CONCURS ”CĂRTICICA MEA DE SUFLET” - CONSTANȚA, EDIȚIA A VIII-A, 2014
- REZULTATE -
Cu nota 8,90, dar... ca un impuls, acum, înainte de sesiune :)
Și DIPLOMA:
+ conținutul lucrării cu care am participat la concurs:
Martirii stau de strajă Lumii Ortodoxe
Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe –
Ei
spun povestea
tainică
a jertfei lor,
Inima lor bate
preamărind pe Dumnezeu.
Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe,
Mucenicia lor vibrează
la poarta sufletului nost’.
Martirii
stau de strajă
Lumii Ortodoxe –
ne-nvăluie curajul lor
semeț
și demn,
și credincios!
(Nicoleta Enculescu, București – 11.12.2013)
Sfinții Martiri au avut curajul de a-și motiva existența prin
puterea de a-și întemeia idealuri de curățire a ființei, prin rugăciune
neîncetată și un traseu veșnic echilibrat, neîntinat. Deși în temnițe
fiind, prigoniți pentru Dreptatea și Adevărul ce cu ardoare Îl
mărturiseau și-L doreau etern clădit înlăuntrul lor, nu au uitat
nicicând de pomenirea Numelui Celui Preaînalt, pe care, curat, și-L
aduceau pe buze arzânde. Se-mpărtășeau, cu toată ființa, de Hristos, de
Harul Celui Ce Se purta pe deasupra apelor, de Apa cea de-a pururi Vie
și răcoritoare, cuprinzând, într-o prelungă îmbrățișare, bărbăția și
demnitatea Fiului Omului, bunătatea și dârzenia, răbdarea și jertfa lui
Hristos. Dumnezeu S-a coborât la noi, luând chip de rob, ca să ne
sfințească pe noi, să îndumnezeiască firea omenească. Ei – Martirii -
au unit, prin pătimirile, prin jertfa lor, Pământul și Cerul, scară
către Înalt tânguirea lor fiind, dătătoare de speranța trecerii de la
moarte la viață, a bunei călătorii duhovnicești, în glas de preamărire
și rostiri de sfinte imne. În sufletele lor, cuvântul s-a sfințit și a
rodit inspirat în sfaturi și exemple mângâietoare, pilduitoare.
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – PERSONAJ ISTORIC DE BALADĂ
Încă de mici, copiii noștri învață despre iubirea și jertfa de
neam și de patrie. Încă de mici, școala le pune în fața ochilor minții
exemple de adevărată trăire duhovnicească și morală. Încă de mici,
elevii noștri fac cunoștință cu eroii neamului, cântați în literatura
cultă și populară.
Literatura populară, născută pe camp, în
toiul muncii, ori la șezători, în timpul torsului și al țeserii
neîntrecut de frumoase a iilor în care se oglindește tot dorul și
puritatea sufletului fecioresc, prin speciile numite balade sau cântece
bătrânești, povestește vitejia unor personaje înzestrate cu calități
excepționale. Un astfel de personaj – istoric – este și Constantin
Brâncoveanu, al cărui spirit de jertfă pentru credința străbună, ca un
laviu, străbate, de la un capăt la altul, creația populară epică în
versuri cu titlu omonim, Constantin Brâncovanu, inclusă, în 1852, de
către poetul Vasile Alecsandri, în volumul său de Poezii poporale.
Constantin Brâncoveanu, un martir în adevăratul sens al
cuvântului, amintind de creștinii din primele secole, ce și-au dat viața
pentru Hristos, le-a insuflat aceeași nădejde și dragoste, tăria de a
rămâne neclintiți în fața morții pentru credința strămoșească, spiritul
de jertfă și iubirea de Dumnezeu și urmașilor săi de același neam și
sânge: ”-”Mare-I Domnul Dumnezeu! / Creștin bun m-am născut eu, /
Creștin bun a muri vreu… / Taci, drăguță, nu mai plânge, / (…) / Taci și
mori în legea ta, / Că tu ceriu-i căpăta!”.”
Carmen
Iordăchescu sublinia, pe bună dreptate, în cartea sa Să dezlegăm tainele
textelor literare. Clasa a VI-a. Îndrumător pentru toate manualele
alternative, apărută la Editura ”Carminis” din Pitești, că, pe măsura
încercărilor cumplite prin care trece, cuvintele repetate ale lui
Constantin Brâncoveanu sunt precum o rugă către Dumnezeu de a-i dărui
puterea să reziste, să-și înfrângă durerea care-i sfâșie inima: ”Și cu
lacrimi cuvânta: / Doamne! Fie-n voia Ta!”.
Voievodul a
stârnit - după cum amintea aceeași autoare – supărarea și invidia
conducătorilor turci prin politica sa înțeleaptă care a condus la
înflorirea țării, la emiterea unei monede proprii, ceea ce a fost
interpretat drept tendință de nesupunere și de desprindere de sub
dominația Porții Otomane, drept urmare aceștia mazilindu-l. În Sfânta și
Marea Vineri a Patimilor anului 1714, domnitorul Constantin
Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul său
Ianache Văcărescu, au fost ridicați de turci și duși la Țarigrad, fiind
închiși în îngrozitoarea temniță de lângă zidurile cetății – Edi-Kule
(Șapte Turnuri). Timp de patru luni, cei întemnițați au fost supuși la
torturi groaznice, cu scopul de a-l determina pe domnitorul mazilit să
recunoască învinuirile aduse, pentru a trece la credința musulmană și
pentru a le duce turcilor toate averile pe care le deținea el și familia
sa. Dacă la averile sale pământești nu ținea, învoindu-se degrabă a le
da otomanilor, iar de acuzații apărându-se, de credința creștin-ortodoxă
Constantin Brâncoveanu nu s-a lepădat, plătind, pentru aceasta, cu
propria-i viață, dar și cu cea a feciorilor săi, în ziua de 15 august
1714.
VIAȚA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
Model de curaj și înțelepciune, iubitor de țară și de neam, mândru că
se numea creștin și statornic întru credința strămoșească, ortodoxă,
plin de duh apostolesc, voievodul Constantin Brâncoveanu s-a născut în
anul 1654, în localitatea Brâncoveni din ținuturile Romanațiului,
descendent – pe linie paternă – al lui Matei Basarab, domnitor între
1632 și 1654, mare ctitor de biserici și mănăstiri, și – pe linie
maternă – al postelnicului Constantin Cantacuzino, de viță împărătească.
Tatăl său a fost postelnicul Papa, ostaș și dregător de seamă al Țării
Românești, care a fost însă ucis într-o răscoală a seimenilor, ostași
plătiți, nemulțumiți de hotărârea domnitorului Constantin-Șerban Basarab
de a le limita privilegiile. Pe atunci, Constantin Brâncoveanu avea mai
puțin de 1 an.
S-a căsătorit cu Maria, fiica lui Neagoe
Basarab și nepoata lui Antonie Vodă, familia fiindu-i binecuvântată de
Dumnezeu cu 11 copii, dintre care 4 băieți (Constantin, Ștefan, Radu,
Matei) și 7 fete (Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Ilinca, Bălașa,
Smaranda).
A fost uns domn în 1688, de către Mitropolitul
Ungro-Vlahiei, Teodosie, cu acordul Patriarhului Ierusalimului, Dositei.
Cel dintâi lucru pe care l-a făcut, a fost să continue tipărirea
Bibliei de la București (1688) pe înțelesul tuturor românilor din Țara
Românească, Dobrogea, Oltenia, Moldova, Banat și Ardeal, din Crișana și
Maramureș. Cercetătorii lingviști Alexandru Rosetti, Boris Cazacu și
Liviu Onu subliniază în lucrarea lor (Istoria limbii române literare,
Editura ”Meridiane”, București, 1971) faptul că ea reprezintă sinteza
eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români de până atunci,
deschizând calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai
târziu.
Biblia de la București (1688) impune, prin urmare,
graiul muntenesc, elimină, pe cât se poate, termenii slavoni și
stabilește cum anume avea să se vorbească și să se scrie în limba română
din acel moment înainte. Ea prezintă o remarcabilă unitate în ceea ce
privește morfologia. Astfel, în structura morfologică se mențin
principalele caracteristici ale variantei muntenești a românei literare
și ale limbii vechi: pluralul substantivelor în ”-e” (”asuprele”);
iotacizarea verbelor (”eu văz”, ”să scoață”); perfectul simplu are de
obicei, forme ”tari”, ca în secolul al XVI-lea (”dediu”, ”deade”,
”deaderă”); pronumele relative apare peste tot variabil și articulate
(”carele”, ”carea”, ”carii”); apar numeroase forme perifrastice (”era
mergând”); identitatea persoanei a III-a singular cu persoana a III-a
plural a auxiliarului ”a avea”, în construcțiile perfectului compus: ”El
au biruit cetăți multe și au jungheat împărați ai pământului”,
respective ”s-au îndemnat oarecarii den nărod”.
