FÂNTÂNI DE APĂ VIE

 

FÂNTÂNI DE APĂ VIE

Corina urcă în autobuzul care la ora aceea a dimineții era neașteptat de gol și se așeză pe scaunul din spatele șoferului, la geam. În timp ce autobuzul se puse în mișcare, admiră cu copacii ce străjuiau strada ce înainta de-a lungul autostrăzii. Unora dintre pomi li se deschiseseră bobocii și primele frunzulițe se desfătau în razele soarelui de început de primăvară, altora bobocii așteptau cuvântul și mângâierea magică a vântului spre a putea îmbrățișa, cu putere, lumea în primăvara vieții, când totul renăștea, când tril de întraripată acompania bucuria tuturor. Nu peste mult timp avea să fie o mare sărbătoare a creștinătății și sufletele tuturor tresaltau, în taină, pline de speranță. Speranța reînnoirii, parcă speranța unui nou început. Peste câteva ore, Corina avea să ajungă în satul bunicilor, acolo unde, mică fiind, își petrecea fiecare vacanță: de Paști, de Crăciun, de vară. Pe atunci, pe vremea copilăriei ei, erau trei trimestre și o vacanță de vară care, deși ținea trei luni, parcă tot repede se sfârșea, cu tristețe și dor înlăcrimat.

Fata își scoase caietul în care își scrisese câteva Acatiste și rugăciuni și începu a le citi. Așa făcea de fiecare dată când pleca la drum mai lung. Nu o interesau convorbirile pe Whasapp sau pe Facebook. Făcuse câteva fotografii și – cu siguranță – urma să mai facă, însă numai peisajului mirific de primăvară sau construcțiilor care ar fi impresionat-o prin eleganța lor.

Înghițind parcă kilometri de șosea, autobuzul ajunse în prima stație de pe drum, în Pitești. Câțiva călători coborâră și o vârstnică urcă cu speranța că va ajunge la timp în sânul tinerei familii care se mutase de puțin timp într-o comună din județul Vâlcea. Dorea să-i ajute pe copii cu pregătirea întâmpinării Sfintelor Paști, mai ales că nora sa era o proaspătă mămică. Corina o ajută să se instaleze pe bancheta din spatele ei, iar statura bătrânei îi aduse aminte de bunica maternă: mărunțică, slăbuță, sprijinindu-se într-un toiag, dar mergând drept, purtându-și cu demnitate anii: în jur de 80. Îi spuse fetei „Doamne, ajută!”, se bucură că mai sunt tineri săritori și îi dori „Călătorie plăcută!”. Se adânci și dumneaei în lectura unor rugăciuni de călătorie.

Corina se așeză pe locul său, începând să viseze… Bunicii ei din Costești? Nicolae și Tudorița. Bunicul Nicolae era înalt cât bradul, vânjos, bine făcut, cu părul negru, ca pana corbului. Era născut într-o zi de mare sărbătoare: la praznicul Nașterii Mântuitorului. Nu avusese prea mult timp la dispoziție pentr a-l cunoaște prea bine, pentru că plecase la Dumnezeu pe când ea avea doar 9 ani. Știa că era în jurul datei de 8 sau 9 martie. Își amintea despre el că îi plăcea să le vorbească în pilde. Era un om darnic, generos, tuturor celor ce îi treaceau pragul porții le oferea mere sau ce avea mai bun. Așa îi învățase și pe ceilalți să fie. Era credincios, nu lipsea niciodată de la biserică, iar când pleca de acasă, pleca cântând imne sau cântece bisericești.

