit inspirat în versuri mișcătoare, în sfaturi și exemple mângâietoare, pilduitoare: ”Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie / frumoasă ca un crin din Paradis. / Potirul florii e mereu deschis / și-i plin cu lacrimi și cu apă vie. / Potirul florii e o-mpărăție. // (...) Sub crucea grea ce mă apasă sânger, / cu trupu-ncovoiat de neputință. / Din când în când, din cer coboar-un înger / și sufletul mi-l umple cu credință. / M-apropii tot mai mult de biruință. // Mă plouă-n taină razele de soare, / m-adapă Iisus cu apă vie, / grăuntele zvârlit în groapă-nvie, / cu viața îmbrăcată-n sărbătoare: / Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” (Valeriu Gafencu, ”Dor”).
”Rugați-vă lui Dumnezeu și credeți nelimitat. Eu sunt mulțumit sufletește și împăcat cu mine însumi. Nu vă mint. E realitatea sufletului meu, care și-a găsit pacea în înțelepciunea și ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Cred că numai în adevărul evanghelic își poate găsi omul liniștea de suflet” (Valeriu Gafencu).
”Luptă-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greutățile vieții prezente și nu te plânge de suferință”. (Valeriu Gafencu)
”Păstrați-vă curățenia sufletească, purtați-vă cu multă demnitate și eleganță, răbdați aceste grele încercări, care-și au rostul lor, de la Dumnezeu, și rugați-vă necontenit” (Valeriu Gafencu).
”Viața e un dar de la Dumnezeu, și noi trebuie să știm a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curățăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire față de semenii noștri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine și la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele și să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârși” (Valeriu Gfencu).
”Iubiți-vă mult! Mult!” (Valeriu Gafencu).
”Toți umblăm după fericire. Toți o dorim, toți o căutăm. (…) Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o căutați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge. Să vă spun atât: căutați Iubirea și trăiți-o cu multă smerenie” (Valeriu Gafencu).
”Cine împlinește Cuvântul lui Hristos, realizează Maximum, Totul!” (Valeriu Gafencu).
”Ce este dar Viața? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat și a ne pregăti prin Hristos, pentru a primi viața veșnică, fericirea eternă.
Ce este omul?! O ființă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căruia i-a fost pusă în față fericirea și moartea, lăsat fiind liber să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea prin smulgerea din păcat” (Valeriu Gafencu).
”Nu vă faceți iluzii despre om. Iubiți-l. Da! Iubiți-l! Dar nu vă faceți iluzii despe el, căci cine își face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârșit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos-Dumnezeu. (…) Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar neprețuit: Iubirea. Trăiți iubirea” (Valeriu Gafencu).
”Ce este Adevărul? Adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru adevăr. Numai așa ne putem mântui, ne putem câștiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim scris, în Sfânta Biblie, cartea cărților. Să ne apropiem dar, cu inimi smerite de această carte sfântă, în credința curate că Dumnezeu ne va lumina. Și vom căpăta lumină” (Valeriu Gafencu).
Valeriu Gafencu, supranumit ”Sfântul închisorilor”, este un poet de adâncă vibrație mistică . Valoarea adevărată a versurilor sale ”stă în duhul care le-a dat viață”, după cum afirma prietenul său Ioan Ianolide .”El era plin de Har. În el se afla Hristos și am putut să fiu și eu părtaș la starea lui binecuvântată de sfințenie. Îl umplea desăvârșit o stare de intensitate spirituală”.
Sfaturile lui Valeriu Gafencu, prinse în epistole emoționante, trimise familiei (mamei și surorilor), sunt adevărate îndreptare duhovnicești, spre eliberarea sufletului de patimi și păcate, spre dobândirea adevăratei fericiri. Adresându-se ființelor dragi sufletului său, de fapt Valeriu Gafencu se adresează omenirii întregi, pe care o iubește întru Hristos Iisus, Mântuitorul nostru.
VALERIU GAFENCU s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, județul Bălți, din Basarabia. A urmat școala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul ”Ion Creangă” din Bălți, între anii 1932 – 1940. Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul ocupației sovietice. Valeriu Gafencu a reușit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iași, lăsându-și părinții și surorile sub ocupație, despărțindu-se, nu știa că definitiv, de tatăl său care, în toamnă, a fost ridicat și dus în Siberia, unde și-a sfârșit viața nu se știe când.