Nota
predominantă în materie de vocabular rămâne structurarea pe limba
populară, uneori cu o nuanță regională; ”duroare”, ”voroavă”,
”ajutoriu”, ”alergătoriu”, ”asupritoriu”, ”negândirea”, ”nesfatul”,
”nevremea”, ”nerău” etc..
La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă
Română l-a canonizat pe Martirul Brâncoveanu, dimpreună cu fiii săi
Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache Văcărescu,
stabilindu-se ca zi de pomenire a lor ziua de 16 august, pentru a nu
coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului.
PERSONALITATE COMPLEXĂ
În timpul îndelungatei sale domnii de 26 de ani, s-au ridicat
numeroase lăcașuri de cult și s-au tipărit multe cărți, în special
bisericești: Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul,
Liturghierul, Ceaslovul, Apostolul, cărți de slujbă, de învățătură
creștină pentru mireni, ori de luminare a preoților vremii, precum și de
apărare a dreptei credințe – tipărite în limbile română, greacă, arabă
și iviră, ceea ce i-au adus recunoașterea unanimă și o slavă
nepieritoare, fiind socotit cel mai vajnic apărător al întregii
creștinătăți.
Ajutat de învățatul Mitropolit Antim Ivireanul,
domnitorul Constantin Brâncoveanu a devenit un fel de patron al
credinței ortodoxe, așa cum prezintă istoricul Petre P. Panaitescu în
Istoria românilor, apărută la Editura Didactică și Pedagogică din
București, în 1990. Antim Ivireanul, originar din Ivir (Caucaz), era un
artist desăvârșit, sculptor în lemn, miniaturist și scriitor. A fost, la
început, conducătorul Tipografiei domnești de la Mănăstirea Snagov,
apoi a fost ales Mitropolit. El a tradus numeroase cărți bisericești și
este autorul unor frumoase Predici, prin care caută să îndrepte
moravurile societății timpului său.
Sfântul Martir Constantin
Brâncoveanu a fost ctitor de biserici și un neobosit veghetor al
dăinurii lăcașurilor de închinare, pe care le-a înfrumusețat, în tot
cuprinsul Țării Românești, în Ardeal și în Răsăritul dreptmăritor:
palatul și biserica de la Potlogi, Mogoșoaia, Hurezi, schiturile
Sf.Apostoli, Sf.Ștefan, Sf.Ioan Botezătorul, bolnița Mamul, biserica
mare și paraclisul de la Sf.Mănăstire Brâncoveni, Sf.Ioan Grecesc,
Sf.Sava, Sf.Gheorghe Nou din București, Doicești, Cozia, Arnota,
Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Argeș, Dealu, Snagov,
Biserica Domnească, Sf.Dumitru din Târgoviște; Făgăraș, Sâmbăta de Sus,
Ocna Sibiului, Sf.Nicolae; Panaghia din Constantinopol, Panaghia
Camariotissa din Insula Halki; Schimbarea la Față din Insula Proti;
Sumela, lângă Trebizonda; Sfânta Ecaterina în Muntele Sinai; paraclisul
și trapeza Mănăstirii Sf.Pavel din Muntele Athos.
SFÂNTA MĂNĂSTIRE HUREZI
La aproximativ 38 de km N-E de orașul Râmnicu-Vâlcea, pe șoseaua
ce străbate regiunea de la poalele Munților Căpățânii spre Târgu-Jiu,
se află localitatea Horezu. La câțiva kilometric mai la N de această
localitate și dincolo de dealul ce desparte târgul de Valea Romanului,
pe malul stâng al apei, se ridică, somptuoasă, una dintre cele mai vechi
ctitorii ale lui Constantin Brâncoveanu, considerată drept cea mai
reprezentativă, necropolă domnească, cu planul trilobat și pronaosul
supralărgit.