Bunica, Tudorița, era credincioasă, postea dar fără să se laude, mânca puțin, era harnică, darnică și o iubea nespus de mult pe Corina. Avea o mare încredere în ea, spunându-le tuturor că nepoata sa cea mică va fi un om împlinit. De la bunica sa învățase Corina să se roage, de la bunica sa aflase Corina despre Sfântulețul care își afla odihna cea veșnică în biserica Mănăstirii Bistrița – Olteană: Cuviosul Grigorie Decapolitul, cel pe sub racla căruia trebuia musai să treci de trei ori, probabil în cinstea Sfintei Treimi. Sfântulețul – așa era alintat, de către localnici, Cuviosul Grigorie Decapolitul, pentru că îi apărase, de-a lungul anilor tulburi ai trecutului, de cei ce ar fi vrut să cucerească acele meleaguri, de cei ce ar fi vrut să pună mâna pe obiectele de preț ale Mănăstirii, ori chiar pe Sfintele Moaște. Dar niciodată nu s-a lăsat dus de-acolo. Ba, când a fost să fie cumpărat de Barbu Craioveanu, s-a lăsat ușor pe talerul turcului, spre nedumerirea și întristarea acestuia. A apărat ținutul de ciumă și de alte boli molipsitoare, a mijlocit, prin rugăciuni, la Dumnezeu, spre a da ploaie curată și binecuvântată, pentru rod bun.

Sfântulețul îi era foarte drag și Corinei. La el se ruga adesea, la el mergea în fiecare vacanță de vară, când pașii o purtau spre meleagurile copilăriei sale.

Pe lângă zidurile ca de cetate fortificată a Mănăstirii Bistrița – Olteană, luân-o pe drumul județean Costești – Bistrița, se intră foarte ușor în Cheile Bistriței, care urcă până sus, la izvoare, în Munții Căpățânii, sub vârful Zmeurătul (de 1938 de m) și se duc departe, până la Malaia.

Cheile Bistriței sunt cele mai înguste din țară, pe unde curge pârâul Bistrița, „cu stânci calcaroase și abrupte”. Ele adăpostesc Peștera Liliecilor (sau a Sfântului Grigorie Decapolitul), Peșterea Urșilor, dar și importante exemplare floristice și faunistice, precum tisa, floarea de colț, mierea ursului, garofițele de stâncă, brusturele negru, mojdrenii, mixandrele de stâncă; lilieci, fluturașul de stâncă, codobatura albă, șopârla, păstrăvul.

De-a lungul timpului, în defileul Cheilor Bistriței a avut diverse utilizări, fiind folosit atât pentru activități pastorale și agricole, cât și pentru apărarea și protejarea teritoriului. Poate de aceea găsim aici și o interesantă fântână, Fântâna lui Chiriachide, construită în luna septembrie a anului 1944 „cu ajutorul bănesc al unor cinstiți oameni din personalul C.F.S.” și renovată în anul 2011 cu ajutorul lui Gheorghe Rotaru, născut în București în anul 1924, după cum se poate citi din inscripție. Este o fântână tip cișmea, zidită, ridicată pe un postament sau soclu paralelipipedic. Ea are două registre, despărțite printr-un profil larg. Primul regsitru are formă dreptunghică, este înalt, iar doilea registru are forma unui mic trunchi de con, peste care este așezată icoana Cinei de Taină, iar deasupra icoanei – o cruce de dimensiuni reduse. Și deasupra cheanarului ce încadrează inscripția din partea din față a fântânii este așezată o cruce de dimensiuni medii. Placa pe care a fost dăltuită inscripția este încadrată în zidul din primul registru al fântânii. Apa curge constant printr-o conductă metalică care iese dintr-un bazin acoperit și căptușit, cu scopul de a proteja izvorul de poluare.

Crucea este simbolul ocrotirii, al sfințeniei, iar icoana apropie pe om de Dumnezeire.

Apa sfințită, care curge necontenit, este semnul iubirii lui Dumnezeu față de oameni, de credincioșii că o consumă cu evlavie.

Iată cum arăta această fântână în anul 2015 (fotografie preluată de pe pagina de Facebook a Bibliotecii Publice Costești, județuul Vâlcea):

De la bunica sa, Corina a învățat și că, în zi de sărbătoare, trebuie neapărat să mergi la biserică, ori, dacă nu poți face lucrul acesta din binecuvântate pricini, atunci cel puțin să nu lucrezi, să nu faci mâncare. Sub nicio formă!

Corina își aprecia foarte mult bunica, de la care păstra, cu multă sfințenie, cartea de rugăciuni. Prima ei carte de rugăciuni. Cu foi îngălbenite, de lacrimi și de ceară. Cu foi impregnate de speranță, de credință, de dor și smerenie, de ascultare și răbdare. Căci da, bunica ei a fost răbdătoare: soțul îi plecase pe front, iar ea rămăsese să-și crească cei cinci copii, dintre care unul murise de micuț. Dar ea nu a deznădăjduit. Necazurile vieții au întărit-o și au făcut-o să creadă mai cu tărie, să se roage. Într-un final, soțul i s-a întors de pe front. Și și-au continuat viața, nerenunțând la a-și pune nădejdile în Bunul Dumnezeu, iubind-o pe Maica Domnului, rugându-se ei și Sfinților pe care-i cunoșteau.

Când Corina era mică, bunicii îi citeau din cartea de basme a Fraților Grimm, dar îi povesteau și despre Sfinți, despe Dumnezeu și Preasfânta, Preacurata și Preabinecuvântata Fecioara Maria. Iar când nu mergeu la coasă sau la strânsul fânului ori al fructelor, o luau de mâna și se plimbau pe ulițele satului, prezentându-i-l pe îndelete:

- Uite, Corina, aici este fântâna care a fost făcută cu ajutorul tuturor celor ce locuiesc pe ulița aceasta. Cu toții am vrut să arate așa. Era vorba despre fântâna pusă la intesecția drumului comunal care ducea spre Mânăstirea Bistrița – Olteană cu ulița ce urca de-a lungul cătunului Mlăci.

- Dar de ce s-a construit? Nu aveau locuitorii de aici apă în casă? Nu le era greu să vină până aici, pentru a lua apă?

- Ba da, scumpa mea, oamenii au apă în curțile sau chiar în casele lor, apă captată de la cele 44 de izvoare din Pietreni. Aceste fântâni (vei mai întâlni și altele în comuna noastră) au fost făcute pentru cei ce călătoresc. Călătorii, obosiți, iau o înghițitură de apă și poposesc mai mult lângă fântână, trăgându-și sufletul. Fântânile – ți-am citit, cândva, despre ele, din cartea domnului profesor Nicolae Făulete – „au fost săpate la 6-10 m adâncime.” Ea are „pereții pietruiți (zidiți cu piatră de râu), cu ghizde împrejur, la suprafață, săpată în pământ până la un strat de apă” (pagina 151). Vezi ce bună este apa de la fântână? Mai ales dacă ești obosit…

- Da, așa e! Este mai rece, mai răcoroasă, îți împrospătează forțele!

- Dar de ce fântânile au icoane?

- Draga mea – intervni în discuție bunicul -, icoanele au fost puse pentru a le aduce aminte oamenilor că locul este sfințit (printr-o slujbă specială, la Bobotează sau la Izvorul Tămăduirii), iar apa binecuvântată a-i aduce celui ce gustă putere și sănătate. Cel ce se oprește aici pentru a-și potoli setea, are prilejul de a face și un popas sufletesc, spiritual: se poate ruga, își poate regăsi liniștea, îi poate mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit și pe care cu siguranță îl va pirmi în continuare. Pentru că – vezi tu?! - lângă fântâni sunt puse și băncuțe de lemn. Nimeni nu te grăbește. Doar timpul...

- Există obiceiul, draga noastră – rupse, la un moment dat, bunica, tăcerea ce îi cuprinsese -, ca la nuntă, când se joacă bradul miresei, acesta să fie stropit din belșug cu apă proaspăt scoasă din fântână.

- Ori – completă bunicul Nicolae -, la înmormântare, după ce preotul se oprește și rostește diverse rugăciuni, cei ce însoțesc carul mortuar aruncă cu bănuți în fântână.

- Da, bunicule, și la noi, la oraș, se aruncă bănuți, dar nu în fântână (pentru că nu există așa ceva), ci în intersecții.

Cătunul Mlăci era situat (așa cum aflase de la domnul profesor Nicolae Făulete – Monografia istorico-etnografică a comunei Costești – județul Vâlcea. Lucrare de diplomă, 1977. Istoria învățământului în comuna Costești – județul Vâlcea, până în anul 1918. Lucrare de grad, 1984, pagina 34) pe un deal cu un platou mare, parte a satului Văratici, iar numele său provenea de la termenul „mlacă”, ce făcea referire la o baltă complet acoperită cu vegetație, cu pământ, având încă dedesubt apă, la un teren mlăștinos. Acest deal era străjuit, în dreapta, de Valea Căpriorii, iar spre stânga de râul Bistrița, drumul ce ducea spre locul numit Stog, acolo unde, vara și toamna – la început de toamnă aurie -, se organizau două bâlciuri: bâlciul de Sfânta Maria Mare (de Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august) și bâlciul de Sfânta Maria Mică (de Nașterea Maicii Domnului, pe 8 septembrie).

- Bunică, dar aici ce este?

- Scumpa mea, aceasta este o Troiță.

( vechea Troiță din Mlăci)

- Ce este Troița?

- Troița, draga bunicii, este o crucre mare de lemn, împodobită cu o pictură pe lemn, ce reprezintă Sfânta Treime, adică pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Tatăl este pictat având părul și barba alba, Fiul este pictat ținând ridicată o cruce (Crucea pe care a fost răstignit), iar Duhul Sfânt este pictat sub forma unui porumbel.

( Troița nouă din Mlăci)

- Cine coboară la Costești? - se auzi vocea șoferului autobuzului, care o deșteptă din visare pe tânăra noastră turistă.

- Eu.

Și Corina salută respectuos, urându-le celorlalți „Drum bun!”. Își ridică geamantanul și o porni, ușor, spre casa bunicilor. Nu se grăbea, nici nu era obosită, însă îi făcea plăcere să meargă ușor prin aerul după-amiezii, mai ales că se domolise arșița lui iulie. În drum întâlni o nouă Troiță, care era nouă pentru ea, nu o mai văzuse deloc (adevărul este că nici nu mai putuse să ajungă de foarte mult timp pe meleagurile feerice care-i fuseseră leagăn al vacanțelor copilăriei):

Se opri o clipă pentru a gusta din plin dulcea adiere a ramurilor copacului ce adăposteau Troița și, totodată, pentru a citi rugăciunea inscripționată pe Troiță, pentru a admira, cu nesaț, icoanele ce o împodobeau, pentru a sta de vorbă cu Maica Domnului, cu Dumnezeu, cu Arhanghelii și cu Sfinții ce o priveau de dincolo de Cer, dar totuși coborâți, de mână omenească, aproape de ea.

Un alt popas îl făcu la o nouă fântână, care arăta așa:

Era o fântână cu roată, împrejmuită cu gard, o fântănă cu ghizduri, pe care puteai așeza găleata cu ajutorul căreia scoteai apă din puțul său. Se afla aproape de casa verișoarei sale, Maria Lăzărescu, la o răscruce de drumuri. Bău, pe îndelete, apa răcoritoare și dătătoare de putere și se așeză pe băncuță, ferită de ochii curioși ai turiștilor aflați în autoturisme sau autocare – ce se îndreptau sau se întorceau de la Sfintele Mănăstiri Bistrița – Olteană și Arnota -, începând să se roage. Întâi citi rugăciunile inscripționate sub icoana Preasfintei Treimi, apoi se mai gândi o clipă la copilărie, la viața ei, la oamenii dragi care dăduseră răspuns bun chemării lui Dumnezeu și acum se aflau „în loc luminat, în loc cu verdeață, de unde a dispărut toată întristarea și suspinarea”. Își aduse aminte de cele ce îi spusese odinioară mama sa, și anume că cel ce sapă o fântână își mântuiește sufletul, și se bucură convinsă fiind că și cei ce au împodobit comuna sa dragă cu atâtea fântâni, Troițe și cișmele - loc de care o legau atâtea fire nevăzute -, și au trecut la Domnul, vor fi dobândit mântuirea cea multdorită, care este, de fapt, scopul ultim al credinciosului, destinul său final. Trăia cu certitudinea că această comună este singura localitate din țară care are cele mai multe fântâni, Troițe și cișmele împodobite cu icoane! O binecuvântare a ținutului, a localnicilor. Poate de aceea localnicii au rezistat aici atâtea secole fără a le fi zdruncinată credința! Aici te afli mai aproape de Dumnezeu, de Sfinți și de Îngeri, poți da mâna cu ei, urcându-te pe un vârf de deal, împreunându-ți mâinle a rugăciune și invocând, smerit, Persoanele Sfinte! Aici ești precum samarineanca, care, întâlnindu-L, L-a aflat cu adevărat pe Iisus, primind apa cea vie (Evanghelia de la Ioan, capitolul 4, versetele 5-29):

„Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său;

Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca al șaselea ceas.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau.

……………………………………………………………………………………………………..

Femeia samarineancă I-a zis: cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iuderii nu au amestec cu samarinenii.

Iisus a răspuns și i-a zis: dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie.

Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?

Nu cumva ești T mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?

Iisus a răspuns și i-a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși;

Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică.

…………………………………………………………………………………………………….

Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”

Așa și noi, spre a ne întări sufletește și trupește, să ne rugăm cu credință înainte de a consuma apa scoasă din fântână, pentru a ne deveni purtătoare de viață, de Duh Sfânt, reazem pe calea ce o avem de străbătut.

Corina își aduse aminte și de descrierea pe care o făcuse, cu ceva timp în urmă, domnul inginer Dumitru Bondoc - fiu al comunei -, unei fântâni ce purta din vremuri străvechi numele „Scărișoara”. Ea era atestată documentar încă din anul 1526 „în hotărnicia moșiei mănăstirii Bistrița”, ce se afla în prima porțiune a traselui turistic Pietreni – Schitul Pătrunsa – Schitul Pahomie, în apropierea unui drum forestier ce urmărea, „în prima parte, firul văii Morii și apoi, pe serpentine strânse, urca versantul drept până spre muchia dealului ce reprezintă și hotarul dintre satele Costești și Pietreni. Spre muchie, într-o rariște de vegetație, se desprindea spre est o scurtă potecă abruptă ce făcea joncțiunea cu acea cărare de muchie ce lega cele două localități de muntele Cacova și, de aici, cu întreg lanțul muntos.” Cărarea de muchie ducea rapid la marginea unei poienițe, unde se afla această fântână, la o înălțime de „921 de m, străjuită de o Troiță”. Loc mai binecuvântat ca acesta nici că se putea găsi, spre folosul sufletesc al turiștilor!

Cu imaginea acestei fântâni în minte, dar și cu cea a fântânii cu cumpănă din Blezeni

(de care încă nu știa nimic, iar fotografia cu ea o avea de la doamna bibliotecară a Costeștiului), Corina intră în casa bunicilor, cu inima tresăltându-i de emoții. Și rosti, ca și Lucian Blaga, în poemul „Oglinda din adânc”,

„Când mă privesc într-o fântână

mă văd cu-adevărat în zi

așa cum sunt și-am fost și-oi fi.

………………………………..

Când mă privesc într-o fântână

îmi văd și soarta, uit de nume.”, bucurându-se că în acest colț minunat de țară fântânile sunt purtătoare de binecuvântări și nicidecum capcane, așa cum este fântâna din basmul „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, unde, ispitit de Spân, feciorul cel mic al împăratului a intrat și și-a pierdut rangul, devenind sluga celui rău. Ori chiar sunt metafore ale cunoașterii (ale cunoașterii de sine și ale cunoașterii de cele dumnezeiești), cunoaștere ce liniștește și întărește lăuntrul omenesc.

Pregătită de somnul odihnitor de noapte, Corina rosti, cu ultimele-i puteri, înainte de a adormi:

AICI

Am văzut locurile acestea cu ochi de copil,

cu suflet senin, cu pasul fragil,

În foșnet de frunze și miros de fân,

În cântec de greieri în amurgul plăpând…

Am simțit mirosul laptelui proaspăt muls,

aburind în vasul de lut nepătruns…

Am înțeles binecuvântarea Domnului,

dată veșnic omului,

firav pământului…

Aici este loc și legendă.

Îngerii coboară pe-un fir de credință,

Miresme-nvăluie sufletu-n velință…

Aici amintirea pulsează în inima ta,

coboară în tine liniștea...

Autor: profesor Nicoleta Enculescu