CONCURS ”CĂRTICICA MEA DE SUFLET” - CONSTANȚA, EDIȚIA A VIII-A, 2014

- REZULTATE -

Cu nota 8,90, dar... ca un impuls, acum, înainte de sesiune :)

Și DIPLOMA:

+ conținutul lucrării cu care am participat la concurs:

Martirii stau de strajă Lumii Ortodoxe

Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe –

Ei
spun povestea
tainică
a jertfei lor,

Inima lor bate
preamărind pe Dumnezeu.

Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe,

Mucenicia lor vibrează
la poarta sufletului nost’.

Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe –

ne-nvăluie curajul lor
semeț
și demn,
și credincios!
(Nicoleta Enculescu, București – 11.12.2013)

Sfinții Martiri au avut curajul de a-și motiva existența prin puterea de a-și întemeia idealuri de curățire a ființei, prin rugăciune neîncetată și un traseu veșnic echilibrat, neîntinat. Deși în temnițe fiind, prigoniți pentru Dreptatea și Adevărul ce cu ardoare Îl mărturiseau și-L doreau etern clădit înlăuntrul lor, nu au uitat nicicând de pomenirea Numelui Celui Preaînalt, pe care, curat, și-L aduceau pe buze arzânde. Se-mpărtășeau, cu toată ființa, de Hristos, de Harul Celui Ce Se purta pe deasupra apelor, de Apa cea de-a pururi Vie și răcoritoare, cuprinzând, într-o prelungă îmbrățișare, bărbăția și demnitatea Fiului Omului, bunătatea și dârzenia, răbdarea și jertfa lui Hristos. Dumnezeu S-a coborât la noi, luând chip de rob, ca să ne sfințească pe noi, să îndumnezeiască firea omenească. Ei – Martirii - au unit, prin pătimirile, prin jertfa lor, Pământul și Cerul, scară către Înalt tânguirea lor fiind, dătătoare de speranța trecerii de la moarte la viață, a bunei călătorii duhovnicești, în glas de preamărire și rostiri de sfinte imne. În sufletele lor, cuvântul s-a sfințit și a rodit inspirat în sfaturi și exemple mângâietoare, pilduitoare.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – PERSONAJ ISTORIC DE BALADĂ

Încă de mici, copiii noștri învață despre iubirea și jertfa de neam și de patrie. Încă de mici, școala le pune în fața ochilor minții exemple de adevărată trăire duhovnicească și morală. Încă de mici, elevii noștri fac cunoștință cu eroii neamului, cântați în literatura cultă și populară.
Literatura populară, născută pe camp, în toiul muncii, ori la șezători, în timpul torsului și al țeserii neîntrecut de frumoase a iilor în care se oglindește tot dorul și puritatea sufletului fecioresc, prin speciile numite balade sau cântece bătrânești, povestește vitejia unor personaje înzestrate cu calități excepționale. Un astfel de personaj – istoric – este și Constantin Brâncoveanu, al cărui spirit de jertfă pentru credința străbună, ca un laviu, străbate, de la un capăt la altul, creația populară epică în versuri cu titlu omonim, Constantin Brâncovanu, inclusă, în 1852, de către poetul Vasile Alecsandri, în volumul său de Poezii poporale.
Constantin Brâncoveanu, un martir în adevăratul sens al cuvântului, amintind de creștinii din primele secole, ce și-au dat viața pentru Hristos, le-a insuflat aceeași nădejde și dragoste, tăria de a rămâne neclintiți în fața morții pentru credința strămoșească, spiritul de jertfă și iubirea de Dumnezeu și urmașilor săi de același neam și sânge: ”-”Mare-I Domnul Dumnezeu! / Creștin bun m-am născut eu, / Creștin bun a muri vreu… / Taci, drăguță, nu mai plânge, / (…) / Taci și mori în legea ta, / Că tu ceriu-i căpăta!”.”
Carmen Iordăchescu sublinia, pe bună dreptate, în cartea sa Să dezlegăm tainele textelor literare. Clasa a VI-a. Îndrumător pentru toate manualele alternative, apărută la Editura ”Carminis” din Pitești, că, pe măsura încercărilor cumplite prin care trece, cuvintele repetate ale lui Constantin Brâncoveanu sunt precum o rugă către Dumnezeu de a-i dărui puterea să reziste, să-și înfrângă durerea care-i sfâșie inima: ”Și cu lacrimi cuvânta: / Doamne! Fie-n voia Ta!”.
Voievodul a stârnit - după cum amintea aceeași autoare – supărarea și invidia conducătorilor turci prin politica sa înțeleaptă care a condus la înflorirea țării, la emiterea unei monede proprii, ceea ce a fost interpretat drept tendință de nesupunere și de desprindere de sub dominația Porții Otomane, drept urmare aceștia mazilindu-l. În Sfânta și Marea Vineri a Patimilor anului 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu, au fost ridicați de turci și duși la Țarigrad, fiind închiși în îngrozitoarea temniță de lângă zidurile cetății – Edi-Kule (Șapte Turnuri). Timp de patru luni, cei întemnițați au fost supuși la torturi groaznice, cu scopul de a-l determina pe domnitorul mazilit să recunoască învinuirile aduse, pentru a trece la credința musulmană și pentru a le duce turcilor toate averile pe care le deținea el și familia sa. Dacă la averile sale pământești nu ținea, învoindu-se degrabă a le da otomanilor, iar de acuzații apărându-se, de credința creștin-ortodoxă Constantin Brâncoveanu nu s-a lepădat, plătind, pentru aceasta, cu propria-i viață, dar și cu cea a feciorilor săi, în ziua de 15 august 1714.

VIAȚA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Model de curaj și înțelepciune, iubitor de țară și de neam, mândru că se numea creștin și statornic întru credința strămoșească, ortodoxă, plin de duh apostolesc, voievodul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, în localitatea Brâncoveni din ținuturile Romanațiului, descendent – pe linie paternă – al lui Matei Basarab, domnitor între 1632 și 1654, mare ctitor de biserici și mănăstiri, și – pe linie maternă – al postelnicului Constantin Cantacuzino, de viță împărătească. Tatăl său a fost postelnicul Papa, ostaș și dregător de seamă al Țării Românești, care a fost însă ucis într-o răscoală a seimenilor, ostași plătiți, nemulțumiți de hotărârea domnitorului Constantin-Șerban Basarab de a le limita privilegiile. Pe atunci, Constantin Brâncoveanu avea mai puțin de 1 an.
S-a căsătorit cu Maria, fiica lui Neagoe Basarab și nepoata lui Antonie Vodă, familia fiindu-i binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii, dintre care 4 băieți (Constantin, Ștefan, Radu, Matei) și 7 fete (Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Ilinca, Bălașa, Smaranda).
A fost uns domn în 1688, de către Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, cu acordul Patriarhului Ierusalimului, Dositei. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut, a fost să continue tipărirea Bibliei de la București (1688) pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, Dobrogea, Oltenia, Moldova, Banat și Ardeal, din Crișana și Maramureș. Cercetătorii lingviști Alexandru Rosetti, Boris Cazacu și Liviu Onu subliniază în lucrarea lor (Istoria limbii române literare, Editura ”Meridiane”, București, 1971) faptul că ea reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români de până atunci, deschizând calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai târziu.
Biblia de la București (1688) impune, prin urmare, graiul muntenesc, elimină, pe cât se poate, termenii slavoni și stabilește cum anume avea să se vorbească și să se scrie în limba română din acel moment înainte. Ea prezintă o remarcabilă unitate în ceea ce privește morfologia. Astfel, în structura morfologică se mențin principalele caracteristici ale variantei muntenești a românei literare și ale limbii vechi: pluralul substantivelor în ”-e” (”asuprele”); iotacizarea verbelor (”eu văz”, ”să scoață”); perfectul simplu are de obicei, forme ”tari”, ca în secolul al XVI-lea (”dediu”, ”deade”, ”deaderă”); pronumele relative apare peste tot variabil și articulate (”carele”, ”carea”, ”carii”); apar numeroase forme perifrastice (”era mergând”); identitatea persoanei a III-a singular cu persoana a III-a plural a auxiliarului ”a avea”, în construcțiile perfectului compus: ”El au biruit cetăți multe și au jungheat împărați ai pământului”, respective ”s-au îndemnat oarecarii den nărod”.
Nota predominantă în materie de vocabular rămâne structurarea pe limba populară, uneori cu o nuanță regională; ”duroare”, ”voroavă”, ”ajutoriu”, ”alergătoriu”, ”asupritoriu”, ”negândirea”, ”nesfatul”, ”nevremea”, ”nerău” etc..
La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Martirul Brâncoveanu, dimpreună cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache Văcărescu, stabilindu-se ca zi de pomenire a lor ziua de 16 august, pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului.

PERSONALITATE COMPLEXĂ

În timpul îndelungatei sale domnii de 26 de ani, s-au ridicat numeroase lăcașuri de cult și s-au tipărit multe cărți, în special bisericești: Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul, Apostolul, cărți de slujbă, de învățătură creștină pentru mireni, ori de luminare a preoților vremii, precum și de apărare a dreptei credințe – tipărite în limbile română, greacă, arabă și iviră, ceea ce i-au adus recunoașterea unanimă și o slavă nepieritoare, fiind socotit cel mai vajnic apărător al întregii creștinătăți.
Ajutat de învățatul Mitropolit Antim Ivireanul, domnitorul Constantin Brâncoveanu a devenit un fel de patron al credinței ortodoxe, așa cum prezintă istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor, apărută la Editura Didactică și Pedagogică din București, în 1990. Antim Ivireanul, originar din Ivir (Caucaz), era un artist desăvârșit, sculptor în lemn, miniaturist și scriitor. A fost, la început, conducătorul Tipografiei domnești de la Mănăstirea Snagov, apoi a fost ales Mitropolit. El a tradus numeroase cărți bisericești și este autorul unor frumoase Predici, prin care caută să îndrepte moravurile societății timpului său.
Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu a fost ctitor de biserici și un neobosit veghetor al dăinurii lăcașurilor de închinare, pe care le-a înfrumusețat, în tot cuprinsul Țării Românești, în Ardeal și în Răsăritul dreptmăritor: palatul și biserica de la Potlogi, Mogoșoaia, Hurezi, schiturile Sf.Apostoli, Sf.Ștefan, Sf.Ioan Botezătorul, bolnița Mamul, biserica mare și paraclisul de la Sf.Mănăstire Brâncoveni, Sf.Ioan Grecesc, Sf.Sava, Sf.Gheorghe Nou din București, Doicești, Cozia, Arnota, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Argeș, Dealu, Snagov, Biserica Domnească, Sf.Dumitru din Târgoviște; Făgăraș, Sâmbăta de Sus, Ocna Sibiului, Sf.Nicolae; Panaghia din Constantinopol, Panaghia Camariotissa din Insula Halki; Schimbarea la Față din Insula Proti; Sumela, lângă Trebizonda; Sfânta Ecaterina în Muntele Sinai; paraclisul și trapeza Mănăstirii Sf.Pavel din Muntele Athos.

SFÂNTA MĂNĂSTIRE HUREZI

La aproximativ 38 de km N-E de orașul Râmnicu-Vâlcea, pe șoseaua ce străbate regiunea de la poalele Munților Căpățânii spre Târgu-Jiu, se află localitatea Horezu. La câțiva kilometric mai la N de această localitate și dincolo de dealul ce desparte târgul de Valea Romanului, pe malul stâng al apei, se ridică, somptuoasă, una dintre cele mai vechi ctitorii ale lui Constantin Brâncoveanu, considerată drept cea mai reprezentativă, necropolă domnească, cu planul trilobat și pronaosul supralărgit.
Numele Hurezi – precizează Lucian Roșu în Mănăstirea Hurez, apărută la Editura ”Meridiane”, în București, 1965 – vine de la pădurea de nepătruns în care au cântat huhurezii. De la numele și cântecul păsărilor, localnicii au prescurtat cuvântul: huhurezii a devenit hurezi.
Meșterii care au condus lucrările de zidire a Mănăstirii, în 1692, au fost: Manea – vătaful zidarilor, Istrate – vătaful lemnarilor, sârbul Vucașin Caragea – vestit pentru măiestria lucrului în piatră. Echipa era condusă de Drăghici Cantacuzino.
Mănăstirea a fost sfințită la 8 septembrie 1693, iar după doi ani a fost pictată de o echipă alcătuită din români și străini, condusă de zugravul domnesc Constantinos.
Așezământul a fost gândit sub forma unei curți dreptunghiulare, în mijlocul căreia se afla biserica.
Privită din afară, cu zidurile sale puternice, construite din cărămidă, Mănăstirea Hurezi are înfățișarea unei fortărețe.
Domnul și boierii din tablourile votive sunt tratați în spirit convențional, zugravul le subliniază prestigiul, bogăția, moralitatea, în timp ce autoportretele meșterilor sau portretele altor personaje legate de biserică sunt mai realiste și par a fi inspirate direct de model.
Precizia desenului, armonia de culori, frăgezimea și transparența portretului fac din această operă o remarcabilă realizare artistică a picturii brâncovenești.

STILUL BRÂNCOVENESC

Mănăstirea Hurezi ilustrează stilul brâncovenesc, caracterizat prin echilibrul și armonia arhitecturală, cu impresionante loggii și pridvoare deschise, cu influențe din Renașterea târzie, forme baroce și orientale, tendințe realiste.
Influența barocă se simte în frumusețea și bogăția sculpturilor ce împodobesc coloanele și balustradele foișorului lui Dionisie Bălăcescu, cu motiv vegetal – flori de acant – sau caneluri cu torsadă. Din loc în loc, apare stema Cantacuzinilor, adoptată ca stemă personală și de Constantin Brâncoveanu, dar și – într-un singur medalion – corbul muntenesc și bourul Moldovei, anticipare cu peste două secole a unirii celor două Principate, după cum observa cu finețe Valeriu Anania (Cerurile Oltului, Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1990).
Florentin Popescu arată în cartea sa, Ctitorii brâncovenești, apărută la Editura Sport-Turism din București, în 1976, că pridvorul deschis se sprijină pe coloane de piatră răsucite ori decorate cu sculpturi, sau simple. Peste capiteluri, vin arcadele, simple sau trilobate.
Pretutindeni întâlnim o adevărată invazie vegetală în piatră. Motivele florale (vița-de-vie cu struguri, rozete, flori de acant, garoafe, trandafiri, știulete de porumb), zoomorfe (păsări, șerpi, dragoni) sau antropomorfe (sfinți, îngeri, arhangheli, heruvimi, serafimi), din cadrul cărora nu lipsesc – aproape niciodată – vulturul cu crucea în cioc (stema brâncovenească) sau vulturul bicefal (stema Cantacuzinilor), dau o notă de neconfundat stilului brâncovenesc.

COMOARA BRÂNCOVENILOR

Mergând pe urmele înaintașului său întru curaj și iubire de neam și de țară, de unitate și românism, nu altul decât Mihai-voievod Viteazul, familia domnitorului Constantin Brâncoveanu, îndeosebi Maria, doamna Brâncoveanului-vodă Constantin, ținea și păstra cu sfințenie comoara lor, simbolul sufletului românesc, cela ce arăta lumii că și moldovenii și transilvănenii tot români sunt, ca unii ce dintr-o fântână au izvorât și cură (Dumitru Almaș, Comoara Brâncovenilor, 1977): ”o pereche de cercei de aur cu perle de peruzele, un inel cu rubin ca focul și o pafta de aur încărcată cu diamante”. Cerceii reprezentau Transilvania, ”inelul Moldova, iar paftaua Țara Românească: le încinge pe toate și le luminează cu diamantul basarab” (Dumitru Almaș, op.cit.). Trei giuvaeruri care fuseseră cândva chiar ale domnitorului Mihai Viteazul și care nu trebuiau înstrăinate ori scoase din țară, cu niciun chip, sub niciun pretext, deoarece întruchipau unirea și puterea țărilor române. Ele erau mult râvnite de doamna Păuna.
Prin politica sa, domnitorul Constantin Brâncoveanu a dorit să unească ori cel puțin să întărească temeiul politic, de nădejde, al unirii țărilor române – ”trei mădulare ale aceluiași trup străvechi, unul și întreg, numit Dacia”, după cum apreciază istoricul Dumitru Almaș în romanul său istoric deja citat mai sus.
Nu se știe unde mai sunt acum giuvaerurile pline de semnificații ale familiei domnitorului Brâncoveanu, ale neamului românesc. Poate pe undeva prin Făgăraș. Dar, oricum, ”această țară și acest pământ poartă la tâmple, la mâini, la mijloc talismanele vredniciei unui neam trăitor pe-aici de veacuri și care multe a văzut, și bune, și rele.
Le poartă, chiar dacă noi nu le vedem neapărat asemenea unor cercei, inele ori paftale cu diamante cât oul de hulubiță” (Comoara Brâncovenilor, 1977).
Cu acest dor de unire în suflet se stinse, în al 26-lea an de domnie, la 15 august 1714, cel ce voia să-l ajungă și să-l întreacă, cu vrerea Domnului, pe Mircea cel Bătrân, care ocârmuise, cu înțelepciune și neînfricare, Țara Românească, timp de 38 de ani; cel ce ”a făcut ca acest pământ să dea roadă bogată și această roadă bogată să fie întâi spre folosul oamenilor” (op.cit.) – Constantin-vodă Brâncoveanu, al cărui trup, din 1720, odihnește în mormântul din biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.
Comoara Brâncovenilor? Dorința de unire a tuturor românilor, dar și sfaturi de mare înțelepciune, privind meșteșugul și tainele ocârmuirii (”Întâi, să cunoști tot, tot ce se întâmplă în țară și în afară; al doilea, să cerni bine toate lucrurile, alegând fără greș grâul de neghină; al treilea, să te cunoști pre tine și să pătrunzi cât mai adânc în cugetul oamenilor de care te ajuți; al patrulea, să te ferești de dușmănia celor puternici: când încearcă unul a se răpezi asupră-ți, să ai totdeauna un altul în spate, întru sprijin și proptire; al cincilea, să-ți faci țara bogată și vistieria totdeauna ticsită, dară nici prietenii cei mai buni, necum dușmanii, să nu cunoască prețul aurului și numărul pungilor tale; al șaselea, să-ți faci oștire bună și căpitani vrednici să-i pui, dacă tu însuți n-ai însușiri de ghenărar mare; al șaptelea, oastea s-o ții numai întru apărare, să nu te grozăvești cu ea către nimenea, vrând să faci cuceriri și robiri, că tot ce-i luat cu sila stârnește mânie și repede se pierde, cu pagubă mare și cu nume rău pentru norod și țară; al optulea, prieten să te arăți tuturor, dară să nu te sprijini numai pe prietenie, că multe din ele calpe, nestătătoare și înșelătoare sunt, ci mai ales tu să fii tare și chibzuit și dibaci în treburile cele politicești; al nouălea, să te slujești de oamenii cei mai înțelepți și, mai ales, de cei credincioși, dar cel mai înțelept dintre toți tu să fii și mai iscusit; al zecelea, în toate să te arăți mai mlădios ca nuiaua de lozie și mai tare ca oțelul care se îndoaie făr’a se frânge, în urmărirea țelului tău și dreptății țării tale și a neamului tău. (…) să ridice multe, multe case, palate domnești și mănăstiri, să facă drumuri și poduri bune, ateliere și prăvălii, pivnițe și piețe, să sporească ogoarele și turmele, să ajute comerțul. Și, a douăsprezecea, să se grijească de frumusețea și curăția graiului român, cărți tipărind și răspândind peste tot pământul românesc, ca să nu uite niciunul că suntem una și frați” – Comoara Brâncovenilor, pag.21-22); nădejdea și dragostea, tăria de a rămâne neclintit în fața morții pentru credința strămoșească, spiritul de jertfă și iubirea de Dumnezeu – atribute pe care le-au insuflat întregului binecredincios popor român.
