Mihai Eminescu (1850 - 1889)

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani, la 15 ianuarie 1850.
Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti.
A studiat la gimnaziul din Cernăuţi, pe care-l părăseşte, fiind atras de nişte trupe teatrale, cu care colindă ţara.
A cunoscut de timpuriu viaţa poporului şi creaţia folclorică.
Şi-a continuat studiile la Viena şi Berlin.
Întors în ţară, în 1874, s-a stabilit la Iaşi, unde a ocupat funcţii neînsemnate: bibliotecar, revizor şcolar, redactor la un ziar.
Rămas pe drumuri, a fost adăpostit, o vreme, de bunul său prieten, Ion Creangă.
În 1877, se stabileşte la Bucureşti, ca redactor al ziarului "Timpul".
În 1883, i-a apărut volumul "Poezii".
A murit la 15 iunie 1850.
Mihai Eminescu este cel mai mare poet al nostru. El a înnoit poezia românească şi a ridicat-o pe cele mai înalte culmi, prin adâncimea ideilor şi sentimentelor, prin bogăţia limbii, prin frumuseţea stilului şi armonia versurilor.
În poezia sa, Eminescu a cântat iubirea şi natura, a prelucrat motive din folclor, a elogiat patriotismul poporului, a criticat nedreptatea socială şi trândăvia unor tineri.
Pentru poporul asuprit a manifestat cea mai caldă înţelegere şi dragoste.
În poezii ca "Dorinţa", "Lacul", "Sara pe deal", "Floare albastră", "Fiind băiet păduri cutreieram", "Povestea codrului", "O, rămâi...", "Freamăt de codru", dorul iubirii este exprimat "ca o dragoste de păsări albe, care străbat eternitatea şi se întâlnesc în zbor în dreptul unei stele", după cum observa Tudor Arghezi. Apele, pădurile şi luceferii, cosmosul întreg participă la bucuria îndrăgostiţilor.
Folosind structurile literaturii folclorice, de la doină la basm, poetul Mihai Eminescu a dat limbii române literare unitatea ei deplină într-o armonioasă sinteză de lexic, morfologie şi sintaxă ("Ce te legeni...", "Călin (file din poveste)", "Revedere").
Incomparabile prin profunzimea ideilor şi prin realizarea artistică se dovedesc, de asemenea, poemele de inspiraţie filosofică ("Scrisorile", "La steaua", "Glossă", "Luceafărul") şi scrierile în proză ("La aniversară", "Făt-Frumos din Lacrimă", "Sărmanul Dionis" etc.).

CONDIŢIA GENIULUI

În poezia eminesciană, geniul este întruchipat în două ipostaze: demon şi titan.
Demonul, deşi forţă a răului, devine revoluţionarul înfrânt ("Înger şi demon").
Titanul dovedeşte forţă revoluţionară ("Mureşanu", "Geniu pustiu").
Cele două ipostaze se contopesc într-un singur personaj, care sfârşeşte prin a se izola de lume, întocmai geniilor.
"Scrisoarea I", "Scrisoarea II", "Criticilor mei", "Cu gândiri şi cu imagini", "Icoană şi privaz" sunt poeme realizate din perspectiva creatorului genial.
Geniul este înfrânt. El va urca treptele contemplaţiei şi ale însingurării. Luceafărul va rămâne "nemuritor şi rece", izolat, nefericit, va privi cu stoicism mişcarea trecătoare pe marea scenă a lumii: "Ce e val ca valul trece" ("Glossă"). El va rămâne indiferent la frământarea măruntă omenească:
"Dar sătui de ea şi de mine însumi
Am să urc din nou părăsita treaptă,
Ochii nemişcaţi ridicând la steaua-mi
Nemuritoare...".
Hzperion ("Luceafărul") este un demon, titan şi geniu. El vrea să-şi depăşească condiţia, să se realizeze uman, dar sfârşeşte prin a se izola de oameni:
"Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."
Bătrânul dascăl din "Scrisoarea I" este geniul purtător al unui sentiment elegiac, generat de incompatibilitatea cu lumea. Pentru geniu, lumea terestră este un cerc prea strâmt, în raport cu idealurile şi visurile lui.
Pesimismul lui Eminescu este o caracteristică care îl apropie de romantici. Pesimismul lui decurge din reflecţia asupra sorţii omului de geniu, a decăderii epocii în care a trăit, a nefericirii individuale. Poetul îşi va găsi, însă, în final, ca forme de protest, evadarea în vis, dispreţul, ironia şi satira faţă de societate.


EVADAREA ÎN VIS

EVADAREA ÎN VIS este o altă temă fundamentală a creaţiei lirice eminesciene.
La Eminescu descoperim visul - reverie sau visul ca aspiraţie, visul - iluzie, starea de vis etc.:
"Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt."
Starea de visare din "Sonete" transformă amintirea în realitate.
Ca şi în "Luceafărul" ("Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă"), visul este singura posibilitate de a comunica cu o iubire trecută sau posibilă în viitor.
Visul reliefează contrastul dintre real şi ideal i este un mijloc de a suporta realul: "Le simţim ca-n vis pe toate".
Ca la marii romantici universali, şi la Mihai Eminescu apare visul erotic, visul coşmar, visul paradisiac, visul ca stare de farmec.


COSMOSUL, cuprinderea omului în spectacolul cosmic, relaţia om - univers e dezvoltată sut trei înfăţişări poetice: cosmogonică, sarcastică, elegiacă ("Scrisoarea I").
Cosmogonia, la Eminescu, este kantiană, dar descoperim în ea şi elemente din "Imnurile Vedice".
În "Scrisoarea I", Eminescu prezintă, într-un mod genial, facerea lumii, înainte ca ştiinţa să dea aproape acelaşi răspuns.
Naşterea şi stingerea, macro şi microtimpul, timpul etern sunt văzute din perspectivă titaniană.
Soarele se răceşte după ce izbucneşte în flăcări fierbinţi, planetele intră în dezordine, revenind la forma de neant, de veşnicie, negând ideea de timp (Schopenhauer):
"Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi,
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie."
Raportarea la Absolut îi permite lui Eminescu să propună omului o altă axă valorică, dar, în acelaşi timp, îl determină să-i deplângă fragilitatea. Acest sentiment conferă întregii creaţii eminesciene o extraordinară dinamică a tonului elegiac, uşor de recunoscut în fiecare din atitudinile lirice şi fundamentale, de la cea a meditaţiei filosofice la cea erotică.


VA URMA!!! VA ROG, REVENITI AICI, DIN CAND IN CAND! MULTUMESC!