Numele Hurezi – precizează Lucian Roșu în
Mănăstirea Hurez, apărută la Editura ”Meridiane”, în București, 1965 –
vine de la pădurea de nepătruns în care au cântat huhurezii. De la
numele și cântecul păsărilor, localnicii au prescurtat cuvântul:
huhurezii a devenit hurezi.
Meșterii care au condus lucrările
de zidire a Mănăstirii, în 1692, au fost: Manea – vătaful zidarilor,
Istrate – vătaful lemnarilor, sârbul Vucașin Caragea – vestit pentru
măiestria lucrului în piatră. Echipa era condusă de Drăghici
Cantacuzino.
Mănăstirea a fost sfințită la 8 septembrie 1693,
iar după doi ani a fost pictată de o echipă alcătuită din români și
străini, condusă de zugravul domnesc Constantinos.
Așezământul a fost gândit sub forma unei curți dreptunghiulare, în mijlocul căreia se afla biserica.
Privită din afară, cu zidurile sale puternice, construite din
cărămidă, Mănăstirea Hurezi are înfățișarea unei fortărețe.
Domnul și boierii din tablourile votive sunt tratați în spirit
convențional, zugravul le subliniază prestigiul, bogăția, moralitatea,
în timp ce autoportretele meșterilor sau portretele altor personaje
legate de biserică sunt mai realiste și par a fi inspirate direct de
model.
Precizia desenului, armonia de culori, frăgezimea și
transparența portretului fac din această operă o remarcabilă realizare
artistică a picturii brâncovenești.
STILUL BRÂNCOVENESC
Mănăstirea Hurezi ilustrează stilul brâncovenesc, caracterizat
prin echilibrul și armonia arhitecturală, cu impresionante loggii și
pridvoare deschise, cu influențe din Renașterea târzie, forme baroce și
orientale, tendințe realiste.
Influența barocă se simte în
frumusețea și bogăția sculpturilor ce împodobesc coloanele și
balustradele foișorului lui Dionisie Bălăcescu, cu motiv vegetal – flori
de acant – sau caneluri cu torsadă. Din loc în loc, apare stema
Cantacuzinilor, adoptată ca stemă personală și de Constantin
Brâncoveanu, dar și – într-un singur medalion – corbul muntenesc și
bourul Moldovei, anticipare cu peste două secole a unirii celor două
Principate, după cum observa cu finețe Valeriu Anania (Cerurile Oltului,
Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1990).
Florentin Popescu arată în cartea sa, Ctitorii brâncovenești, apărută la
Editura Sport-Turism din București, în 1976, că pridvorul deschis se
sprijină pe coloane de piatră răsucite ori decorate cu sculpturi, sau
simple. Peste capiteluri, vin arcadele, simple sau trilobate.
Pretutindeni întâlnim o adevărată invazie vegetală în piatră. Motivele
florale (vița-de-vie cu struguri, rozete, flori de acant, garoafe,
trandafiri, știulete de porumb), zoomorfe (păsări, șerpi, dragoni) sau
antropomorfe (sfinți, îngeri, arhangheli, heruvimi, serafimi), din
cadrul cărora nu lipsesc – aproape niciodată – vulturul cu crucea în
cioc (stema brâncovenească) sau vulturul bicefal (stema Cantacuzinilor),
dau o notă de neconfundat stilului brâncovenesc.
COMOARA BRÂNCOVENILOR
Mergând pe urmele înaintașului său întru curaj și iubire de neam
și de țară, de unitate și românism, nu altul decât Mihai-voievod
Viteazul, familia domnitorului Constantin Brâncoveanu, îndeosebi Maria,
doamna Brâncoveanului-vodă Constantin, ținea și păstra cu sfințenie
comoara lor, simbolul sufletului românesc, cela ce arăta lumii că și
moldovenii și transilvănenii tot români sunt, ca unii ce dintr-o fântână
au izvorât și cură (Dumitru Almaș, Comoara Brâncovenilor, 1977): ”o
pereche de cercei de aur cu perle de peruzele, un inel cu rubin ca focul
și o pafta de aur încărcată cu diamante”. Cerceii reprezentau
Transilvania, ”inelul Moldova, iar paftaua Țara Românească: le încinge
pe toate și le luminează cu diamantul basarab” (Dumitru Almaș, op.cit.).
Trei giuvaeruri care fuseseră cândva chiar ale domnitorului Mihai
Viteazul și care nu trebuiau înstrăinate ori scoase din țară, cu niciun
chip, sub niciun pretext, deoarece întruchipau unirea și puterea țărilor
române. Ele erau mult râvnite de doamna Păuna.
Prin politica
sa, domnitorul Constantin Brâncoveanu a dorit să unească ori cel puțin
să întărească temeiul politic, de nădejde, al unirii țărilor române –
”trei mădulare ale aceluiași trup străvechi, unul și întreg, numit
Dacia”, după cum apreciază istoricul Dumitru Almaș în romanul său
istoric deja citat mai sus.
Nu se știe unde mai sunt acum
giuvaerurile pline de semnificații ale familiei domnitorului
Brâncoveanu, ale neamului românesc. Poate pe undeva prin Făgăraș. Dar,
oricum, ”această țară și acest pământ poartă la tâmple, la mâini, la
mijloc talismanele vredniciei unui neam trăitor pe-aici de veacuri și
care multe a văzut, și bune, și rele.
Le poartă, chiar dacă
noi nu le vedem neapărat asemenea unor cercei, inele ori paftale cu
diamante cât oul de hulubiță” (Comoara Brâncovenilor, 1977).
Cu acest dor de unire în suflet se stinse, în al 26-lea an de domnie, la
15 august 1714, cel ce voia să-l ajungă și să-l întreacă, cu vrerea
Domnului, pe Mircea cel Bătrân, care ocârmuise, cu înțelepciune și
neînfricare, Țara Românească, timp de 38 de ani; cel ce ”a făcut ca
acest pământ să dea roadă bogată și această roadă bogată să fie întâi
spre folosul oamenilor” (op.cit.) – Constantin-vodă Brâncoveanu, al
cărui trup, din 1720, odihnește în mormântul din biserica Sfântul
Gheorghe Nou din București.
Comoara Brâncovenilor? Dorința de
unire a tuturor românilor, dar și sfaturi de mare înțelepciune, privind
meșteșugul și tainele ocârmuirii (”Întâi, să cunoști tot, tot ce se
întâmplă în țară și în afară; al doilea, să cerni bine toate lucrurile,
alegând fără greș grâul de neghină; al treilea, să te cunoști pre tine
și să pătrunzi cât mai adânc în cugetul oamenilor de care te ajuți; al
patrulea, să te ferești de dușmănia celor puternici: când încearcă unul a
se răpezi asupră-ți, să ai totdeauna un altul în spate, întru sprijin
și proptire; al cincilea, să-ți faci țara bogată și vistieria totdeauna
ticsită, dară nici prietenii cei mai buni, necum dușmanii, să nu
cunoască prețul aurului și numărul pungilor tale; al șaselea, să-ți faci
oștire bună și căpitani vrednici să-i pui, dacă tu însuți n-ai însușiri
de ghenărar mare; al șaptelea, oastea s-o ții numai întru apărare, să
nu te grozăvești cu ea către nimenea, vrând să faci cuceriri și robiri,
că tot ce-i luat cu sila stârnește mânie și repede se pierde, cu pagubă
mare și cu nume rău pentru norod și țară; al optulea, prieten să te
arăți tuturor, dară să nu te sprijini numai pe prietenie, că multe din
ele calpe, nestătătoare și înșelătoare sunt, ci mai ales tu să fii tare
și chibzuit și dibaci în treburile cele politicești; al nouălea, să te
slujești de oamenii cei mai înțelepți și, mai ales, de cei credincioși,
dar cel mai înțelept dintre toți tu să fii și mai iscusit; al zecelea,
în toate să te arăți mai mlădios ca nuiaua de lozie și mai tare ca
oțelul care se îndoaie făr’a se frânge, în urmărirea țelului tău și
dreptății țării tale și a neamului tău. (…) să ridice multe, multe case,
palate domnești și mănăstiri, să facă drumuri și poduri bune, ateliere
și prăvălii, pivnițe și piețe, să sporească ogoarele și turmele, să
ajute comerțul. Și, a douăsprezecea, să se grijească de frumusețea și
curăția graiului român, cărți tipărind și răspândind peste tot pământul
românesc, ca să nu uite niciunul că suntem una și frați” – Comoara
Brâncovenilor, pag.21-22); nădejdea și dragostea, tăria de a rămâne
neclintit în fața morții pentru credința strămoșească, spiritul de
jertfă și iubirea de Dumnezeu – atribute pe care le-au insuflat
întregului binecredincios popor român.
Comoara Brâncovenilor?
Bijuteriile ansamblurilor arhitecturale bisericești și mănăstirești -
adevărate monumente de artă spirituală culturală: palatele și bisericile
de la Potlogi, Dâmbovița și Mogoșoaia; Mănăstirea Hurezi, schiturile
Sfinții Apostoli, Sfântul Ștefan, Sfântul Ioan Botezătorul; bolnița
Mamul; biserica mare și paraclisul Sfintei Mănăstiri Brâncoveni;
biserica Sfântul Ioan cel Mare sau ”Grecesc”, biserica Mănăstirii
Sfântul Sava, biserica Sfântul Gheorghe Nou din București; biserica din
satul Doicești – Dâmbovița; Cozia, Arnota, Strehaia, Sadova, Gura
Motrului, Dintr-un lemn, Argeș, Dealu, Snagov; Biserica Domnească și
”Sfântul Dumitru” din Târgoviște; Făgăraș, Sâmbăta de Sus, Ocna
Sibiului; biserica Sfântul Nicolae din Galata – Constantinopol;
Mănăstirile Surpatele, Polovragi, Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi –
Prahova; Panaghia din Constantinopol; Panaghia Camariotissa din Insula
Halki; Schimbarea la Față din Insula Proti; Sumela, lângă Trebizonda;
Mănăstirea cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu-Sărat,
închinată Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai; paraclisul și trapeza
Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos; biserica cu hramul ”Sfântul
Gheorghe” din Ismail, de pe malul stâng al Dunării.
Bisericile au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de către doi
renumiți zugravi ai epocii, Pârvu Mutu și grecul Constantinos -
pictorul preferat al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Model de curaj și înțelepciune, iubitor de țară și de neam, mândru că se
numea creștin și statornic întru credința strămoșească, ortodoxă, plin
de duh apostolesc, voievodul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul
1654, în localitatea Brâncoveni din ținuturile Romanațiului, descendent –
pe linie paternă – al lui Matei Basarab, domnitor între 1632 și 1654,
mare ctitor de biserici și mănăstiri, și – pe linie maternă – al
postelnicului Constantin Cantacuzino, de viță împărătească. Tatăl său a
fost postelnicul Papa, ostaș și dregător de seamă al Țării Românești,
care a fost însă ucis într-o răscoală a seimenilor, ostași plătiți,
nemulțumiți de hotărârea domnitorului Constantin-Șerban Basarab de a le
limita privilegiile. Pe atunci, Constantin Brâncoveanu avea mai puțin de
un an. S-a căsătorit cu Maria, fiica lui Neagoe Basarab și nepoata lui
Antonie Vodă, familia fiindu-i binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii,
dintre care 4 băieți (Constantin, Ștefan, Radu, Matei) și 7 fete
(Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Ilinca, Bălașa, Smaranda). A fost uns
domn în 1688, de către Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, cu acordul
Patriarhului Ierusalimului, Dositei, iar cel dintâi lucru pe care l-a
făcut, a fost să continue tipărirea Bibliei de la București (1688) pe
înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, Dobrogea, Oltenia,
Moldova, Banat și Ardeal, din Crișana și Maramureș. Cercetătorii
lingviști Alexandru Rosetti, Boris Cazacu și Liviu Onu subliniază în
lucrarea lor (Istoria limbii române literare, 1971) faptul că ea
reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români
de până atunci, deschizând calea pe care se va dezvolta limba română
literară de mai târziu. Impune, așadar, graiul muntenesc, eliminând, pe
cât se poate, termenii slavoni și stabilind modul în carea avea să se
vorbească și să se scrie în limba română din acel moment înainte.
Constantin Brâncoveanu? ”Principe al culturii noastre, adeverind
faptul că cel ce dobândește virtuțile creștine și atinge treapta
sfințeniei se arată strălucit și destoinic nu numai în cele
duhovnicești, ci și în cârmuire, în litere, științe și arte, ajungând om
desăvârșit în toate” (Înalt Preasfințitul Gherasim, Arhiepiscopul
Râmnicului).
.jpg)
.jpg)
.jpg)