Valeriu Gafencu devine student al Facultății de Drept a Universității din Iași, în anul 1940. În anul 1941, a fost condamnat pe motive politice, la 25 de ani de muncă silnică. Din anul 1941, până în anul 1949, Valeriu Gafencu s-a nevoit în cea mai grea închisoare din țară, cea de la Aiud. În anul 1949, fiind bolnav de TBC, a fost transferat în penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna, de unde, în ziua de 18 februarie 1952, sufletul său s-a înălțat la Cer, unde s-a întâlnit cu Mântuitorul, pe care L-a iubit toată viața .
Ce putem învăța din exemplul viețuirii NOILOR MUCENICI ȘI MĂRTURISITORI ROMÂNI, cei ce, în temniță fiind, Golgota neamului nostru au suit? Că noi, tinerii din ziua de astăzi, trebuie să căutăm modele și să ne propunem, cât mai curând posibil, ”idealuri imposibil de atins”. Și – cel mai important! – să nu uităm de Rugăciune, să ne ridicăm mereu inima către Cel de Sus, pentru că numai Ea, Rugăciunea, ne salvează. De la ce? De la orice! De la orice rău! Ca și în cazul domnilor Marcel Petrișor și Demostene Andronescu – de exemplu -, cărți vii ale istoriei țării noastre, oameni cu un suflet senin și cu o memorie extraordinară, degrab’ iertători, care răspândesc, în juru-le, lumină, animând orice suflet răvășit. I-am cunoscut și eu pe acești doi distinți domni, într-un început de iarnă feeric, al anului 2011, ca un cadou oferit în dar nouă, învățăceilor înaintați în vârstă, de către Părintele nostru duhovnic, profesor și tutore, Daniel Benga, de la biserica ”Sfântul Ștefan – Cuibul cu Barză”, sector 6, București. Am învățat multe de la dumnealor, am învățat, de pildă, ce înseamnă Prietenia: să-ți dai viața, până la urmă, să te aduci jertfă pentru cel aflat lângă tine, în suferință. Căci, oare, cum poate fi calificat gestul preacucernicului Părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la care a recurs, pentru salvarea colegilor de celulă? Unul dintre ei fiind chiar domnul Marcel Petrișor... Am învățat, apoi, că omul, fiind om, are căderile lui, însă, din punct de vedere moral, nu trebuie să-i judecăm noi aceste căderi. Trebuie să-l înțelegem, să ne rugăm pentru el. Iar dacă se întâmplă, totuși, ca noi să cădem, trebuie să ne ridicăm prin căință și fapte bune, prin smerenie și curățirea inimii prin gânduri frumoase.
Seara zilei de 8 decembrie 2011 a fost cu adevărat o seară specială pentru noi, studenții de la tutoriatul Preacucernicului Părinte Profesor Daniel Benga, care am umplut, până la refuz, micuța biserică situată în sectorul 6 al Capitalei. O seară pe care, cu adevărat, nu o vom putea uita prea curând.
Voi cita, în continuare, câteva poezii apărute sub semnătura domnului Demostene Andronescu: ”Am cerșit un timp lumină / Pe la uși străine, / Neștiind că luna plină / Prinsă-i toată-n mine. // La răspântiile vieții / Stam cu mâna-ntinsă / Și mă miluiau drumeții / Cu lumina stinsă. // Când și când, câte-o scânteie / De-un nebun zvârlită, / Îmi părea calea lactee / Mie dăruită. // Și treceam așa prin viață, / Miluit de lume, / Ca și ea cătând prin ceață, / Nu știu ce anume. // Dar, odată, pe-nserate, / Obosit de vise, / Am găsit la lume toate / Porțile închise. // Și rămas în noapte-afară / Fără lumânare, / Am privit așa-ntr-o doară-n / Mine ca în zare. // Și am tresărit deodată, / Căci văzui că-n mine / Bezna-i ciuruită toată / Și mijesc lumine. // Am dat zgura la o parte / Cu înfrigurare / Și-n străfundurile-mi moarte / S-a iscat cântare. // Iar prin rana-mi sângerandă, / Ca printr-o spărtură, / A tâșnit o rază blândă / De lumină pură, // Ce-nvelindu-mă în toate, / Mătăsoasă, moale, / A dat vieții mele plate / Sensuri verticale. // De atunci fără-ncetare / Luminez întruna, / Nu fălos ca mândru soare, / Ci sfios ca luna. // Iar când malul se adună / Și-mi astupă vrana, / Mă sleiesc ca pe-o fântână, / Adâncindu-mi rana” (Prefacere).
”O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi, / Plângând cu hohote, în palme faţa? / Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa / Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi? // De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii / Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete / Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete/ De mult, de mult, de când eram copii. // Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom / Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă, / Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă / Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn. // Te potoleşte, pentru Dumnezeu! / Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere, / Te înţeleg, eşti munte de durere / Dar nu uita, durerea nu-i un rău. // Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer / Din care răul cu-ndârjire muşcă, / Atâtora li-s zilele biciuşcă / Şi pentru-atâţia viaţa e piper! // E-atâta jale-n lume-atâta plâns, / Atâta dor, atâta suferinţă! / Sărmanul ins chircit în neputinţă / Ameninţă spre cer cu pumnul strâns. // Şi-n loc să-şi facă din durere pod / Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă, / El, sângerând din răni adânci, otravă / Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod. // Sărmana gloată, în genunchi mereu, / Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii, / Nepricepând că scrânciobul durerii / Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu. // Şi-n fiecare clipă câte-o stea / Se stinge-n locul ei precum o pipă / Şi trebuie ca-n fiecare clipă / Altcineva să moară pentru ea. // O! suflete al meu, fii tu ulcior, / Fii amforă durerii, veşnic plină / Şi, sângerând celor din jur lumină, / Învaţă blând să mori în locul lor. // Pricepe că cu fiecare spin / Ce dureros în carne ţi se-mplântă, / Pe un obraz o lacrimă se-avântă / Şi-n lume-i o durere mai puţin. // Cu fiecare suferinţă-a ta / O suferinţă undeva se stinge, / Cu fiecare picur roş de sânge / Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea. // Şi-n fiecare limpede apus, / Cu fiecare-ngenunchere-n tină / Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină / Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus” (De vorbă cu sufletul meu).
”M-am aplecat pe iaz sa-i sorb vigoarea / Si-n unda rece, limpede ca zarea, / Vazui un porumbel trecand inot, / Rasfrant din inaltimi cu cer cu tot. // Departe-n fund un vultur se roteste, / In scama unui nor s-ascunde-un peste / Si-un stol de pesti asemeni unui nor / Acopar soarele cu umbra lor / Si ca o boare racoroasa trece / Prin fata astrului din unda rece. // Deasupra cer, in adancime cer, / Mistere sus, in sens invers mister; / Fac schimb de taine-Adancul cu Inaltul / Si peste lume, dintr-un cap intr-altul, / Ca-ntru-nceput Se poarta Duhul Sfant / "Precum in cer, asa si pe pamant". // Doar intr-un colt de lume, undeva, / Un nimeni ce se crede cineva, / Se vrea de capul lui, vorbeste-n dodii, / Ucide taine si despica zodii, / Nesocotind si sacaind pe Domnul, / Ganganie nefericita: omul” (Comuniune).
Poetul mărturisitor Demostene Andronescu s-a născut la 3 Decembrie 1927, în comuna Câmpuri, județul Vrancea. A urmat școala primară oîn satul natal, iar în 1941 a intrat copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. A urmat cursurile liceului în Bucureşti, iar în 1948 s-a înscris la Facultatea de Istorie, pe care a absolvit-o în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în mai 1952, a fost arestat, judecat şi condamnat la 5 ani de temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În luna noiembrie a anului 1955 a fost eliberat din închisoarea Gherla, cu un decret de graţiere, şi, ieşit afară, în "libertate", s-a înscris, pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, a fost din nou arestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. A fost judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar a fost eliberat în luna Iulie a anului 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare, a fost permanent hărţuit de Securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969, i s-a permis să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să predea această disciplină, pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un loc de muncă, ca redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. S-a ocupat, din anii 2000 încoace, de apariţia revistei "Puncte Cardinale".