RĂDĂCINI
Trăim într-un loc, însă, de multe ori, noi, cei ce aparținem acelui loc, aproape că nu știm mai nimic despre el ori despre cele ce-l înconjoară, despre cei ce ne înconjoară. Trebuie să căutăm, să cercetăm, să aflăm, să păstrăm cu sfințenie și să predăm generațiilor de după noi toată informația privitoare la istoria, tradiția, cultura, spiritualitatea ce ne reprezintă și pe care o ducem – de multe ori fără să știm – în drumurile noastre, în viața noastră! Este o părticică însemnată a sufletului nostru! Să nu ne pierdem sufletul! Să nu ne pierdem RĂDĂCINILE! RĂDĂCINILE sunt în noi, cresc, înmuguresc, înfloresc și rodesc în noi, atingându-ne sufetele, ghidându-ne pașii, viața. Rădăcinile sunt înaintașii și tradiția lăsată moștenire nouă. Rădăcinile sunt frumusețile din jurul nostru, prin care respirăm. Rădăcinile sunt credința și rugăciunea neîncetată. Rădăcina cea viguroasă, din care răsar celelalte rădăcini – firișoare firave la început -, este Dumnezeu, Iisus Hristos, este Preasfânta Treime. Să fim vrednicele firișoare ale Rădăcinii celei mari!
Ceea ce păstrăm în noi, în sufletele noastre, sunt RĂDĂCINILE care ne definesc viața ca oameni, ca fii ai locului de care aparținem, ai locului în care ne-am născut; ca fii ai lui Dumnezeu. Trebuie să avem grijă de RĂDĂCINILE noastre, să nu le lăsăm pradă uscăciunii! Să le îngrijim așa cum se cuvine, spre a nu se pierde în marea aceasta de haos și răutate ce bate la inimile noastre!
RĂDĂCINILE nu se uită niciodată! Memoria înaintașilor și a celor ce au sădit în noi BUN și FRUMOS, CREDINȚĂ și NEUITARE, DĂRUIRE și ÎNȚELEPCIUNE, SMERENIE și ASCULTARE dăinuie peste ani și ani.
Cu mama născută în comuna Costești, județtul Vâlcea, și cu tata născut în București, mă simt, totuși, cu sufletul, cu mult peste jumătate aparținând binecuvântatului ținut vâlcean. Inima mi se-nfioară de fiecare dată când pășesc în lumea feerică a Costeștiului legendar, sufletul tresaltă în mine de bucurie la întâlnirea și reîntâlnirea cu el, cu oamenii săi, cu locurile sale minunate. Mereu descopăr alte și alte minunății. Iar cele vechi se redescoperă într-o lumină nouă.
Nu ajung eu prea des aici și mereu tânjesc la întâlnirea cu acest ținut al vacanțelor copilăriiei mele, vacanțe în zumzet de albine și ronțăitul ierbii uscate de către Joița sau Joiana; vacanțe în lumina caldă a răsfățului de bun și frumos; vacanțe cu Har primit de la Sfinții cu care poți da mâna, urcând, puțin, pe treptele rugăciunii ori chiar aflându-te în apropierea raclei cu moaștele Sfântulețului (Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistrița Olteană). Ori în preajma icoanelor povestind vieți de Sfinți și sfințenie.
(sursa informațiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Trovant )