Comoara Brâncovenilor? Bijuteriile ansamblurilor arhitecturale bisericești și mănăstirești - adevărate monumente de artă spirituală culturală: palatele și bisericile de la Potlogi, Dâmbovița și Mogoșoaia; Mănăstirea Hurezi, schiturile Sfinții Apostoli, Sfântul Ștefan, Sfântul Ioan Botezătorul; bolnița Mamul; biserica mare și paraclisul Sfintei Mănăstiri Brâncoveni; biserica Sfântul Ioan cel Mare sau ”Grecesc”, biserica Mănăstirii Sfântul Sava, biserica Sfântul Gheorghe Nou din București; biserica din satul Doicești – Dâmbovița; Cozia, Arnota, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Argeș, Dealu, Snagov; Biserica Domnească și ”Sfântul Dumitru” din Târgoviște; Făgăraș, Sâmbăta de Sus, Ocna Sibiului; biserica Sfântul Nicolae din Galata – Constantinopol; Mănăstirile Surpatele, Polovragi, Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi – Prahova; Panaghia din Constantinopol; Panaghia Camariotissa din Insula Halki; Schimbarea la Față din Insula Proti; Sumela, lângă Trebizonda; Mănăstirea cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu-Sărat, închinată Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai; paraclisul și trapeza Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos; biserica cu hramul ”Sfântul Gheorghe” din Ismail, de pe malul stâng al Dunării.
Bisericile au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de către doi renumiți zugravi ai epocii, Pârvu Mutu și grecul Constantinos - pictorul preferat al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Model de curaj și înțelepciune, iubitor de țară și de neam, mândru că se numea creștin și statornic întru credința strămoșească, ortodoxă, plin de duh apostolesc, voievodul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, în localitatea Brâncoveni din ținuturile Romanațiului, descendent – pe linie paternă – al lui Matei Basarab, domnitor între 1632 și 1654, mare ctitor de biserici și mănăstiri, și – pe linie maternă – al postelnicului Constantin Cantacuzino, de viță împărătească. Tatăl său a fost postelnicul Papa, ostaș și dregător de seamă al Țării Românești, care a fost însă ucis într-o răscoală a seimenilor, ostași plătiți, nemulțumiți de hotărârea domnitorului Constantin-Șerban Basarab de a le limita privilegiile. Pe atunci, Constantin Brâncoveanu avea mai puțin de un an. S-a căsătorit cu Maria, fiica lui Neagoe Basarab și nepoata lui Antonie Vodă, familia fiindu-i binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii, dintre care 4 băieți (Constantin, Ștefan, Radu, Matei) și 7 fete (Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Ilinca, Bălașa, Smaranda). A fost uns domn în 1688, de către Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, cu acordul Patriarhului Ierusalimului, Dositei, iar cel dintâi lucru pe care l-a făcut, a fost să continue tipărirea Bibliei de la București (1688) pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, Dobrogea, Oltenia, Moldova, Banat și Ardeal, din Crișana și Maramureș. Cercetătorii lingviști Alexandru Rosetti, Boris Cazacu și Liviu Onu subliniază în lucrarea lor (Istoria limbii române literare, 1971) faptul că ea reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români de până atunci, deschizând calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai târziu. Impune, așadar, graiul muntenesc, eliminând, pe cât se poate, termenii slavoni și stabilind modul în carea avea să se vorbească și să se scrie în limba română din acel moment înainte.
Constantin Brâncoveanu? ”Principe al culturii noastre, adeverind faptul că cel ce dobândește virtuțile creștine și atinge treapta sfințeniei se arată strălucit și destoinic nu numai în cele duhovnicești, ci și în cârmuire, în litere, științe și arte, ajungând om desăvârșit în toate” (Înalt Preasfințitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului).