Sărbători în duh de tristeți și dureri...
Sărbătoarea... Ce-i sărbătoarea? Ar trebui să fie alcătuită din zile luminoase, în care să crezi mai mult, să-ți anini sufletul de Cer, să ai gândul la Dumnezeu...
Ce-i sărbătoarea? Prilejul de a vorbi cu Dumnezeu, de a-L (re)vedea pe Dumnezeu în cel de lângă tine. Este momentul acela în care te bucuri. De orice. Chiar și de primul (sau de al... „n”-lea) fulg de zăpadă..., de gerul dimineții și de cel din ceas de noapte, de cântul cocoșilor dând binețe zorilor de zi...
Este!
Ar trebui să fie...
Dar... Pentru mine nu mai e așa... Fiecare sărbătoare, fiecare moment al apropiatelor sărbători este prilej de aducere-aminte, învăluită în tristețe și durere... Durerea de a fi singură, neputincioasă, de a nu putea face nimic din ceea ce ar trebui sau aș vrea să fac (ori ar trebui să fac), nici măcar să-mi mai anin gândul și sufletul de Cer... Durerea de a nu fi bună de nimic! Nici măcar să rostesc, citesc rugăciuni... Tristețea de a nu o mai avea pe mama, fizic, lângă mine... Îmi era sprijin și povață, îmi era fierbinte rugătoare. Chiar dacă, în ultimii trei ani de viață, nu a mai putut să meargă, tot știa a-mi da sfatul cel bun, știa a mă încuraja... Dar... a ales să plece, să-I răspundă lui Dumnezeu...
Singură, prinsă în chingile tristeții și ale durerii, plâng... Plâng, pentru că nu mai are cine să se roage pentru mine... Plâng, pentru că nimănui nu-i pasă de mine... Plâng, pentru că Dumnezeu nu mă iubește. Plâng, pentru că nu-mi mai văd rostul aici, nu sunt de niciun folos. Nici mie, nici semenilor mei. Mai ales celor pe care i-am ajutat și acum mă ocolesc... Plâng, pentru că mi-e dor de mama și o doresc lângă mine... Măcar o clipă, măcar de sărbători... Plâng, pentru că nu sunt un om bun, ci unul păcătos... Urăsc viața mea de acum!
Mi-e dor și de Ana! În curând, 18 decembrie va fi prilej de aduceri-aminte ale îmbrățișărilor din prag de poartă, pe-nserat, când venea și pleca însoțită de Călin, soțul ei...
Mama m-a avertizat, cândva, că dacă mai plâng nu va mai merge cu mine nicăieri, nicicând... S-a cam ținut de cuvânt... Dar mi-e dor de tine, mami! Mi-e un dor cumplit de greu!... Un dor care doare...
Anei i-am spus că se va face bine - așa nădăjduiam -, dar nu a fost așa... Iar ea mi-a promis că mă va mai vizita, însă a plecat pe un alt drum, tot la Dumnezeu... Ne-am mințit - frumos sau nu - reciproc...
Aș urca, în aceste clipe, la Păpușa, m-aș opri la bunici, la Costești, dar... nici asta nu pot să fac...
Nu pot să fac nimic!
Nu sunt în stare de nimic!
Nu sunt bună de nimic!
Sunt un om rău și îmi urăsc viața!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu