Un Crăciun atipic...
...Și oare câte or să mai fie, de acum înainte? A fost un Crăciun fără cea mai dragă ființă pe Pământ, pentru mine: MAMA. A fost un Crăciun în care bradul nu și-a mai găsit locul... A fost un Crăciun cu dor de MAMA, un Crăciun cu lacrimi și tristețe... Presărat de colindele interpretate de corul TRONOS, al Patriarhiei Române (https://www.youtube.com/watch?v=bGyJzOD-IuA ) . A fost un Crăciun fără globulețe, fără luminițe (doar luminițele beculețelor instalațiilor vecinilor mei mai aveau puterea de a lumina curtea lor și cea vecină, adică a mea!), fără beteală argintie sau galbenă... A fost un Crăciun cu frig în casă și cu o enormă factură de plătit la ENEL... Pe care nu știu cum o voi plăti... A fost un Crăciun în care Ana a venit și a poposit la mine, pentru o noapte, pentru a nu-mi fi urât, pentru a trece mai ușor prin această perioadă grea a sufletului meu... A fost un Crăciun fără familie... A fost un Crăciun în care l-am visat pe tatăl meu... L-am visat plângând pentru că mama a murit... Îi părea – sincer – rău! Lipsise în acea perioadă de acasă și acum, de Crăciun, revenise. Îi părea rău că mama murise și mă întreba cum a murit... Plângea... Era serios afectat... L-am rugat să aibă grijă de el și să nu mă părăsească...
A fost un Crăciun în care sufletul și-a strigat tristețea, alinată, pe alocuri, de noua-mi amică: Miaunica pisoica... Nu prea m-am acomodat cu ea (dar sper să o fac cât de curând, să trecem cu bine de iarna care ne așteaptă), e super jucăușă, dar și extrem de fricoasă când îi deschid geamul (nu vă speriați! Locuiesc la curte, nu la bloc, casa are doar parter, nu și etaj sau mansardă! Miaunica e în siguranță!) sau când o scot afară... E și un pic șireată, dar mult inteligentă. De un alb pe care și-l curăță foarte mult, în fiecare zi. Cu două pete negre deasupra ochilor, înspre urechile pe care și le ține ascuțite, în sus, ca niște antene. Numai când o mai admonestez le lasă spre spate... Are mustăți lungi, albe.
Miaunica... De ce Miaunica? Nu pentru că ar mieuna non-stop! Acesta este numele care mi-a venit în minte prima dată, și acesta i-a rămas. Miaună chiar foarte rar, doar când îi este frică... Sau când îi era dor de mămica ei, de la Costești… Ori când își prinde lăbuța în sfoara ghemotocului de hârtie… Unul legat cu sfoară, unul legat cu firul de la căști… Sau când se încurcă în biluțele de la storuri… Ce emoții îmi poate da atunci!...
...De Crăciun, suntem doar noi două... Ea se uită pe geam. E noapte, plouă, picăturile lovesc în sticlă și ea se oglindește în fereastră. Își încovoaie spatele și își zbârlește blănița... Se vede acolo, dar are impresia că e un intrus, ce o privește... și o mai și imită... Apoi coboară de la geam și o pornește în fugă spre pat. Lângă pat, i-am atârnat (de fapt, nu eu, ci Ana, care o iubește foarte mult!) un ghemotoc de hârtie, legat cu niște căști vechi, pe care tot ea le-a ros... Dă cu lăbuța în ghemotoc și acesta lovește căștile, care fac un zgomot ce-i gâdilă plăcut urechiușele. O distrează la maximum! Astăzi a primit și un șoricel, de la doamna Cătălina, de la biserică. A obosit tot jucându-se cu el, tot zmotocindu-l. A dormit mult în după-amiaza aceasta. Sper să o facă și la noapte!
A fost un Crăciun cu dor de ai mei, cu dor de zile mai bune... A fost un Crăciun în care mi-am dorit familia înapoi, în care am visat la alte Crăciunuri trecute, când ne strângeam toți în jurul mesei, chiar dacă unii mai întârziau... Și acum îmi dau seama că eram puțin geloasă!... Mi-e dor de acele clipe! Mi-e dor de părinții mei! Mi-e dor de MAMA! Un dor cumplit de greu!...
A fost un Crăciun în care mi-am amintit – dureros – că MAMA, împreună cu surorile și fratele ei, s-au dus, rând pe rând, la părinții lor, în cer, ca să-și întregească acolo familia... În ultimul an au plecat repede, unul după altul, fratele mamei și MAMA... Mi-e dor de ei, toți! Mi-e dor de MAMA!... Fratelui mamei, Nicolae, de la Costești, județul Vâlcea, îi plăcea foarte mult, când eram mici, să ne povestească – mie și surorii mele - despre stele și luceafărul de seară, să ne prezinte locul Carului Mic și Carului Mare, să ne vorbească despre planete și soare... Tot de la el învățam, seara, la masa din curtea casei bunicilor materni, să ne construim diverse jucărioare (de exemplu, să ne facem birouașe și scăunele din cutii de chibrituri), să fim responsabile (ne-a dăruit, fiecăreia, câte un iepuraș, de care a trebuit, întreaga vară cât am stat acolo, să avem grijă)... Cât de departe sunt anii copilăriei și ce dor îmi este de clipele de bucurie trăite acolo, în vacanță, vara sau primăvara... Dumnezeu să te ierte, unchiule, și să te odihnească în pace!
...A fost un Crăciun atipic... Oare câte or să-i urmeze? De Bobotează, MAMA face 4 luni de când a plecat la Dumnezeu... Pe 26 ianuarie, tata face 10 ani de când a adormit cu nădejdea învierii și a vieții veșnice... Tot atunci… și eu fac 10 ani și două săptămâni de când am suferit prima intervenție chirurgicală pentru triplă artroză subastragaliană și supraastragaliană, la membrul inferior stâng, afectat de Pareză de SPE și SPI…
Astăzi am primit o carte. Merg să o citesc!
Noapte bună!
Să aveți un sfârșit de an bun, cu sănătate și spor în toate!
Nicoleta Enculescu, București, 27 decembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu