”Răscolind pulberi și fum”, în stil arghezian, am dat peste ceva ce am început să scriu în urmă cu trei ani, tot prin iunie ... :)... De data aceasta, cu siguranță va avea și un sfârșit (bun)!!!
UNCHIUL GEO ȘI POVESTEA PIETREI URIAȘE
Zi de vară, zi de iunie, zi în care copiii poartă cireșe la
urechi, zi în care, după o muncă asiduă și susținută, se culeg roadele,
concretizate în numeroase distincții, medalii, premii, mențiuni și
diplome de merit.
Ioana, Matei, Georgiana, Marcu și Aurelian
încheiaseră, cu brio, anul școlar: Ioana – olimpică națională la
geografie, ocupantă a locului I, Matei – olimpic național la istorie,
ocupantul unui binemeritat loc II, Georgiana – olimpică națională la
disciplina limba și literatura română, ocupanta unui loc I, Marcu și
Aurelian – olimpici internaționali la disciplina informatică, ocupanți
ai locurilor II și III. Toți cu preocupări diverse, cu vârste diferite
(Ioana și Matei aveau 14 ani, Georgiana – 12, Marcu – 11, Aurelian – 13
ani) și fără să provină din aceeași localitate. Astfel, Ioana trăia în
București, Matei în Constanța, Georgiana în Pitești, Marcu în Sibiu și
Aurelian în Brașov. Cu toate acestea, pe toți îi lega același lucru:
bunicii lor își duceau existența în același loc binecuvântat de pe întinsul județului Vâlcea: Costești, situată în NE
Olteniei, la poalele Munților Căpățânii, brăzdată de râurile paralele
Bistrița și Costești, și impunându-se prin apele sale minerale iodate,
prin cariera de de nisip și trovanții de diferite dimensiuni, unici în
lume, formați în decurs de peste zece milioane de ani – aflată la S, în
Dealul Costeștilor –. Cu aceștia (trovanții), se amenajase chiar un
muzeu în aer liber: MUZEUL TROVANȚILOR.
Pe toți tinerii
noștri îi caracteriza spiritul de aventură, plăcerea de a citi cât mai
mult, de a fi informați, de a-și ferici părinții și bunicii; ei, toți,
aveau o cunoștință comună, extrem de apropiată sufletului lor: unchiul
Geo, bătrânul înțelept al comunei, intelectual cu specializări în
domeniile arheologiei, geografiei, geofizicii, ecologiei… De unde
numele…, ”unchiul Geo”… Așa îl numeau toți consătenii lui. Dar el nu se
supăra! Din contră, era chiar foarte bucuros, pentru că avea… mulți
nepoți, care îi cereau sfatul, părerea, o informație, iar cei mici îi
ascultau cu nesaț poveștile.
Unchiul Geo? Un om nu
foarte-foarte în vârstă, un bărbat cam la 60 – 60 și ceva de ani, fost
cadru didactic în învățământul preuniversitar și universitar de stat,
cercetător principal în domeniul geofizicii, cu numeroase studii și
cărți de specialitate - și nu numai – publicate în țară și în
străinătate, mai cu seamă în Franța – ”orașul luminilor”…
Cu părul nins complet de trecerea anilor, cu o mustăcioasă – la fel de
albă, precum zăpada - și cu niște ochi vioi, de un albastru senin, nu
prea înalt, mereu gata de drum, cu o desagă pe umăr sau cu ranița în
spate, când nu îl vedeai pe câmp, la coasă ori la strânsul roadelor sau
al plantelor medicinale, cu siguranță îl zăreai pe ulițele satului sau
pe Stog, pe la Cheile Bistriței, în parcul Buila – Vânturarița etc.,
fotografiind, privind, analizând, cercetând…
În vacanțele de
vară, unchiul Geo obișnuia să își organizeze, din timp, întâlnirile cu
cei mai mici locuitori ai comunei și chiar cu cei ce-și petreceau vara
pe-acele meleaguri. Pentru aceasta, întâlnirile erau… tematice! Cu
multe-multe surprize!!!...
Oare cu ce surprize îi va aștepta unchiul Geo, pe copii, în vara aceasta?
Luându-și rămas-bun de la părinți, cu îngăduința lor, tinerii
noștri au plecat, nerăbdători, spre ținutul lor de vis: Costești. Și,
deși plecați din locuri diferite, ei totuși s-au întâlnit, printr-o
minune, în Autogara ”1 Mai” din liniștitul și vârstnicul oraș
Râmnicu-Vâlcea. Clipa regăsirii a fost minunată, copiii bucurându-se
sincer, cu tot sufletul, de această coincidență a petrecerii vacanței,
în același interval de timp, în același loc. Repede și-au găsit teme de
discuții, care mai de care mai atractive. Într-un târziu, pe măsură ce
autobuzul ”Normandia” tot urca spre Dealul Costeștilor, Ioana, Matei,
Georgiana, Marcu și Aurelian își începură propriile jurnale sau caiete
de impresii. Impresii de călătorie. Se simțeau, deja, exploratori ai
țiunuturilor vâlcene, deasupra cărora Creatorul lumii văzute și nevăzute
picurase – poate din greșeală sau doar voit – ceva mai multă vrajă din
Raiul cel mult dorit.
Glasul șoferului anunțând stațiile –
”Bărbătești!” ”Cine coboară la Bărbătești?” – îi trezi pe copii din
dulcea lor visare. Atunci, cu atenție, începură, emoționați, să numere
clipele ce-I mai despărțeau de intrarea pe tărâmul lor magic, ce le era,
de-atâția ani, leagăn și visare: satul bunicilor lor. Costești.
Cu atenție admirau și peisajul ce li se deschidea înainte, ce-i
cuprindea cu feeria lui… Observară, astfel (pentru a câta oară?!??),
Muzeul Trovanților – un muzeu în aer liber, muzeu pe care de-abia
așteptau să-l viziteze, întrucât aflaseră foarte multe despre trovanți
și își doreau enorm să-i pipăie, să le vorbească, să-i fotografieze. Să
le devină – de ce nu?!??? – prieteni.
Când zăriră și
zâmbitorul hotel ”Evrica” sau strălucitoarea ”Casă Albă”, copiii noștri
se apropiară, cu sufletele cât un purice, de coborâre, iar după ce
salutară politicos șoferul și pe ceilalți călători, urându-le
tradiționalul ”Drum bun, cu sănătate!” , își luară bagajele din cală și
se-ndreptară spre băncuțele din stație, așteptându-și, fiecare, cuminți,
bunicii. Dar…, iată: SURPRIZĂ!!!
simţindu-se tristă. 
