Literatura romana. Perioada veche

I. LITERATURA ROMÂNĂ ÎN LIMBA SLAVONĂ

A. ISTORIOGRAFIA
Primele forme ale istoriografiei au fost inscripțiile în limba slavonă de pe pietrele de mormânt așezate de Ștefan cel Mare, în amintirea strămoșilor săi, în bisericile din Rădăuți și Putna. Cu aceste pietre s-a născut ideea de a consemna în scris anumite fapte istorice.
În mănăstiri, s-au făcut și premele pomelnice, care cuprindeau numele domnitorilor, ctitori de biserici i mănăstiri, cu scurte însemnări despre viața și familia lor. Aceste pomelnice sunt printre cele mai vechi izvoare istorice interne. S-a păstrat ”Pomelnicul Mănăstirii Bistrița” din Moldova, o copie din a doua jumătate a secoluli al XV-lea a unui pomelnic început în anul 1407, în timpul lui Alexandru cel Bun.
Ștefan poate fi considerat chiar inițiator al istoriografiei noastre, înctrucât, în timpul domniei lui, a fost scrisă și prima cronică propriu-zisă – ”Cronica lui Ștefan cel Mare”. Originalul acestei cronici s-a pierdut însă, așa cum ni s-au pierdut atâtea documente și opere de valoare ale istoriei și literaturii noastre vechi. Cronica a fost scrisă în limba slavonă, la curtea domnească, probabil de un călugăr cărturar, care povestește cu multe amănunte faptele petrecute în vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504).
”Cronica lui Ștefan cel Mare” ni s-a transmis în mai multe copii (cinci slavone și una germană), care nu prezintă pra mari deosebiri între ele. Copiile slavone, între care ”Letopisețul de la Bistrița” și ”Letopisețul de la Putna”, încep povestea de la Dragoș-Vodă, dar știrile până la domnia lui Ștefan cel Mare sunt cu totul sumare. Cea mai veche versiune a cronicii este cea germană (datează din anul 1502).
”Cronica lui Ștefan cel Mare” este continuată, în secolul al XVI-lea, de călugării Macarie, Eftimie și Azarie, care prezintă în cronicile lor perioada anilor 1504-1574. Macarie scrie despre domnia lui Petru Rareș, Eftimie despre domnia lui Alexandru Lăpușneanul și Azarie despre domnia lui Petru Șchiopul. Aceste cronici au anumite trăsături comune: toate sunt scrise în limba slavonă, sunt opera unor clerici, sunt cronici de curte, scrise din poruncă domnească și, din această cauză, au numai cuvinte de laudă la adresa domnitorilor respectivi.
Macarie și Azarie folosesc înflorituri stilistice împrumutate de cronograful lui Manasses, din care uneori copiază pasaje întregi, adaptându-le istoriei Moldovei. Cronicile acestea sunt, așadar, în parte, lipsite de originalitate.
Avem știri sigure că și în Țara Românească s-au scris și au circulat cronici în limba slavonă. Primele cronici însă s-au pierdut. Din secolul al XVI-lea, datează ”Viața patriarhului Nifon”, întocmită de Gavril Protul, călugăr de la Muntele Athos, care a stat câtva timp în Țara Românească. În această operă, scrisă în limba greacă, sunt cuprinse informații în legătură cu domnitorii Radu cel Mare (1496-1508), Mihnea cel Rău (1508-1510), Vlăduț (1510-1512) și Neagoe Basarab (1512-1521). Tradusă în limba slavonă și apoi în limba română, ”Viața patriarhului Nifon” constituie unul din izvoarele nuvelei istorice ”Mihnea-Vodă cel Rău”, de Alexandru I. Odobescu.
Teodosie Rudeanu, logofătul și cronicarul oficial al lui Mihai Viteazul (1593-1601), a alcătuit o cronică în limba română, care s-a pierdut. Se cunoaște însă o prelucrare în limba latină a acestei cronici, făcută după o traducere polonă, care se oprește cu povestirea evenimentelor la anul 1591.
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Textele care compun această imagine sunt numeroase. S-au scris cronici în toate provinciile românești, dar cele mai valoroase sunt ale cronicarilor moldoveni și munteni.
Scrierea cronicilor este un mare act patriotic prin reflectarea năzuinței generale de eliberare de sub jugul otoman, prin aspirația spre independență și suveranitate națională, sentimente care au trecut din viață în istorie, iar din istorie în cronici și pe care vechii noștri cărturari le-au trăit cu intensitate și dramatism.

B. LITERATURA CU CARACTER DIDACTIC

Este reprezentată de ”Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, una dintre scrisorile însemnate ale literaturii noastre vechi.
Deși titlul acestei opere indică pe Neagoe Basarab ca autor al ei, cei mai mulți cercetători au atribuit-o unui călugăr cărturar, care ar fi scris-o la începutul secolului al XVII-lea.
Alcătuită în limba slavonă după modele bizantine și slave, scrierea se adresează viitorului domnitor, căruia i se dau sfaturi cu caracter politic și religios.
Aici, în această scriere, se arată care trebuie să fie comportarea domnitorului față de boieri, cum să împartă dreptatea, cum să primească solii. Domnul trebuie să fie cumpănit la vorbă, mai ales față de soli, căci ”cuvântul este ca vântul; dacă iese din gură, nici într-un chip nu-l mai poți opri, măcar de te-ai căi ziua și noaptea”.
În vreme de primejdie, domnul să nu părăsească țara, ”că mai bună este moartea cu cinste decât viața cu amar și cu ocară”.
Cu oamenii săraci să fie drept: ”mai bine să nu fie voia voastră deplină și inima înfrântă, decât să faci săracului strâmbătate”.
Sfaturile în legătură cu organizarea armatei, cu tactica și strategia militară prezintă un deosebit interes pentru cercetătorii istoriei noastre militare. De altfel, ”Învățăturile lui Neagoe Basarab” constituie unul din izvoarele scrierii lui Nicolae Bălcescu, ”Puterea armată și arta militară de la întocmirea principatului Valahiei până acum”.
”Neagoe Basarab deține, în literatura noastră veche, locul lui Eminescu în literatura modernă: este expresia integrală, la o înălțime neatinsă de niciun alt creator, al profilului moral al poporului întreg” (Dan Zamfirescu).

”SCRISOAREA LUI NEACȘU DIN CÂMPULUNG” (1521)


”Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung adresată lui Hans Benkner, judele Brașovului”, din 1521, prin care acesta este informat de pregătirile turcilor de a trece Dunărea, este cel mai vechi text românesc.
”Scrisoarea...” este redactată într-o limbă clară și curgătoare, o dovadă în plus că se scria de mult timp româneșe.
Se remarcă prin siguranța cu care a fost scrisă.

DIACONUL CORESI


Diaconul Coresi este cel mai însemnat tipograf din secolul al XVI-lea, originar din Târgoviște. El a deprins meșteșugul tiparului de la unul dintre ucenicii lui Dimitrie Liubavici.
Invitat de judele Brașovului – Hans Benkner -, care era propiretarul unei fabrici de hârtie, Coresi se stabilește la Brașov, unde tipărește, între anii 1559-1581, cărți românești, între care un Catehism, două Cazanii, două Psaltiri, o Pravilă etc..
Coresi a tipărit vechile traduceri făcute în Maramureș și nordul Transilvaniei, care ajunseseră, prin repetate copieri, la Brașov. Activitatea lui nu este însă numai a unui simplu tipograf. Coresi a schimbat în parte topica slavă a vechilor texte, da tradus cuvintele slave, a înlocuit particularitățile subdialectului maramureșn, utilizând graiul din regiunea Târgoviște – Brașov.
Textul din ”Psaltirea Șcheiană” – ”Veriți și audziți și spune-voiu voao tuturor ce vă e frică de Dumnezeu, câte feace sufletul mieu. Cătră alu cu rostu mieu chiemaiu și rădicaiu suptu limba mea. Nedreptate se văzduiu întru înrema mea, nu audzi-me...” – apare astfel modificat de Coresi în ”Psaltirea slavo-românească” din 1577: ”Veniți, auziți și spuiu voao toți ce vă e frica de Dumnezeu, că fece sufletul mieu. Cătră el cu rostul mieu chemai și rădicai subt limba mea Nedreptate să văzu între inema mea, nu auzi-mă Domnul”.
Coresi a adăugat cărților sale predoslovii și epiloguri în care susține necesitatea tipăririi în limba română a scrierilor religioase. ”În vânt grăiaște popa – spune Coresi – când nu înțăleage au el, au oamenii”.
În altă parte, ideea aceasta este reluată și completată: ”Întru besearecă mai vrătosu cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăescu ca și alalți să învățau, decâtu untunearecu de cuvinte neînțeleasce într-alte limbi”.
Stilul lui Coresi, cu o frază mai evoluată, arată stăruința cu care acesta căuta să apropie limba textelor bisericești de limba vorbită.
Tipăriturile lui Coresi au circulat nu numai în Transilvania, ci și în Țara Românească și în Moldova, bucurându-se de un prestigiu cu mult mai mare decât îl aveau manuscrisele.
Utilizând graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei, textele coresiene au adus o contribuție importantă la formarea limbii literare, deoarece au fost luate ca model de toți aceia care scriau românește.

VARLAAM


Varlaam, Mitropolit al Moldovei în timpul lui Vasile Lupu, este fiu de răzeș din ținutul Putnei. Cărturar vestit, el a jucat un rol de seamă în viața culturală a Moldovei. Bun cunoscător de carte slavonească și grecească, a tradus și tipărit cărți bisericești în limba română, călăuzind în același timp activitatea tipografiei de la Trei Ierarhi. Cea mai însemnată tipăritură a sa este ”Carte românească de învățătură”, apărută la Iași, în 1643. Este o cazanie pe care Varlaam a tradus-o după unul sau mai multe texte ucrainiene, ce n-au putut fi până în prezent identificate. Cartea este împodobită cu gravuri lucrate tot în Ucraina, o dovadă mai mult a strânselor noastre legături cu vecinii de la răsărit.
Într-un ”Cuvânt înainte”, Varlaam spune că această traducere este ”un dar” făcut limbii românești, îndreptat către ”toată semenția românească pretutindene ce să află pravoslavnici într-aciastă limbă”. Cuvintele acestea ne arată că Varlaam are conștiința originii comune și unității poporului român.
Traducând, Varlaam a folosit limba populară, din care, urmând modelul textelor coresiene, a înlocuit, în bună parte, moldovenismele. Scriind pentru întreaga ”semenție românească”, el a contribuit la închegarea unei limbi literare unitare. De la Coresi la Varlaam, limba noastră literară înregistrează progrese remarcabile, așa cum se paote observa din fragmentul următor:
”Doauă oști stau împotrivă cu arme într-armați; sabiile strălucesc, săgețile acoperă soarele; sângele se varsă pre pământ ca pâraiele; trupurile vo(i)nicilor dzac ca snopii în vremea secerii”.
Varlaam a mai scris ”Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc” (1645), o lucrare originală cu caracter polemic, menită să apere biserica ortodoxă din Transilvania de ”rătăcirile” protestante. Scrierea este o mărturie a legăturilor dintre românii din Moldova și Transilvania.
Mitropolitul Varlaam pune în valoare , prin fraze expresive, întreaga bogăție a limbii române. Primele accente ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului și prin ritmul construcției. Figuri de stil precum repetiția și enumerația ies imediat în evidență.

SIMEON ȘTEFAN


Simeon Ștefan, Mitropolitul Ardealului, tipărește, în anul 1648, la Bălgrad (Alba Iulia), ”Noul Testament”.
În ”Predoslovie cătrî cetitori”, Simeon Ștefan este preocupat de problemele limbii literare.
În ”Predoslovie”, Simeon Ștefan vorbește de ”români”, nu de ”ardeleni”, ”munteni” sau ”moldoveni” (”nu-i de vină noastră, ce-i de vina celuia răsfirat rumânii printre-alte țări”). Prin aceasta, el afirmă ideea unității poporului nostru.
Simeon Ștefan observă existența unor graiuri diferite pe teritoriul românesc (”rumănii nu grăiescu în toate țările într-un chip, însă neci într-o țară de toți într-un chip, încă neci într-o țară într-un chip”). El proclamă necesitatea stabilirii unei limbi literare unitare, care să fie înțeleasă de toți (”Noi derept aceia ne-am silit deîncăt am putut să izvodim așia cum să înțeleagă toți”).
Pentru a arăta că limba literară trebuie să utilizeze numai cuvinte de largă circulație, Simeon Ștefan face o sugestivă comparație cu banii: ”Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sănt bani carii îmblă în toate țările, așia și cuvintele acele sănt bune, carele le înțeleg toți”.
O altă problemă pe care o pune în discuție predoslovia lui Simeon Ștefan este aceea a împrumuturilor din alte limbi. Unele cuvinte ”carele nu să știu rumănește ce sănt...noi încă le-am lăsat greciaște, pentru că alte limbi încă le-au lăsat așia”. Simeon Ștefan își dă seama, prin urmare, de nevoia îmbogățirii limbii cu neologisme.
Prin strădania lui Simeon Ștefan, ”Noul Testament” a fost una din tipăriturile care au contribuit la unificarea și dezvoltarea limbii literare.

DOSOFTEI


Dosoftei, Mitropolit al Moldovei în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, a fost un om ”prea învățat”, cum ne încredințează cronicarul Ion Neculce. ”Multe limbi știe: elinește, lătinește, slovenește și altă adâncă carte și-nvățătură, deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel. În țara noaastră pe aceasta vreme nu este om ca acela”.
Dosoftei întreține relații cu Ioachim, Patriarhul Moscovei, căruia îi cere sprijin în refacerea tipografiei de la Trei Ierarhi. Ioachim îi trimite o tipografie nouă, din care aveau să iasă multe cărți românești. În lucrarea sa ”Parimiile” (1683), Dosoftei își manifestă recunoștința față de Patriarhul Ioachim, în stihuri ca acestea:
”Din patrierșie datu-ne-au tipare,
Sufletească treabă, și bine ne pare”.
Versurile exprimă satisfacția cărturarului care, datorită ajutorului primit din Rusia, poate să-și desfășoare activitatea culturală. O dată mai mult, legăturile româno-ruse se deovedeau fructuoase; lumina de la Răsărit își îndrepta spre Moldova prietenă razele binefăcătoare, așa cum remarcă și Dosoftei:
”Că și de la Moscova luciaște lucoare
Întinzând lungi raze i se bun nume supt soare”.
Dosoftei este unul dintre ierarhii care pregătesc terenul pentru introducerea limbii române în biserică.
Cea mai însemnată scriere a lui Dosoftei este traducerea în versuri a psalmilor. ”Psaltirea în versuri” a apărut în 1673, după o muncă încordată de mulți ani. Având ca model traducerea în versuri polone a psalmilor lui David, traducere făcută de Jans Kochanowski. Dosoftei dăruiește literaturii noastre vechi cea dintâi ”operă în versuri tipărită”. Demn de reținut este faptul că traducătorul, deși față bisericească, se îndepărtează uneori de textul biblic, lăsând să se întrevadă sentimente sau resentimente personale:
”Că ni-ai suit păgânii în ceafă
Cu rău ce ne fac și ne cer leafă”.
Din versurile acestea se poate desprinde ura lui Dosoftei față de jefuitorii turci. Existența acestor versuri și a altora de acest fel, într-o carte religioasă, în care textul trebuia respectat ”cu sfințenie”, ne arată prezența continuă a filonului realist în literatură.
Mitropolitul Dosoftei cunoștea bine poezia populară, din care se inspiră. De multe ori versurile sale au măsura și ritmul poeziilor populare, ca în fragmentul următor:
”N-am suferit strâmbătate
Să văz nice de departe.
Nu s-au dat cu mine-n viață
Cel cu inemă sămață
Și cu cel fără credință
Nu mi-am făcut cunoștință
Și l-am scosu-l cu ocară
Pre clevetnicul afară.
Cel cu căutătura mândră
Nu l-am avutu-l în sămbră;
Ceia ce-ș es din tocmeală
I-am urât ca o sminteală;
Lacomul să-l pui la masă,
Ce-am căutat cu față lină
Cătră cel fără de vină.
De l-am chematu-l în casă
Să-l văz cu mine la masă”.
(Fragment din ”Psalmul 100”)
””Psaltirea” lui Dosoftei s-a bucurat de o largă circulație, astfel încât unii psalmi au pătruns în folclor. Ea marchează începutul poeziei noastre culte și ajută la cristalizarea limbii literare”.
Cu toate că versul său este încă stângaci, când ia ca model versul popular, limba stihurilor lui Dosoftei devine imediat curgătoare, muzicală și ritmică. Unii dintre psalmii traduși în versuri de el au devenit, prin larga lor circulație, colinde religioase sau cântece de stea, ca ”Psalmul 46”.
Relația psalmistului cu Divinitatea transpare limpede din ”Psalmul 101”, psajul cel mai frumos din ”Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei.
”Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta și este: de a fi oferit în ”Psaltire”, pe neașteptate, întâiul monunment de limbă poetică românească. În acest scop, el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând și calchiind termeni din cinci sau șase limbi, a creat, totodată, alții nemaiauziți, apelând la vorbirea și, poate, și la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe atât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica unor distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeți din secolul XX, ca Ion Barbu, de exemplu; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime și a încercat mai multe cadențe și mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism” (Nicolae Manolescu – ”Istoria critică a literaturii române.I”).

ANTIM IVIREANUL


În secolul al XVIII-lea, Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești, adaugă literaturii religioase în limba română un nou tip de scriere, acela al predicilor construite după arta elocinței. Cele 28 de predici ținute de mitropolit la marile sărbători au fost reunite sub titlul ”Didahii” și au fost foarte cunoscute în epocă.
Prind predicile sale rostite de la înălțimea amvonului Mitropoliei din București, unde erau ascultate cu mare interes, Antim Ivireanul se oprește sensibil la literatură. Deși imitau strălucitele omilii ale bisericii, predicile Mitropolitului Antim au multe părți originale. Preocupat de viața morală a credincioșilor, el surprinde slăbiciunile și excesele contemporanilor pe care, după modelul Sfântului Ioan Hrisostom, se simte dator să le îndrepte. Antim Ivireanul nu este prin ”Didahii” numai un teolog, ci și un îndrumător care, prin mijloacele artei oratorice, încearcă să pătrundă în inima celor rătăciți și să-i aducă pe calea cea dreaptă. El afirmă cu hotărâre dreptul păstorului de a veghea asupra credincioșilor săi, ale căror suflete îi sunt date în pază de Dumnezeu.
Predicile mitropolitului sunt construite după un plan riguros. Ele se deschid cu o introducere în subiect, care se continuă cu un exordiu (=enunțarea sumară a conținutului), urmat de o tratare (plină de tâlcuri alegorice) și finalizat printr-o încheiere. Procedeele artei oratorice a lui Antim sunt cele ale retoricii clasice: comparația, antiteza, interogația retorică.
Stilul predicilor a fost remarcat de către toți cercetătorii literaturii române vechi: ”Pivită sub aspect stilistic, fraza lui Antim Ivireanul e când scurtă și paratactică, în ritm sacadat, când periodică, în ritm lin și unduios; când simplă, potolită și reținută, când complexă, amplă, plină de căldură. Exclamativ și admirativ uneori, incisiv și sarcastic alteori, retoric pe alocuri, plastic totdeauna, Antim Ivireanul își expune predicile într-o limbă expresivă, plină de nerv, convingătoare” (Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu – ”Istoria limbii române literare”).

C. LOCUL LITERATURII RELIGIOASE ÎN DEZVOLTAREA CULTURII ROMÂNE


Întrucât primii cărturari sunt clerici, cele mai vechi texte care se răspândesc pe teritoriul patriei noastre sunt textele religioase.
Îmbrăcând, inițial, straie slavonești, ele încep să fie traduse în limba română în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Traducerile acestea sunt cele dintâi monumente de limbă română cu ajutorul cărora putem studia și cunoaște limba veacului al XVI-lea.
După introducerea tiparului la noi, primele tipărituri în limba slavonă și, mai târziu, în limba română, sunt tot cărți bisericești.
Textele coresiene aduc o contribuție însemnată la formarea și unificarea limbii literare.
Este evidentă grija cărturarilor clerici din secolul al XVIII-lea de a găsi, pornind de la limba poporului, calea spre formarea unei limbi literare unitare. Există chiar dorința de a îmbogăți vocabularul cu ajutorul neologismelor (Simeon Ștefan).
Deși traduceri, textele religioase nu sunt lipsite cu totul de originalitate. Ele sunt întovărășite de Predoslovii, uneori și de Epiloguri, care reflectă mentalitatea și preocupările traducătorilor sau tipografilor respectivi, spiritul lor realist.
Elementele realiste pătrund chiar în conținutul textelor religioase, așa cum am văzut la ”Psaltirea în versuri” a Mitropolitului Dosoftei.

II. MARII CRONICARI


A. Grigore Ureche (1590 – 1647)


- a scris Letopisețul Țării Moldovei, de când s-au descălecat Țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș Vodă până la Aron Vodă, în care consemnează perioada cuprinsă între anii 1359 și 1594, începând, așadar, cu întemeierea Moldovei de către Dragoș Vodă.
Preocupat de faptul că letopisețul trebuie să consemneze istoria adevărată a Moldovei, Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii (cronicile polone și latine, letopisețele moldovene în limba slavonă), din amintirile tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni, care povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni, precum și din scrisorile primite de la străini și actele aflate la curtea domnească, după cum însuși mărturisea: “Gligore Ureche ce au fost vornic mare, cu multă nevoință cetind cărțile și izvoadele și ale noastre și cele striine (…) au cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deșarte”.
Cronica începe cu scopul declarat al lui Ureche, acela ca urmașii să cunoască istoria, care are caracter moralizator, și ca „să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să se ferească și să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze și să să învețe și să să îndirepteze”.
Principalele idei ale Letopisețului lui Grigore Ureche se referă la originea romană a poporului și latinitatea limbii române, afirmații susținute cu argumente istorice și lingvistice, referindu-se la structura vocabularului, care cuprinde elemente „ale vecinilor de primprejur”, afirmând că „de la Râm ne tragem, și cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”.
Ureche exemplifică afirmația cu câteva argumente lingvistice: ”... de la râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostru, noster și alte multe din limba latinească”.
Referindu-se la originea romană a poporului, cronicarul remarcă faptul că pe aceste meleaguri ”au lăcuit oștile Râmului și au iernatu de multe ori”, că s-au bătut cu sciții și tătarii, pentru că această țară se află ”în calea răotăților”.
Viața internă a Moldovei ilustrează relațiile dintre domnitori și boieri, obiceiurile și protocolul de la curtea domnească, precum și faptele interne pentru tronul Moldovei, duse între domnitorii ajutați de oaste străină.
Locul central al cronicii îl ocupă domnia lui Ștefan cel Mare, față de care Ureche are o prețuire nemărginită și o admirație mărturisită, voievodul român fiind considerat un adevărat principe al Renașterii.
Autorul accentuează onestitatea, fermitatea și patriotismul domnitorului român.
În capitolul ”De moartea lui Ștefan vodă celui Bun, vă leato 7012”, pe 2 iulie 1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este considerat primul portret literar: ”Fost-au Ștefan-Vodă om nu mare de statu, mânios și de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorâea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știa a-l acoperi, și unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut gios, să rădica deasupra biruitorilor”.
Cronicarul scoate în evidență faptul că turcii nu au făcut niciun bine țării, fiind ”ca vasul cel fără fund, măcară câtă apă ai turna într-însul, nu-l mai poți umplea, așa și turcul, de ce dai mai mult, de aceia îți face mai multă nevoie, că el darul îl scrie obicină (= obicei)”.
Grigore Ureche îi laudă pe boierii cu dragoste de țară, ale căror trăsături definitorii sunt vitejia și spiritul de sacrificiu puse în slujba Moldovei.
Stilul cronicii este concis, sobru, cu elemente descriptive și portretistice.
Cronica lui Grigore Ureche a constituit un important izvor de inspirație pentru Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.

B. Miron Costin (1633-1691)



- continuă cronica lui Grigore Ureche, însă se află sub puternica influență a instabilității politice din epocă, deoarece, în cei 38 de ani petrecuți în Moldova, cronicarul a fost martor direct la succedarea a 19 domnitori. Această atmosferă sumbră, pesimistă domină și ”Letopisețul Țării Moldovei de la Aron-Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul”, care ilustrează evenimentele cuprinse între anii 1595 – 1661, precum și ideea romanității și continuității poporului, a unității etnice și lingvistice a românilor. Miron Costin este martor și, uneori, participant la evenimentele relatate, conferind astfel conținutului un plus de adevăr istoric, de obiectivitate și responsabilitate, deoarece ”eu voi da seamă de ale mele câte scriu”.
Dominat de sentimente patriotice, Miron Costin își exprimă deznădejdea că Moldova cădea din ce în ce mai mult sub puterea turcească, iar luptele interne și externe macină țara: ”nu sunt vremurile subt cârma omului, ci bietul om subt vremi”.
”De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor” este o remarcabilă operă literară și științifică, cu un pronunțat caracter polemic. Lucrarea a fost scrisă în ultima perioadă a vieții sale, ideea centrală fiind argumentarea latinității limbii române și a romanității poporului român. Opera s-a născut din revolta și indignarea cronicarului îndreptate împotriva unor copiști ai cronicii lui Ureche, mai ales împotriva lui Simion Dascălul, ”om de multă neștiință și minte puțină”, și a lui Misail Călugărul, care strecuraseră afirmația că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma, eliberați din pușcării și exilați pe teritoriul Daciei. Miron Costin este foarte indignat de aceste ”basme” și intenționează să scrie o ”Predoslovie” la cronica sa, dar adună atâta material documentar, încât realizează o operă de sine stătătoare. Revolta sa este atât de sinceră, încât caracterul polemic al ”Predosloviei” capătă – pe alocuri – accente pamfletare.
Miron Costin demonstrează originea romană a poporului român cu argumente științifice, apelând la izvoare istorice privitoare la împrejurările cuceririi Daciei de către Traian.
Aduce argumente lingvistice în susținerea latinității limbii române și argumente de ordin etnografic, comparând portul, firea, obiceiurile moldovenilor cu cele ale romanilor.
”De neamul moldovenilor...” este o lucrare istorică de mare importanță pentru cultura veche românească, întrucât este prima scriere care privește poporul român în unitatea sa legată de originea comună a locuitorilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania.
Miron Costin este primul umanist care conturează sincronizarea Țărilor Române cu istoria celor europene, argumentând asemănările evidente dintre civilizația, obiceiurile și limba italienilor cu cele ale românilor, ilustrând concret cu exemple din latina care stă la originea ambelor limbi, română și italiană.
Atitudinea lui Miron Costin în această operă este asemănătoare cu a celorlalți cronicari, care sunt animați de un patriotism înflăcărat, de preocuparea constantă pentru originea noastră romanică, de convingerea că românii trebuie să iasă din întunericul neștiinței, ”de unde suntu și de ce semințe, de când și cum au descălecat aceste părți de pământu”.
Conștiința că scrisul este dator să slujească adevărul, că este un act de responsabilitate istorică, încrederea în menirea educativă a istoriei pentru viitorime dau forță cronicarilor în efortul lor de ”a scoate la știrea tuturor” istoria poporului român.
Alte opere scrise de Miron Costin sunt: poemul ”Viața lumii”, în care ilustrează idei filozofice importante, precum ”fortuna labilis” (soarta schimbătoare) și ”vanitas vanitatum” (deșertăciunea deșertăciunilor); ”Cronica țărilor Moldovei și Munteniei” și ”Istoria în versuri polone despre Moldova și Muntenia” – lucrări scrise în limba polonă, în care dezvoltă același idei referitoare la romanitatea poporului și latinitatea limbii române, susținute cu numeroase exemplificări lexicale (etimologii), geografice și cu informații despre vechile instituții românești.
Iubirea de țară face din Miron Costin un istoric obiectiv, ce militează pentru dreptate și adevăr, indiferent de sentimentele lui față de un domnitor sau altul.
Miron Costin consideră asuprirea otomană ca o cumplită nenorocire pentru țară și dorește eliberarea Moldovei de sub jugul turcesc. El vorbește cu indignare de ”pântecele turcilor fără fundu”, dar este neîncrezător și pesimist privind eliberarea țării de sub stăpânire străină.
Stilul este mai literar decât la Grigore Ureche, presărat cu amănunte anecdotice, portrete sugestive, descrieri de natură; fraza este amplă, cu o construcție latinească în care sunt evidente influențele poloneze.

C. Ion Neculce (1672-1745)


- continuă cronica lui Miron Costin, operă scrisă la vârsta de 60 de ani, prin urmare, cei aproape 70 de ani dintre cei ilustrați în Letopiseț coincid cu viața lui, iar evenimentele le-a consemnat ”singur, dintru a sa știință”.
”Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă (1661) până la a doua domnie a lui Mavrocordat (1743)” relatează, în principal, domnia lui Dimitrie Cantemir. Evenimentele istorice narate nu se bazează pe documente, pentru că toate ”se află în inima mea”, fapt ce dă cronicii un caracter subiectiv.
În fața cronicii, Ion Neculce așază 42 de legende istorice, sub titlul ”O samă de cuvinte”, despre care spune că sunt ”audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopisețu nu sunt scrise” și care ilustrează evenimente ce au cutremurat ”săraca Țară Moldavă”.
Neculce pune în introducerea Letopisețului aceste legende, cărora le acordă o anumită valoare documentară, dar, ca un adevărat scriitor, îl lasă pe cititor să aprecieze veridicitatea întâmplărilor povestite, ”cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară bine va fi; cine precum îi va fi voia, așa va face”.
Povestitor talentat, Ion Neculce a creat o operă durabilă printr-o forță artistică surprinzătoare, prin arta narațiunii și prin arta portretului, având, între cronicari, măiestria pe care Ion Creangă o va desăvârși: ”Numai Creangă, dintre scriitorii ulteriori a mai putut strecura în țesătura frazei atâtea zicale și maxime, ca Neculce, al cărui meșteșug în a povesti în pilde ori a imita astfel de vorbire e fără pereche în perimetrul literaturii noastre vechi” (George Muntean).
Proverbele sunt numeroase în letopiseț: ”Calul râios găsește copaciul scorțos”, ”...după cum este vorba că nu fac toate muștele mere”, ”Pasărea vicleană dă singură-n laț”.
Ion Neculce este și precursorul lui Anton Pann, prin aceea că în unele fraze enumeră proverbele, unele după altele: ”Paza bună trece primejdia rea, mielul blând suge la doo maice, capul plecat nu-l prinde sabia”.
Oralitatea stilului lui Neculce este dată și de cuvinte populare expresive, de particularitățile de vorbire ce dau veridicitate textului. De pildă, atunci când povestește mazilirea lui Constantin Duca, doamna Maria, fiica lui Brâncoveanu, strigă muntenește: ”Aoleo! Aoleo! Că va pune taica pungă dă pungă din București pân-în Țarigrad; și dzău, nu ne va lăsa și iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt”.
Portretele domnitorilor conturează personaje literare prin scoaterea în evidență a unei virtuți, a unui viciu, a unui defect. Gheorghe Duca, un tiran lacom și infatuat, era ”om nu pre nalt și gros, burduhos, rumăn la față, buzat; barba îi era albă ca zăpada”. El a fost ”pus într-o sanie cu doi cai, unul alb și altul murg și cu hamuri de tei” și, pe tot drumul ”ocări și sudălmi de audzea cu urechile”. Ajuns într-un sat de lângă Suceava, fiindu-i foame, îi cere unei femei puțin lapte, dar aceasta, nerecunoscându-l, i-a strigat: ”N-avem lapte să-ți dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din țară; de-l va mânca viermii iadului cei neadormiți”.
Talentul artistic al lui Neculce se manifestă și în folosirea epitetelor populare expresive, relevante (”bogate nevoi și rușini face turcii beților oameni”), care dau povestirii o cadență și o atmosferă proprie nordului Moldovei.
Opera lui Ion Neculce a constituit o peramanentă sursă de inspirație pentru scriitorii de mai târziu, ca Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu.

D. Dimitrie Cantemir (1673-1723)


- ”inorogul alb” al gândirii românești (Lucian Blaga), o impresionantă personalitate europeană, a fost un om de vastă cultură, umanist erudit (cunoștea 12 limbi străine), călăuzit de credința că ”sufletul odihnă nu poate afla până nu găsește adevărul, carile îl cearcă oricât de departe și oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri”.
Dimitrie Cantemir este o personalitate copleșitoare a Renașterii, fiind primul savant de formație enciclopedică (erudit) și marcând trecerea de la literatura veche, cronicărească, la cea modernă, abordând cele mai variate domenii științifice și artistice.
”Istoria ieroglifică”, operă elaborată de Dimitrie Cantemir între anii 1703 – 1705, este un roman alegoric, un pamflet politic, o fabulă și un eseu filosofic, fiind printre puținele opere scrise în limba română. Opera îmbină, așadar, mai multe specii și genuri literare, precum și o gamă largă a modalităților de expunere, cum ar fi națiunea, monologul artistic, proza lirică, fraza rimată în interiorul textului, descrierea etc.. Deși greoaie la lectură, din cauza frazei latinești, care-i era atât de familiară autorului, opera are o importanță deosebită, fiind considerată, de către George Călinescu, singura operă literară viabilă din perioada veche.
Tema o constituie conflictul dintre Brâncoveanu și Cantemirești pentru ocuparea tronului Moldovei de către Mihail Racoviță, o rudă a domnitorului din Țara Românească, în defavoarea fraților Cantemir. Conflictul s-a manifestat între anii 1688 – 1705 și este prezentat sub forma alegoriei luptei dintre Țara Păsărilor și Țara Patrupedelor, vreme de 17 ani.
Titlul este o metaforă, sugerând istoria secretă și încâlcită a unui conflict prelungit între Moldova și Țara Românească privind ocuparea tronului din Moldova de către o rudă a lui Brâncoveanu, Cantemir demascând astfel intrigile subterane ale politicii din acea vreme.
Subiectul este alcătuit din 12 părți.
În această operă, Cantemir realizează o imagine istorică, politică și socială a epocii. Astfel, Imperiul Otoman este un ”templu al lăcomiei”, marii dregători sunt lipsiți de scrupule, considerând mita un drept ce li se cuvine, iar deasupra tuturor domină sultanul, în a cărui ”hazna” se adună avuțiile jefuite de la țările române.
Cantemir are și o poziție antiboierească, deoarece boierii formaseră o adevărată oligarhie care stabilea cursul politicii și determina alegerea domnitorilor.
Boierimea este reprezentată de ”jigănii” sau ”paseri” de pradă, simbolizând astfel răutatea și egoismul, aviditate în strângerea averilor, fiind bucuroasă chiar de ”vărsarea sângelui nevinovat”, dacă acest lucru era necesar propriilor interese.
Autorul, întristat de rapacitatea și perfidia boierilor, exprimă un avertisment amar: ”Auziți voi jigănii, nu atâta predinafară, precât pe dinlăuntru văspsite, ajunge-vă cât până acum și până-ntr-atâta monarhiile ați amestecat și toată și mai nestinsă iască a vrăjbii între dânsele ați aruncat; puneți-vă hotar și țenchiu (= limită, sfârșit) răutăților voastre: părăsiți-vă mai mult cleștele strâmbătății și mâna lăcomiei a alcătui...”.
Poporul este metaforizat prin ”muște”, Cantemir construind astfel primul personaj colectiv, atunci când relatează răscoala din vremea lui Mihail Racoviță, cauzată de crunta exploatare la care erau supuși tăranii, cărora autorul le ia apărarea pentru că ei sunt gata ”pentru slobozenie și moșie cu cinste a muri, decât prin mulți vecii cu necinste a trăi, mai de folos și mai de lăudat este”.
Suferințele îndurate de masele țărănești, lipsurile pe care le suportau din pricina lăcomiei boierilor îl întristează pe Cantemir: ”Undeva glas de bucure sau viers de veselie nu se simțea, fără numai răget, muget, obide, suspine, văieturi și olecăituri în toate părțile și în toate colțurile să aduzea”.
Acolo unde legea nu este respectată și atâta timp cât numai bunul plac domnește în Moldova, răscoalele apar ca o reacție firească, deoarece ”unde pravila în silă și tărie, iară nu în bună socoteală și dreptate se sprijină, acolo nicio ascultare a supușilor trebuitoare nu este”.
Soluția pe care Cantemir o propune pentru îndreptarea relelor este aceea a instalării unei monarhii absolute, imaginea unui monarh luminat, care respectă legile țării, înconjurat de boieri patrioți, de ”capete învățate”, înțelepți, lipsiți de trufie, ideea exprimată de ”albine”, care-i reprezintă pe birnici (plătitori de biruri, contribuabili).
Personajele evoluează pe o imensă scenă imaginară, modalitate artistică folosită pentru exprimarea unei critici atotcuprinzătoare a epocii. Actorii sunt păsări, dobitoace, jigănii, iar regizorul vieții este Fortuna, care rareori este bună, fiind, de cele mai multe ori, neprielnică.
Portretele sunt, în general, morale, referindu-se la etica personajului, ca acela al Nevăstuicii, care o întruchipează pe Helgea, viitoarea soție a lui Mihail Racoviță. Femeie frumoasă, ”cu negri și mângâioși ochi”, are o viață desfrânată, fiind descrisă cu sarcasm de Cantemir, cu prilejul căsătoriei ei – din interes – cu bătrânul Racoviță.
Acțiunile personajelor sunt exclusiv verbale, sub formă de polemici, tirade nesfârșite, monologuri, Lupul fiind singurul care consideră că, într-o lume stăpânită de ipocrizie și minciună, cea mai potrivită atitudine este tăcerea, ca singură atitudine de a ilustra protestul.
Pentru Cantemir scrisul este unica modalitate de a se afirma într-o lume în care domină abilitatea și corupția politică, miniciuna, lăcomia, necinstea. Noblețea sa intelectuală, setea de afirmare spirituală constituie reacții ale revanșei pe care dorește s-o aibă asupra numeroșilor dușmani și asupra sorții sale nedrepte.
Deși, de-a lungul timpului, ”Istoria ieroglifică” a fost socotită roman, pamflet politic, epopee, satiră socială, carte de memorii, eseu, poem, spectacol cu măști, ea nu poate fi încadrată într-o specie anumită, fiind alcătuită în stil baroc, care, sub pretextul urii și răzbunării, scoate în evidență ideile filozofice și neliniștile lui Cantemir despre condiția omului în lume, fapt ce l-a determinat pe Lucian Blaga să-l numească ”Inorogul alb” al gândirii românești.

“Descrierea Moldovei”


- este o proză savantă, deoarece informațiile despre așezarea, granițele, flora, fauna, religia, politica și locuitorii Moldovei sunt descrise într-un limbaj literar, iar moldovenii sunt conturați prin adevărate portrete literare.
”Descrierea Moldovei” este prima lucrare monografică a Moldovei, scrisă în limba latină în 1716, pe când Dimitrie Cantemir se afla exilat în Rusia, și a fost tradusă în românește abia în 1825.
Lucrarea s-a impus prin acuratețea metodei folosite, vastitatea informației și concepția modernă monografică referitoare la cadrul geografic, istoric, social, cultural și etnografic al Moldovei. Mai mult decât atât, geografia este relevată în directă relație cu istoria și economia, fiind astfel singura scriere de acest gen în literatura noastră veche.
”Descrierea Moldovei” este structurată în trei părți, conform aspectelor relevate în fiecare dintre ele:
- prima parte, cea geografică, are șapte capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conținutul acestuia: ”Despre numele cel vechi și cel de acum al Moldovei”, ”Despre apele Moldovei”, ”Despre munții și mineralele Moldovei” etc.;
- a doua parte, cea politică, este cea mai întinsă, conținând 19 capitole, fiecare având un titlu care explică aspectele politice și etnografice ilustrate: ”Despre alegerea domnilor în Moldova”, ”Despre oastea moldovenească”, ”Despre legile Țării Moldovei”, ”Despre năravurile moldovenilor”, ”Despre obiceiurile de la logodnă și de la nuntă”, ”Despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni” etc.;
- partea a treia, în care autorul descrie cele bisericești și învățătura în Moldova, cuprinzând 5 capitole: ”Despre religia moldovenilor”, ”Despre tagma bisericească”, ”Despre mănăstirile din Moldova”, ”Despre graiul moldovenesc”, ”Despre literele moldovenilor”.
Prima parte se referă, în cele șapte capitole ale sale, la hotarele țării, la vecini, climă, ape, ținuturi și târgurile cele mai importante, la munții și bogățiile subsolului, la câmpiile și pădurile, la fauna sălbatică și domestică a Moldovei, schițând, pentru întâia oară, harta Moldovei.
Dimitrie Cantemir relatează legenda întemeierii Moldovei, oferă date exacte privind așezarea țării, manifestările climaterice, cele mai importante ape și afluenții acestora, principalele târguri, printre care menționează ”Ținutul Iașilor”, ”Ținutul Romanului”, ”Ținutul Vasluiului”, ”Ținutul Putnei” etc., precum și alcătuirea Moldovei din țara de jos, țara de sus și Basarabia, explicând deseori și proveniența numelor respective.
Munții Moldovei sunt bogați în minerale, între care sarea și fierul, iar câmpiile sunt cultivate cu grâu, ovăz și cu pomi fructiferi, viile sunt ”alese”, iar pădurile sunt dăruite ”din belșug atât cu lemn de lucru, cât și cu lemn de foc și pomi cu roadă”.
Animalele domestice și sălbatice sunt reprezentate de ”turmele de cerbi, căprioare, capre negre, vulpi, urși și lupi” și de trei feluri de oi, ”oile de munte, oile de Soroca și oile sălbatice de pădure”.
O mențiune specială face autorul pentru ”îndeletnicirea albinăritului” și foloasele pe care le au locuitorii de pe urma acestei ocupații, între care ceara și mierea.
”Parte politică”, cea mai întinsă și cuprinzătoare, este subintitulată, de autor, ”Despre orânduirea de stat” și începe cu o referire la ”chipul în care este cârmuită” țara și la cei mai importanți domnitori, considerând că ”domnia lui Ștefan cel Mare a fost o epocă hotărâtoare pentru Moldova”.
Înscăunarea domnitorilor se făcea după descendența ereditară, obicei respectat numai până la al șaselea voievod, apoi, când țara a căzut ”în neorânduială prin cârmuirea silnică a turcilor”, li s-a dat putere boierilor să aleagă domnul, dar numai cu acordul Porții.
Cantemir descrie detaliat ritualul înscăunării, în care un rol esențial îl are mitropolitul și alte fețe bisericești, straiele domnești, caii, protocolul primirii la curtea domnească etc..
Privitor la mazilirea domnitorilor, Cantemir afirmă că aceasta are loc din hotărârea vizirului și cu încuviințarea sultanului, tăinuindu-se ”urzeala sa cât se poate mai bine”, schimbarea conducătorului destăinuindu-se numai ”domnului cel nou pe care l-a hotărât”.
Noul domn este adus la Țarigrad pentru confirmarea lui de către Poartă, care trimite apoi înștiințare boierilor din țară: ”Domnul vostru este mazilit, iară voi să dați ascultare poruncilor domnului cel nou”.
Referindu-se la ”boierii din Moldova și la statutul lor social, Dimitrie Cantemir numește funcțiile importante în stat, logofătul cel mare, vornicul, hatmanul, postelnicul, spătarul, paharnicul și vistiernicul, descriind atribuțiile fiecărui post în parte.
”Despre oastea moldovenească”, Dimitrie Cantemir exagerează numărul oștenilor, spunând că erau între 70.000 și 100.000, iar cei mai mulți fuseseră în oastea lui Ștefan cel Mare.
Următoarele capitole cuprind detalii despre obiceiurile de la curtea domnească, ale vânătorilor domnești, despre înmormântarea domnitorilor, despre legile țării, la care veghea divanul la judecată al domnului și al boierilor.
Un capitol impresionant este cel care vorbește despre ”tributul și peșcheșurile pe care Moldova le plătește Porții”, autorul dând exemple concrete de domnitori și sumele de bani pe care le achitau turcilor.
Capitolul ”Despre năravurile moldovenilor” a fost scris de Cantemir din ”dragostea ce avem pentru patria noastră”, cu scopul de a înfățișa ”pe locuitorii țării din care ne tragem” ș din ”dragoste de adevăr”.
Cele mai evidente trăsături ale moldovenilor sunt ”credința cea adevărată și ospeția”, fira lor cea bună, iar între defecte se înscrie proasta creștere, accentuând că ”trufia și semeția sunt mama și sora lor”, acestea fiind două năravuri dominante. Moldovenii sunt îndrăzneți, ”semeți și foarte puși pe gâlceavă”, dar nu țin mult timp supărarea, ci se împacă repede ”cu potrivnicul”. Altfel, sunt ”glumeți și veseli”, foarte discreți și sinceri, ”ceea ce au în suflet le stă și pe buze”. Le place ”să petreacă la ospețe” toată noaptea, dar numai la sărbători sau ”când e vreme rea iarna”, bând mai ales vin, deoarece ”rachiul nu-l iubește nimeni, afară de oștean”. Moldovenii sunt pricepuți în mânuirea armelor, ”arcul îl întind foarte bine”, știu să arunce cu sulița, dar au izbândit ”mai mult cu spada”. La începutul luptei sunt entuziasmați și foarte viteji, au învățat să surprindă adversarul, învingând în acest fel, de multe ori, dușmanul, cu care sunt ”când blânzi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică”. Cantemir consideră că locuitorii acestor meleaguri ”nu cunosc măsura în nimic” și dacă lucrurile merg bine în viața lor sunt ”semeți”, iar dacă nu, atunci sunt dezorientați și ”nu mai știu ce să facă”, regretând imediat hotărârile pe care le-au luat. Cu toate acestea, spre deosebire de alte neamuri, după ocupația romanilor au reușit să păstreze ”întreagă și nevătămată rânduiala sa politicească și boierească”.
Moldovenii nu sunt ”iubitori de învățătură”, considerând că aceasta este ”treaba popilor”. Femeile lor sunt frumoase și, atunci când devin neveste, poartă basmale, pentru că socotesc că nimic nu e ”mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; și se socotește fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei”.
Despre locuitorii din Țara de Jos, Cantemir spune că ”sunt lesne ispitiți de lenevie”, dar se și răzvrătesc cu ușurință ”împotriva căpeteniilor, ba chiar și împotriva domniei însăși”.
Moldovenii consideră că Dumnezeu le hotărăște ziua morții, așa că nu se tem că pot muri în războaie, dacă nu le-a venit sorocul, de aceea ”se năpustesc nebunește asupra dușmanului”. Ospitalitatea este trăsătura cea mai deosebită și specifică moldovenilor, deoarece ”chipul cu care primesc oaspeții străini și drumeți e vrednic de cea mai mare laudă”. Deși sunt săraci, nu se dau înapoi să dea de mâncare și să găzduiască un călător timp de trei zile împreună cu calul său, ca ”și când le-ar fi frate sau altă rudenie”.
Locuitorii din Țara de Sus se pricep mai puțin la meșteșugul armelor, dar sunt ”înverșunați aproape până la eres în credința lor”, de aceea au peste 60 de biserici numai în ținutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, iar ”munții sunt plini de călugări și pustnici” care-și duc acolo viața smerită și singuratică. Ei au credință și față de domnitor, ”furtișaguri nu se săvârșesc decât puține”, iar dacă se iscă vreun conflict, acesta e pornit numai de boierii din Țara de Jos.
În restul capitolului, Cantemir se referă la jocurile populare specifice moldovenilor, care sunt ”cu totul altfel decât la celelalte neamuri”, descriind în detaliu hora, obiceiurile populare și ritualurile de la nunți și de la alte sărbători.
O atenție specială o acordă călușului, joc bărbătesc spectaculos, care se manifestă o dată pe an, ”între înălțarea la cer a lui Hristos și sărbătoarea Rusaliilor”. Călușarii sunt socotiți și vindecători printr-un ritual ce se respectă riguros, încât ”cele mai grele boli, care s-au impotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală”.
Cantemir închiei admirativ pentru puterea pe care o au moldovenii în credință și în farmece.
Se poate afirma că Dimitrie Cantemir schițează primul portret moral al poporului român.
Capitolele următoare descriu obiceiurile de la logodnă și de la nuntă, ritualurile înmormântării, toate desfășurându-se ”după rânduiala bisericii răsăritene”.
În ultima parte a operei, ”Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova”, Dimitrie Cantemir dezvoltă puterea credinței religioase, mai întâi în zei, apoi numai în Dumnezeu, deoarece ei cred că ”sfinții n-au ajuns încă la mântuirea desăvârșită”, referindu-se, pe larg, și la ”tagma bisericească”.
Lăcașurile de cult sunt numeroase în Moldova, mănăstirile ”sunt așezate pe unul și același temei”, dar ”se împart în mănăstiri închinate și mănăstiri slobode”, iar domnitorii sau marii boieri obișnuiau să-și lase averea, în mod egal, copiilor lor și mănăstirii.
Ideea despre originea limbii moldovenilor este argumentată de autor într-un capitol special, în care se demonstrează faptul că limba latină stă la baza graiului moldovenesc, mai ales că acesta are ”mai multe vorbe latinești” chiar decât limba italiană.
În încheierea lucrării, Dimitrie Cantemir vorbește ”Despre literele moldovenilor”, afirmând că ”moldovenii foloseau litere latinești” până când mitropolitul Theoctist, ”bulgar de neam”, a trecut de partea papistașilor și l-a sfătuit pe Alexandru cel Bun ”să pună în locul lor pe cele slavonești”.
Cantemir citează numele unor învățați de seamă ai vremii, care veniseră în Moldova, printre care îl numește pe preotul erudit de origine greacă, Ieremia Cacavela, care fusese și dascălul său și de la care ”mulți moldoveni au început să învețe literatura grecească, latinească și italienească”.
”Descrierea Moldovei” este o lucrare meritorie, deoarece oferă o varietate de informații din foarte multe domenii ale culturii: istorie, geografie, arheologie, științele naturii, etnografie și folclor, lingvistică comparată, dialectologie și psihologie socială, în încercarea lui de a situa Moldova între celelalte țări ale lumii, a o face cunoscută și altor popoare.
”Descrierea Moldovei” este prima lucrare de idei și prima proză savantă din cultura română, în care Dimitrie Cantemir se afirmă ca personalitate erudită monumentală prin câteva trasături fundamentale: viziunea modernă manifestată atât în realizarea conținutului, cât și a formei de exprimare; capacitatea de sintetizare și esențializare a problemelor abordate; multitudinea informațiilor științifice cuprinse în operă; varietatea domeniilor abordate și prezentate în lucrare: geografie, științele naturii, arheologie, mitologie, folcloristică, etnografie, psihologie, lingvistică, dialectologie, stilistică.
”Dimitrie Cantemir a fost un om al Renașterii (...), unul dintre acesti oameni creatori, de cultură completă.” (P.P.Panaitescu – ”Dimitrie Cantemir, viața și opera”)

III. ȘCOALA ARDELEANĂ


Nucleul iluminismului românesc l-a constituit mișcarea intelectualilor din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, numită ”Școala Ardeleană”.
Curentul iluminist a avut ca punct de plecare un vechi tratat austro-ungar, cunoscut sub numele ”Unio trium nationum” (1437), prin care se interziceau drepturi sociale și politice românilor transilvăneni, supuși stăpânirii Imperiului Austro-Ungar. Așadar, Școala Ardeleană are ca prim obiectiv eliberarea națională și socială, năzuință de veacuri a românilor din Transilvania. Această mișcare iluministă a fost inițiată de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein (1745-1806) și a adunat în jurul ei intelectuali veritabili, care făcuseră studii superioare la Viena sau Roma și care continuă ideile cronicarilor cu privire la originea latină a limbii române și la romanitatea poporului.
Ca prim argument împotriva pactului politic austro-ungar, cărturarii mișcării iluministe elaborează un amplu program intitulat ”Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae” (1791), prin care solicitau împăratului Leopold al II-lea al Austriei drepturi egale cu celelalte etnii ale imperiului pentru românii din Transilvania.
Corifeii Școlii Ardelene au avut un rol important în încurajarea studiului istoriei și a limbii române, în dezvoltarea științelor naturii și a învățământului.
Reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene au fost Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1745-1816), Petru Maior (1761-1821), Ion Budai-Deleanu (1760-1820), Aron Pumnul, Timotei Cipariu, Gheorghe Barițiu, principala lor contribuție la evoluția culturală fiind elaborarea de lucrări istorice, lingvistice și literare.
Ideile Școlii Ardelene au fundamentat principii esențiale pentru dezvoltarea personalității umane, precum și pentru emanciparea maselor populare, prin eliberarea de sub asuprirea socială și națională a Imperiului Austro-Ungar:
- prevederea de drepturi egale pentru toți locuitorii din Transilvania, pentru că ”toate națiile firești se cuprind în marea nație a neamului omenesc” (Samuil Micu);
- legile rațiunii impun legalitatea socială a omului, aducând ca argument dreptul natural la viață prin legea firii;
- afirmarea conștiinței naționale românești;
- libertatea socială și națională a românilor transilvăneni.
Direcția erudită a mișcării a fost susținută de apariția numeroaselor lucrări de istorie, știință, lingvistică și filologie ale cărturarilor iluminiști.
Dezvoltarea social-culturală s-a concretizat prin înființarea de școli în limba română (Gheorghe Șincai a fost inițiatorul înființării a peste 300 de școli), prin scrierea și tipărirea de abecedare, manuale de aritmetică, economie aplicată, științele naturii, cărți de morală și de popularizare a științei etc..
Dimensiunea istorică se materializează prin elaborarea de lucrări cu caracter istoric, prin care cărturarii susțin și demonstrează latinitatea limbii și romanitatea poporului român, precum și continuarea lui pe aceste meleaguri.
Principalele lucrări istorice sunt: ”Hronica românilor și a mai multor neamuri” (1804), de Gheorghe Șincai, ”Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (1812), de Petru Maior, ”Istoria și lucrurile și întâmplările românilor”, de Samuil Micu.
Contribuția filologică la consfințirea ideii că limba română își are originile în latina populară, concepție din care decurg și alte principii lingvistice, susținute de cărturarii Școlii Ardelene, precum: necesitatea normării limbii române, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, îmbogățirea limbii cu neologisme și, în exces, ”purificarea” limbii române de cuvinte nelatine.
Cele mai importante opere filologice ale corifeilor iluminiști au fost: ”Carte de rogacioni pentru evlavia omului chrestin” (1779), de Samuil Micu, prima carte scrisă în limba română și tipărită la Viena cu alfabet latin; ”Elementa linguae daco-romanae sive valachice” (1780), prima gramatică românească, scrisă și tipărită în limba latină, de Samuil Micu și Gheorghe Șincai; ”Disertație pentru începutul limbei românești” (1812), de Petru Maior; ”Dialog pentru începutul limbei române. Între nepot și unchi”, de Petru Maior; ”Lexiconul de la Buda” (1825), prima gramatică a limbii române, scrisă de Samuil Micu și Petru Maior.
Climatul este favorabil pentru fondarea literaturii prin Ion Budai-Deleanu, a cărei operă fundamentală în versuri, ”Țiganiada”, sintetizează ideile iluministe ale epocii și reprezintă prima creație artistică de valoare în privința limbajului poetic, care l-a calificat pe autor drept ”cel dintâi mare poet român de talie europeană”.

A. ”Țiganiada”


Ion Budai-Deleanu (1760-1820), născut la Cigmău, județul Hunedoara, a fost istoric, filolog, peot și unul dintre corifeii Școlii Ardelene. El deține un loc însemnat în literatura română și prin faptul că este autorul singurei epopei finalizate până la apariția operei ”Levantul” (1990), scrisă de Mircea Cărtărescu.
Absolvent al Facultăților de Teologie și Filologie de la Viena, vorbitor a cinci limbi străine și cunoscător al literaturii italiene și franceze, Ion Budai-Deleanu se stabilește pentru totdeauna la Liov, după un conflict cu unii reprezentanți ai Bisericii de la Blaj.
Subintitulată ”Poemation eroi-comico-satiric”, epopeea ”Țiganiada” a avut două variante, la distanță de 12 ani: prima, scrisă în 1800 și publicată în 1875-1877, iar a doua versiune, creată în 1812, a fost tipărită abia în 1925.
În spirit iluminist, tema o constituie lupta pentru apărarea libertății și ființei naționale, printr-o critică necruțătoare a rânduielilor feudale, a tarelor aristocrației și ale clerului, a despotismului și nedreptăților sociale.
Compozițional, opera (semnată cu anagrama autorului, Leonachi Dianeu) este alcătuită dintr-un Prolog, o Epistolă către Mitru Perea și douăsprezece cântări, acțiunea fiind organizată pe patru planuri ”polifonice”, și anume:
- planul istoric al luptei lui Vlad Țepeș cu turcii;
- planul comico-social privind peregrinările țiganilor pe care domnitorul îi organizează în oaste;
- planul mitic, al înfruntării dintre forțele angelice cu cele demonice (îngerii îl ajută pe Vlad Țepeș și pe români, iar diavolii îi ispitesc pe țigani);
- planul comentariilor din subsolul operei, atribuite unor personaje fictive, de diverse profesii și competențe, care ar fi studiat textul și-l interpretează voit eronat și comic.
Ideile iluministe sunt confortabil așezate în conștiința lirică evoluată a autorului, care se simte ”răpit” de neliniștea creației poetice, așa cum, de altfel, mărturisește în ”Prolog”: ”Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă poftă de a căuta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicând jucăreauă, vrând a forma ș-a introduce un gust nou de poesie românească (...)”.
Eposul comic este o parodie a epopeii eroice, o raportare voit ironică a unui univers antieroic, o ”comedie filologică” în care sunt parodiate mai multe citate din creațiile lui Boileau sau Homer.
În epistola de dedicație, ”Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreț”, scriitorul explică semnătura Leon Dianeu, care ”cuprinde în sine întreg numele mieu prin strămutarea slovelor sau anagramă. (...) Leon Dianeu sau Leonachi Dianeu (precum știi tu bine că la noi în Țara Muntenească, ba și la Moldova, toți ș-adaugă numele cu ”achi” sau ”eachi”, după grecie, fiind că sună mai cilibiu”.
Autorul mărturisește, de asemenea, că a amestecat ”întru adins lucruri de șagă, ca mai lesne să se înțeleagă și să placă”, dar avertizează cititorul: ”însă tu bagă samă bine! Căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie, în multe locuri unde prin țigani să înțăleg și alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii de-atunce. Cel înțălept va înțălege...”. Această considerație ironică explică, de altfel, titlul epopeii ”Țiganiada”.
Relațiile temporale și spațiale sunt reale, derularea acțiunii fiind plasată în Țara Românească, secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Vlad Țepeș. Voievodul plănuiește mișcarea de rezistență împotriva Imperiului Otoman, în cadrul căreia se înscrie și prevenirea trădării. Ca să nu pate fi folosiți ca iscoade de către turci, țiganii sunt adunați de Vodă într-o tabără, cu intenția de a-i organiza într-o oaste care să lupte de partea românilor, împotriva inamicilor otomani.
Cetele de țigani care defilează prin fața domnitorului sunt prezentate în notă comică, satira autorului țintind și moravurile feudale. Fiecare gloată țigănească are câte un steag propriu și se manifestă gălăgios: argintarii (zlătarii), conduși de Parpangel, au ca steag o cioară de argint cu aripile întinse și cântă la drâmbe și clopoței; căldărarii, cârmuiți de Bălăban, arborează o tipsie de aramă și-și fac simțită trecerea bătând strident în căldări; în fruntea fierarilor este Drăghici și poartă cu mândrie o tigaie de plăcinte, fac larmă mare cu clopote și chimvale; aurarii sunt conduși de Tandaler și ridică spre cer o suliță de aur sunând din alăute și dible, iar lăieții, în frunte cu Corcodel au ca steag o cârpă și fanfară proprie:
”Marșul suna în cornuri mugătoare,
Toți lolăindu-se în gura mare”.
Țiganii fac popas între Alba și Flămânda și, după ce defilează zgomotos prin fața domnitorului, își continuă drumul până la locul în care-și așază tabăra la Spăteni, între Bărbătești și Inimoasa.
Metafora ”drumului”, în jurul căruia se organizează epopeea, sugerează aspirația spre ideal a țiganilor, care încearcă să-și depășească propria condiție, dar eșuează ”din cauza propensiunii instinctuale, a neputinței de a se lăsa călăuziți de rațiune” (Paul Cornea).
Călătoria țiganilor este anevoioasă, plină de dificultăți și neînțelegeri, dar la sfârșitul ei toți îi jură credință lui Vlad Țepeș.
Li se dau țiganilor provizii de hrană din belșug și arme cu care să lupte și tocmai când domnitorul este convins că nu se vor da bătuți, unul dintre bulibași îi cere și ”vreo pază de oșteni, ce n-au frică de moarte” ca să-i păzească de dușmani.
În alt plan narativ, Satana o fură pe Romica, logodnica lui Parpangel, care pleacă în căutarea ei. O găsește, în cele din urmă, în pădurea fermecată, închisă într-un palat. La un semn al Sfântului Spiridon, protectorul fecioarelor, Romica dispare odată cu palatul vrăjit. Înnebunit de durere, Parpangel rătăcește prin pădure și ajunge la două izvoare: unul cu apă vie și unul cu apă moartă. Voinicul român Argineanu bea din apa moartă și își pierde mințile, iar Parpangel bea din izvorul cu apă vie, capătă puteri neobișnuite și îmbracă armura românului.
Ca să încerce loialitatea țiganilor, Vlad Țepeș, împreună cu o ceată de oșteni îmbrăcați turcește, atacă tabăra. Țiganii se predau imediat turcului și sunt gata să-i vândă pe români, se roagă să fie iertați, imploră mila otomanilor susținând că ei nu sunt vinovați cu nimic. Când își dau seama că este Țepeș deghizat, țiganii își cer din nou iertae și făgăduiesc să se bată cu turcii.
Parpangel se întoarce în tabără tocmai când turcii îi atacau pe țigani, dar aceștia, crezând că sunt tot românii îmbrăcați în haine turcești, se luptă cu dârzenie, iar Parpangel, făcând minuni de vitejie, bagă groaza în oastea turcească, însă cade de pe cal și-și frânge oasele. Este îngrijit de mama lui, Brândușa,și de Romica.
La bătălie iau parte sfinții, care sunt de partea românilor și dracii, care-i sprijină pe turci. În cele din urmă, oastea lui Vlad Țepeș îi alungă pe turci.
Acțiunea continuă cu tot felul de peripeții și evenimente în jurul personajelor Parpangel, Tandaler, Corcodel. Țiganii hotărăsc să lupte și ei contra turcilor, dar pentru că le este frică, Tandaler îi sfătuiește să se bată ”cu ochii închiși”, ca să nu se înspăimânte la vederea turcilor și s-o ia la fugă. În calea lor iese o turmă de boi și țiganii, văicărindu-se și urlând, încep să lovească în stânga și-n dreapta ”cireada de boi îndrăcită”, până când ”vitele înspăimântate fugiră, iar faraonii începură a clipi câte-o țâră”. După ”bătălie”, Parpangel se însoară cu iubita lui, Romica, și le povestește nuntașilor despre călătoria pe care o făcuse în iad și în rai.
Zvonindu-se că Vlad Țepeș ar fi fost biruit de turci și Țara Românească rămăsese fără domnitor, țiganii se hotărăsc să-și facă o țară a lor și discută despre formele de guvernământ. Dezbaterile au loc în chip organizat, opiniile țiganilor sunt exprimate prin delegați ai cetelor și se formează chiar o comisie alcătuită din învățați care ”cetisă și pe Platon cel mare”. Părerile divergente iscă certuri înverșunate, nu reușesc să cadă de acord dacă statul lor să fie republică sau monarhie. Nici asupra conducătorului nu se înțeleg, așa că, după ce se încaieră îngrozitor și mor mai mulți țigani și căpetenii, se împrăștie care încotro și pornesc din nou în pribegie. Astfel, el ratează șansa de a-și dobândi conștiința ființei naționale.
Vlad Țepeș, deși iese învingător în lupta cu turcii, este alungat de la tron de către boierii trădători și este nevoit să ia calea exilului. Oastea românilor, condusă de Romândor, continuă lupta antiotomană, deși boierii se opun bătăliilor deoarece se tem de răzbunarea ulterioară a turcilor.
Străbătură de spiritul luminilor, ”Țiganiada” transmite mesajul ideatic printr-o multitudine de situații / episoade complicate și prin personajele numeroase și complexe. Ideile privind lupta pentru drepturile omului și egalitatea oamenilor dată de legea firii sunt transmise prin discursul lui Janalău:
”Deacă vom lua la socoteală
Cum că toți oamenii de la fire
Să nasc într-un chip, rin o tocmeală,
Nice s-află-între dânșii osăbire
Vom afla că-asemene dreptate
Trebuie s-aibă toți în cetate”.
Necesitatea respectării legilor și prețuirea valorilor morale constituie un alt principiu iluminist susținut și în notele din subsolul operei: ”Drept aceasta nime să nu stăpânească, fără numai legea; să hotărâm dar legi bune, după care să fim cârmuiți prin alese dintre noi persoane cinstite”.
Îndemnul la unire este exprimat de Drăghici, iar respingerea dreptului divin feudal este argumentată în alocuțiunea lui Goleman.
Instituțiile și moravurile feudale sunt caricaturizate în episodul defilării țiganilor prin fața domnitorului Vlad Țepeș, imaginea constituind ”o expoziție pitorească de tablouri realiste în tomuri grotești” (Alexandru Piru).
Dezbaterea privind forma de guvernământ cea mai potrivită pentru un stat tânăr, oscilând, în spirit iluminist, între republică și monarhie, este ilustrată mai ales în discursul lui Slobozat și prin dialogul țiganilor.
Personalitatea lui Vlad Țepeș se înscrie în rigorile iluminismului privind conducătorul rațional, înzestrat cu forță interioară și dragoste de neam și țară, ale cărui virtuți sunt elogiate de poet. Măreția legendară demnitatea și intransigența domnitorului reies din răspunsul pe care îl dă solilor trimiși de Poartă cu mesajul de a se închina turcilor:
”Spune că-atunci când iepurii-în goană
Îi vor lua pe ogari, lupilor moarte
Mieii vor da, poate că atunci doară
M-oi închina; iar nu de-astă oară!”.
Înțelepciunea voievodului se manifestă și în atitudinea detașată pe care o afișează în relația cu ”dalba țigănie”, care, pentru el, constituie, pur și simplu, un spectacol.
Comentariile din subsolul operei, puse în seama unor personaje fictive, presupuși exegeți care ar fi citit textul epopeii, conferă, prin firea sau preocupările fiecăruia, o dimensiune comico-satirică textului, construită și prin numele personajelor: Criticos, Idiotiseanul, Mândrilă, Erudițioanu, Filologos etc.. Considerațiile lor sunt docte sau tâmpe, dezvăluind trăsături dintre cele mai interesante, definindu-i în relație cu lectura epopeii. De pildă, Mitru Perea face considerații lingvistice, explicând sensurile și etimologia unor cuvinte: ”Musă: acest cuvânt este elinesc, obișnuit acum mai la toate limbile, mai vârtos la poesie sau când scriu cu stihuri. Precum s-arată la Mitologhia Elinilor, musa va să zică știință sau mai vârtos zână aflătoare de știință. Elinii cinstea noao muse (...)” etc..
Personajele epopeii sunt pline de vivacitate și dinamism, înzestrate cu elocință și pricepere în dezbaterea unor principii fundamentale promovate de iluminismul epocii. Ironia și viziunea caricaturală sunt evidente și prin onomastica personajelor. Pe de o parte, numele eroilor au rezonanță țigănească și efect comic: Parpangel, Ciuciu, Căcâcea, Corcodel, Slobozan; pe de altă parte, numele lui Romândor sugerează patriotismul și dorința pentru libertate socială și națională a românilor.
Adevărata izbândă a primului poet român de talie europeană, Ion Budai-Deleanu, reiese din limbajul artistic înfăptuit prin îmbinarea stilului colocvial-popular cu termeni savant-neologici. Astfel, neologismele de origine franceză ”antișambră”, ”melancolie”, ”intrigant” sunt alături de regionalismele ”nătăraie”, ”bală”, ”cioarsă”, ori de zicale populare: ”Toate aceste nu plătesc o ceapă!”.
Rima surprinzătoare prevestește prozodia modernistă a lui Tudor Arghezi prin așezarea în finalul versurilor categorii gramaticale diferite. Astfel, rimează omonimele: substantivul ”poartă” cu verbul ”poartă”, sau adjectiv și, respectiv, pronume cu nume proprii ”mișel / Corcodel”, ”el / Aristotel”.
””Țiganiada” este întâia mare operă de creație românească, în care toate relele regimului de exploatare feudală sunt demascate cu persistență și satirizate cu necruțătoare ironie, egalată în literatura de mai târziu numai de un Creangă în proză și de Caragiale în teatru” (Alexandru Piru).
__________________________________

BIBLIOGRAFIE:

1) Adrian Costache, Florin Ioniță, M.N. Lascăr, Adrian Săvoiu – Limba și literatura română, manual pentru clasa a XI-a, Editura ART, București, 2006
2) Prof.Mariana Badea – Limba și literatura română pentru elevii de liceu. Manuale alternative, clasa a XI-a, Editura Badea & Professional Consulting, București, 2006
3) Lecțiile predate la clasa (clasa a IX-a B), in anul scolar 1987-1988, de catre doamna profesoara de limba si literatura romana Veronica Voineag - Liceul de filologie-istorie ”Zoia Kosmodemianskaia”, profil filologie-istorie

Scara, de Monahul Teofan

- din volumul IV al ”Filocaliei” tradusa in limba romana de Parintele Dumitru Stanioae
- in traducerea monahului Agaton


Scara


”Mai întâi, rugăciunea preacurată pornește,
Dintru care o anumită căldură se ivește.
După aceea, e străina și sfânta lucrare,
Apoi lacrima dumnezeiască a inimii izvorăște.
După ea, o pace dinspre mulțimea gândurilor toate,
Dintru care a minții curăție odrăslește,
Cu vederea tainelor celor preaînalte
Și-n negrăit chip, după aceasta, o strălucire străină,
Iar din ele, a inimii nedestăinuită lumină
Și de aici, mai departe, desăvârșirea nesfârșită.
Că treapta aceasta are o lățime nețărmurită,
Măcar că dintr-un stih e doar alcătuită.

X

Așa la începutul scării, pe cea mai de jos treaptă,
Numai curata rugăciune vedem că se arată.
Dar ea este de foarte multe feluri
Și pe acestea toate, de-ai vrea să le numeri,
La mare lungime cuvântul s-ar întinde.
Același lucru să-l cugeți despre toate, iubite.
Dar dascăl în ele e numai cercarea mai sus de cuvinte.
Scara ce crește spre vârf, într-un chip atât de ciudat,
E o zecime de trepte, o înviorare a vieții în chip minunat,
O zecime de trepte ce veștejește viața din suflet.
Că unul din purtătorii de Duh, zice nouă așa:
Cel ce nu ostenește aici viața s-agonisească,
Cu deșartă nădejde să nu se amăgească
Pre sine, că pre aceasta dincolo o va lua.
Zece trepte, filosofia-ndumnezeirii,
Zece trepte, rodul scripturilor toate,
Zece trepte, descoperirea desăvârșirii,
Zece trepte, înspre ceruri urcate,
Zece trepte ce fac să vedem pe Dumnezeu.
Scara prea scurtă ne pare, luată întru lungul său.
În inimă, însă, cu ea de va face omul cercare,
O bogăție neîncăpută-n lume pentru el va afla,
Un izvor dumnezeiesc, izvorând străină viață.
Că scara aceasta nu este o învățătură măreață.
Bine e măsurile sale, fiecare să-și vadă în gând,
Scara cea cu zece daruri cu luare aminte privind.
De socotești că statornic stai și tu pe ea,
Spune-ne pe care din trepte tu te descoperi a sta,
Spre folosire și nouă, celor ce suntem departe de ea.
Însă, de vrei să înveți de preț despre acestea ceva,
Lasă gria de lucrurile toate,
De cele fără de rost, cât și de cele binecuvântate.
Că fără lepădarea de griji nimic nu poți învăța.
Și doar din cercare, nu dn vorbă vine această cunoștință.
Iar pentru ținerea de minte îți dau acum spre știință
Cuvântul acesta, păstrat de la Sfinții purtători de Dumnezeu,
Deși el cu greu va pătrunde până întru auzul tău.
Cel ce nu se alfă pe vreuna din treptele ce s-au amintit,
Sau nu totdeauna spre acestea cu gândul s-au străduit,
În clipele morții lui și în cumpăna de răposare,
Va fi de spaimă cuprins, cu tremur de-nfricoșare,
Și străin nu va fi de groaza din urmă cea mare.
Stihurile mi s-au sfârșit într-un cuvânt înfricoșat,
Dar e de mare folos dacă așa s-a întâmplat.
Că cei ce nu se căiesc și nu fac cele bune,
Dintre care primul sunt eu, sărman de mine,
Pricină mare au să se teamă, precum se cuvine.
Iar cel ce are urechi de auzit, să audă bine.
Auzi și înțelege și tu, cel ce pre acestea le-ai scris.
Cum de ai îndrăznit acestea de le-ai zis,
Om care nu ai din ele nimică,
Cum de nu te-ai temut să înveți despre ele fără frică?
N-ai auzit oare de Zan și de cele ce el a pătimit,
Când a cutezat să ridice chivotul cel dumnezeiesc?
Că nu spre învățătura altora în chipul acesta grăiesc,
Ci ca pre mine însumi mai greu să mă osândesc,
Cunoscând cununile înalte ale celor ce se nevoiesc
Și cum numai eu, întru toate, singur de rod mă lipsesc.”

ASCEZA FAMILIEI

INTRODUCERE


Tema aceasta, Asceza familiei, m-a incitat de foarte mult timp. Mai exact, de când? De când am auzit-o pe prietena mea spunând că pleacă la mănăstire, de când am văzut-o pe prietena mea că pleacă la mănăstire...
Desigur, mănăstirea este o alegere foarte bună, atât pentru un tânăr, cât și pentru o tânără. Nu degeaba afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur că mai bine este să trăiești feciorelnic decât să te căsătorești. Dar între a trăi feciorelnic și mănăstire nu se poate pune semnul egalității! Din simplul motiv că a trăi feciorelnic o poți face și în lume.
Nu trebuie să confundăm, așadar, mănăstirea cu traiul feciorelnic! Că au același numitor comun – castitatea -, asta este cu totul și cu totul altceva. Însă a merge la mănăstire trebuie să vină dintr-o dorință nebună de a-L urma pe Hristos. Și aceasta se naște din iubirea profundă și nemincinoasă față de Hristos. Dintr-o credință încununată de fapte bune și ascultare. Din iubirea și ajutorarea semenilor, din tăierea mândriei și a ego-ului personal. Tu, ca persoană, nu mai trebuie să te pui pe primul loc, ci să te gândești și să te rogi, în primul rând, pentru ceilalți, pentru cei din jurul tău. Să petreci timp îndelungat în rugăciune pentru semeni!
Alegerea mănăstirii nu trebuie să vină dint-o decepție, neîmplinire personală, socială sau sentimentală. Pentru că, atunci, te vei minți amarnic! Și când te minți, toată ordinea ta interioară va fi zdruncinată, în sens negativ! Și vei avea de suferit, nu-ți vei găsi locul, vei fi dusă de val, la voia întâmplării, călăuzită de vrăjmașul cel nesuferit al credinciosului. De aceea, trebuie să fim atenți la chemarea noastră! Suntem făcuți sau nu pentru mănăstire? Suntem făcuți sau nu pentru căsătorie? Această chemare o aflăm în rugăciune, în sfaturile Sfinților Părinți. În sfaturile Părinților noștri duhovnici. De care trebuie să facem smerită ascultare. Pentru că un Părinte duhovnic este, pentru fiul său duhovnicesc, precum Dumnezeu-Tatăl: are atâta iubire pentru noi, și atâta înțelepciune, venită prin harul preoției, încât măcar pentru aceasta trebuie să-i respectăm sfaturile. Părintele duhovnic este, pentru fiul său duhovnicesc, precum Iisus Hristos: prietenul sufletului nostru, care bate, cu vorbe de mângâiere, înțelepte, cu vorbe de încurajare, la ușa sufletului nostru. Trebuie doar să-i deschidem, să lăsăm să pătrundă în noi duhul cuvântului bun, pe care îl primim în mod gratuit. Trebuie doar să ne întrebăm, să cercetăm, să credem, să ascultăm și vom afla, negreșit, răspunsul.
Viața de mănăstire, de călugărie, presupune asceza. Dar și viața de familiei se articulează pe același exercițiu al sufletului și al trupului! Cum? Veți vedea în micul meu eseu!
Desigur, sunt conștientă că lucrarea mea nu va putea răspunde tuturor întrebărilor, însă este un punct de plecare, este o cale ce rămâne deschisă oricăror discuții, pro sau contra. Vă îndemn să o citiți!


Ce este asceza...


Asceza este un exercițiu , este o angajare pentru disciplina sufletească și trupească, este ca un fel de gimnastică a sufletului și a trupului.
Se ajunge la asceză, la angajarea în asceză, prin post, rugăciune, smerenie, fapte bune, fapte de milostenie.
Asceza este o chestiune care îl angajează pe om într-o lucrare de disciplină sufletească și trupească. De aceea, putem vorbi și de o asceză a trupului, dar și de o asceză a sufletului.
Asceza nu este altceva decât o punere în rânduială a simțurilor , nu este decât o disciplinare, în așa fel încât să introducem în conștiința noastră, în existența noastră intimă, lăuntrică, ceea ce putem primi prin simțuri din afara noastră. Simțurile noastre trebuie puse la lucru prin ceea ce știm noi că este pozitiv în existența noastră.
În tradiția Bisericii Ortodoxe, asceza desemnează postul, înfrânarea și rugăciunile prelungite, lupta cu gândurile, metaniile. Pilda Mântuitorului, despre care știm că postea, priveghea și se ruga îndelung, adeseori, întăresc această virtute umană, păstrată și recomandată de Biserica noastră Ortodoxă nu numai monahilor, ci și familiilor. De ce? Pentru că, așa cum preciza și Părintele profesor Dr. Daniel Benga , familia a fost lăsată de Dumnezeu să ducă o luptă duhovnicească în doi, astfel că orice creștin este chemat să fie un fel de monah în lume, putând vorbi de un monahism interiorizat. Pentru că nu este nicio diferență – observă Părintele – între o mamă care își crește copiii priveghind nopți de-a rândul pentru ei, plângând chiar în fața icoanei Maicii Domnului și jertfindu-și întreaga viață pentru ei, crescându-i ca noi ostași ai lui Hristos, și o călugăriță care se trezește la miezul nopții pentru priveghere. Paul Evdokimov pune chiar semnul egalității între aceste două căi de asceză – familia și monahismul -, afirmând: „Sfințenia monahală și sfințenia conjugală sunt cei doi versanți ai Taborului; culmea și a unuia și a celuilalt este Duhul Sfânt. Cei ce ating vârful prin una sau prin alta dintre cele două căi intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului”.
Așadar, concluzionează Părintele profesor Daniel Benga, în articolul citat mai sus, principiile monahismului pot deveni, prin interiorizare, principii ale vieții creștine, în general, astfel că și în căsnicie, în familie, se cere ascultare, castitate, sărăcie.
Asceza este “războiul nevăzut”, neîncetat, fără odihnă; este iluminare, dobândire de daruri, stare harismatică.
Asceza este crucea .
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că așa de mult ne iubește Dumnezeu pe noi, încât are răbdare cu fiecare dintre noi, vrând să ne asume, pentru ca, atunci când Se va duce către Tatăl și Se va pleca înaintea Tatâlui, să aibă cu El toată firea umană și toate persoanele umane. Vrea să ne ducă pe toți prinos Tatălui. Și dacă El Și-a asumat firea noastră, starea noastră, condiția noastră, nici noi nu putem ajunge la Înviere decât luând calea pe care a luat-o El: calea crucii. Și, atunci, crucea, pentru noi, capătă un sens duhovnicesc. Dar pentru că nu avem trup aparent și natură umană aparentă, ci foarte concretă, atunci participă la asceză și sufletul, și trupul. Și atunci, asceza este, întâi de toate, o problemă duhovnicească.
Nu putem evita calea crucii, și crucea înseamnă jertfă, crucea înseamnă răstignire, omul își jertfește patimile pentru transfigurare.
Iubirea Mântuitorului Hristos dă întregii vieți și întregii realități o semnificație nouă, și anume: pentru noi, adevărata existență se înrădăcinează și se împlinește în și cu Dumnezeu.


Căile ascezei...

Calea ascezei este o cale dificilă și, după cum ne învață Sfinții Părinți, omul trebuie să se ostenească și să lucreze împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea lui.
Smerenia este cea mai mare putere , căci mută axa vieții omului în Dumnezeu, universul nu se mai învârte în jurul egoului său, căci omul se situează pe sine în centrul sfânt al apropierii de Dumnezeu, aflându-și, astfel, adevăratul său loc.
Pentru îndepărtarea de păcate (de lăcomie, de pofta desfrânării, de cugetul cel răpitor, de mândrie, mânie etc.), omul are nevoie de pocăință și de al doilea Botez, care este Împărtășania, Sfânta Euharistie. În felul acesta, Hristos îi dăruiește o haină nouă, curată, lipsită de întinăciune, intrând El Însuși în sufletul credinciosului, punând început bun lucrării de spălare a chipului, a inimii, de păcate, de depărtare, separare egoistă de Dumnezeu.
Rugăciunea, în viziunea Sfinților Părinți , reprezintă un vârf al virtuților, deoarece prin rugăciune “cerem și celelalte virtuți de la Dumnezeu”. Ea este “lucrarea potrivită a minții”, “o stare de nepătimire”, “cea mai înaltă înțelegere posibilă”. Ea reprezintă “unirea ființială cu Dumnezeirea” . Unire care poate să aibă loc prin rugăciunea comună în familiei. Se știe, bunăoară, faptul că rugăciunea unui copil, spusă din inima sa curată, de multe ori salvează. Dar, dacă nu are modelul, de unde să învețe să rostească rugăciunile cu inima, cu sufletul? Numai în familie, “mica Biserică”, le poate afla, poate deprinde această tehnică, le poate exersa. Familia, acea instanță de socializare și de educație morală, culturală și religioasă, este modelul prim! Tatăl și mama nu trebuie să uite acest aspect!
Rugăciunea se naște din credință, care lărgește sufletul, astfel încât acesta este capabil “să-L cunoască și să-L înțeleagă pe Dumnezeu”; credința impinge sufletul spre curățire. Acesta este, în ultimă instanță, scopul vieții noastre: curățirea inimii de patimi, sfințirea vieții noastre, unirea cu Dumnezeu, îndumneazeirea.
Prin credință , suntem pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu și, în același timp, suntem învățați și despre îndatoririle prin intermediul cărora putem să luăm parte la făgăduințele dumnezeiești.
Iluminarea reprezintă vederea rațiunilor divine în lume. Legătura omului cu Logosul Divin devine mai vădită, mai puternică. Vederea aceasta se mai numește și contemplație naturală.
Faptele de milostenie pornesc din suflet. Dintr-un suflet curat. Curățit de nădejde, de speranță, de iubire. Atunci când creștinul are dragoste, dobândește celelalte virtuți. Dragostea este aceea care alungă din sufletul omului pricina tuturor relelor și a tuturor patimilor, care, după Sfinții Părinți, este iubirea de sine.
Iubirea este inima din care pulsează întreaga viață creștină. Ea este esența creștinismului, esența lui dogmatică și esența lui morală. În ea se concentrează tot duhul de viață dătător al creștinismului.
Iubirea e reciprocă dăruire de sine, ieșire din sine și revărsare în altul, desființând izolarea dintre persoane și realizând între ele o împărtășire integrală de existență și de viață.
Persoanele unite în iubire se afirmă una pe alta ca atare și se desăvârșesc reciproc, îmbogățindu-se spiritual una pe alta. Ea are ca urmare o lărgire a eului propriu, o descătușare a tuturor forțelor bune din el și o îmbogățire de sine prin celălalt. Cu cât te dăruiești mai mult, cu atât te îmbogățești mai mult.
Iubirea este cerul pe pământ, ea-L coboară pe Dumnezeu în inima omului și-l utcă pe om la cer.
Iubirea izvorăște din profunzimile spiritului, e o revărsae a ființei spirituale însăși, e inima spiritului uman. Izvorând din însuși centrul ființei noastre, ea ne unește cu Dumnezeu și ne îndumnezeiește, ținta noastră supremă.
Dumnezeu este Creator, Proniator, este Cel Care ne înalță, transfigureză, este Cel Care ne mântuiește.
Calea personală, prin care-L putem cunoaște pe Dumnezeu, este dialogul dintre Dumnezeu și om, la capătul purificării de orice patimă , prin ridicarea minții noastre pe un plan de cunoaștere mai presus de orice rațiune lumească, pe un plan de cunoaștere profund spirituală. Și aceasta este contemplația, esența Teologiei.
Întâlnirea cu Hristos este esențială. Cu cât Îi simțim mai mult prezența personală iubitoare, cu atât mai mult ascultăm cuvântul Său, cu atât mai mult Îl întâlnim în împlinirea poruncilor lui. Cu cât suntem mai intimi cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu atât mai mult înțelegem intimitate și profunzimea cuvintelor Sale, cu cât înțelegem mai mult sensul cuvintelor Lui, cu atât ne atașăm mai mult de El și ne întărim în El. Cu cât trăim mai mult potrivit voii Sale, exprimată în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, cu atât Îl cunoaștem mai bine, dobândim cunoașterea pe care o oferă comuniunea și împreunălucrarea cu El.
Părintele Dumitru Stăniloae făcea următoarea afirmație, referitor la spiritualitate: ”Fără spiritualitate, Ortodoxia devine un creștinism-surogat, fără ”Filocalie”, creștinismul răsăritean nu este decât o simplă colecție de dogme, canoane și rituri bizantine”. Această spiritualitate presupune comuniunea noastră în Duhul Sfânt cu Părinții Bisericii și împărtășirea aceleiași experiențe duhovnicești.
Faptele de milostenie constau în ajutorarea aproapelui care se află în nevoie, ea izvorăște din iubirea lui Dumnezeu.
În Fericiri, ni se spune că cei milostivi se vor milui. Ei fac parte din grupul celor cărora li se vor ierta păcatele.
Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei.
Înfrânarea reprezintă efortul persoanei în vederea despătimirii. Aceasta, precum și frica de Dumnezeu, întăresc credința.
Postul este o călătorie duhovnicească, este pregătirea noastră pentru efortul, încet și susținut, de a realiza, la sfârșit, propria noastră ”trecere” către viața cea nouă în Hristos Iisus, Mântuitorul lumii.
Scopul postului este, așadar, acela de a avea inima ușoară, astfel încât aceasta să se poată deschide către realitățile duhovnicești, să cunoască tainica ”sete și foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.


Efortul ascetic...


Un ascet debutează prin vederea propriei sale realități umane, după cum afirma Sfântul Antonie cel Mare: „Cunoaște-te pe tine însuți”, fiindcă nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu dacă nu se cunoaște mai întâi pe sine însuși. După vederea propriului său abis, sufletul aspiră, într-adevăr, la mila lui Dumnezeu .
Efortul ascetic trezește amintirea morții, care nu este altceva decât marea chemare și nostalgia veșniciei; darul lacrimilor (pocăința); trezvia duhovnicească și rugăciunea cea neîncetată.
Efortul ascetic are la bază credința – cea mai de preț virtute.
Efortul ascetic duce la existența în însăși lumea lui Dumnezeu, orânduită după Legile cele dumnezeiești, “lepădați de satana și de toate lucrurile lui și de toată puterea lui”. Este alegerea noastră de bunăvoie.


Rolul ascezei...


Asceza trebuie să conducă la ascultarea desăvârșită a omului de Dumnezeu, la supunerea patimilor iraționale față de rațiunea umană.
Rolul ascezei este îmbrăcarea credinciosului cu veșmântul smereniei, care, după Sfântul Isaac Sirul, este „veșmântul cu care S-a îmbrăcat Hristos când S-a făcut Om”. „De aceea, privind pe tot omul care s-a îmbrăcat în această asemănare, zidirea cuvântătoare și cea necuvântătoare se închină precum stăpânului, pentru cinstea stăpânului ei. Firea L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu îmbrăcat în ea și petrecând în ea. Cel smerit se apropie de fiarele pierzătoare și când acestea își aruncă privirea înspre el, sălbăticia li se îmblânzește și vin la el ca la stăpânul lor. Ele își pleacă capetele lor și ling picioarele lui, întrucât ele simt acea mireasmă care se răspândea din Adam înainte de cădere, când s-au strâns împrejurul lui și le-a pus lor nume în rai. Este mireasma care s-a luat de la noi, și pe care a luat-o și a înnoit-o și le-a dat-o iarași Iisus Hristos prin venirea Lui. Aceasta este buna mireasmă care se răspândește ca un mir din neamul oamenilor”.
Prin asceză, omul fragmentat, risipit, se reunește lăuntric. Mintea, voința și inima nu mai luptă unele împotriva altora. Ascetul creștin Îl vrea cu voința lui pe Hristos, cu mintea lui se gândește la Hristos și cu inima se apropie de Hristos, iar armonia lui lăuntrică, în care-o câștigă, astfel, ca pe un dar de bun preț, se răspândește și-n lumea exterioară, împărtășindu-se toți apropiații săi de ea.


ÎNCHEIERE


În încheiere, vreau să vă pun la inimă câteva fragmente din cartea Antonel : „...nu este atât de greu a trăi viața de adevărat creștin chiar în mijlocul acestei lumi moderne de astăzi. Antonel al nostru a fost modelul minunat de adevărat pustnic în mijlocul acestui viespar de lume dezorientată, ce bâjbâie ca un orb prin preajma Adevărului, fără să știe ce este acela ADEVĂR.
Antonel a venit pe lume sărman și a trăit în anonimat ca un necunoscut. A venit curat ca o floare de crin, a trăit curat ca lacrima și a murit curat ca raza de lumină. A fost ca un strop de rouă căzut în zorii dimineții pe suprafața valurilor mării. (...) el a primit toate necazurile și s-a mângâiat doar cu lacrimile nevinovăției. A avut o inimă pașnică și un suflet nobil, cu o viață uniformă, echilibrată, ferită și ascunsă.
Antonel n-a avut parte de altă bucurie în viața sa decât de bucuria conștiinței nepătate, a vieții neprihănite, bucuria sufletului depărtat infinit și absolut de orice umbră a josniciei și de orice pată de vinovăție – bucuria existenței în întregime închinată slujirii lui Dumnezeu și iubirii de oameni. El a iubit Biserica lui Hristos” și a trăit ca un ostaș al lui Hristos, înțelept, bun, smerit, oricând și oricui ajutând, fiind, așadar, milos. Era drept, cu o educație aleasă, iubitor de frumos, respectuos.
Nu a fost mândru, ci tot timpul a trăit fiind conștient că „nu se poate cineva mântui decât cu pocăință”.
Haideți să-i urmăm exemplul lui Antonel, să-l multiplicăm în familiile noastre “întru răbdare și cinste, curăție și credință”! Așa ne vom face părtași de bucuria cea preadulce a Împărăției Cerești!
__________________________________________

Bibliografie:
1) Interviu realizat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus cu Părintele Teofil Părăian, difuzat în data de 18 februarie 1999 la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii Cuvânt și suflet;
2) Ovidiu Sferlea – Asceza: articol preluat de pe http://www.cazania.wikispaces.com/Asceza;
3) Pr.Conf.Dr.Daniel Benga – Asceza familiei creștine: articol apărut în ziarul Lumina de Duminică, nr. Din 22.03.2009;
4) Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică și medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993;
5) Pr.prof.Vasile Gavrilă – Liturgică, curs – anul III, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” București, specializarea Didactică, an universitar 2011/2012;
6) Preot profesor Dr.Gheorghe Holbea – Curs de Dogmă și spiritualitate – anul al III-lea, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” București, specializarea Didactică, an universitar 2011/2012;
7) Paul Evdokimov – Asceza : articol apărut pe http:www.creștinortodox.ro/diverse/asceza – 69574.html;
8) Sântul Grigorie de Nyssa – Despre voință, în colecția PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI, nr.29, pag.477;
9) Fără autor – Asceza în viziunea unui pustnic, articol postat pe http://www.tocilar.ro;
10) Teologie Ortodoxă Morală – manual pentru Institutele Teologice Ortodoxe, vol.II, Editura Institutului Bibilic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
11) Alexander Schmemann – Postul cel Mare (traducerea Andreei Stroe și a lui Laurențiu Constantin), Editura ”Univers Enciclopedic”, București, 1995;
12) Vasile Marcu – Antonel, Editurile CARTEA ORTODOXĂ – Alexandria și LUMINĂ DIN LUMINĂ – București, 2005

Din creatiile mele

Rade-mi, Soare,
Aureste-mi
Ceru-mi-sufletul pustiu...,

Rade-mi, Soare,
Daruieste-mi
Cant si joc, si bucurii!...

Rade-mi, Soare, la fereastra,
Si da-mi iara floare-albastra,
Floare-de-nu-ma-uita...

Rade-mi, Soare,
Rade-n dimineata,
Alunga-mi seara din priviri
Si intunecatele-mi rostiri...

Rade-mi, Soare,
Rade-n dimineata,
Da-mi astazi raza ta,
Lumineaza-mi viata toata,
Nu ma mai uita!...
Nicoleta Enculescu, 11 decembrie 2011

Axion "Cuvine-se" glas VIII

Vrednică eşti cu adevărat (o interpretare extraordinar de frumoasa)

Axion Vrednica esti cu adevarat, glas VIII

Doxologia Ortodoxă Glasul 5 - Cea mai frumoasă variantă!

Seara zilei de 8 decembrie nu o voi putea uita prea curand!...

8 decembrie 2011. O seara obisnuita pentru unii, o seara obisnuita pentru altii. Dar pentru noi, cei cativa studenti de la tutoriatul Preacucernicului Parinte Daniel Benga(care am umplut, pana la refuz, biserica ”Cuibul cu Barza” din sectorul 6 al Capitalei), a fost o seara speciala. Speciala, datorita intalnirii daruite de Parintele tutore noua, acum, in prag de praznuire a Nasterii Mantuitorului Iisus Hristos, a Intruparii Sale spre salvarea si mantuirea neamului omenesc. O seara deosebita, in care am invatat ca noi, tinerii din ziua de astazi, trebuie sa cautam modele si sa ne propunem, cat mai curand posibil, ”idealuri imposibil de atins”. Iar - cel mai important! - sa nu uitam de Rugaciune, sa ne ridicam mereu inima catre Cel de Sus, pentru ca numai rugaciunea te salveaza. De la ce? De la orice! De la orice rau! Ca si in cazul deosebitilor invitati, domnii Marcel Petrisor si Demostene Andronescu, carti vii ale istoriei tarii noastre, oameni cu un suflet senin, degrab' iertatori, care raspandeau, in juru-le, lumina, animand orice suflet ravasit.
Am invatat multe de la distinsii domni invitati, am invatat ca trebuie sa ne acordam si libertate, sa nu ne sufocam unul pe altul cu prezenta, cu insistenta noastra in toate cele, am invatat ce inseamna prietenia, sa-ti dai viata, pana la urma, pentru cel aflat langa tine, in suferinta. Caci oare cum poate fi calficat gestul Preacucernicului Parinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa la care a recurs pentru salvarea colegilor de celula? Unul dintre ei fiind chiar domnul Marcel Petrisor.
Am invatat, apoi, ca omul, fiind om, are caderile lui, insa, din punct de vedere moral, nu trebuie sa-i judecam noi aceste caderi. Iar daca totusi cadem, sa ne ridicam prin cainta si fapte bune, prin smerenie si curatirea inimii prin ganduri frumosase.
Seara zilei de 8 decembrie 2011? O seara pe care, cu siguranta, nu o voi putea uita prea curand!!!...
Ii multumesc, in incheiere, si pe aceasta cale, Parintelui meu tutore, Daniel Benga, pentru aceasta intalnire pe care ne-a oferit-o cu drag. De fapt, numai Parintele putea sa ne faca o astfel de surpriza!
Va sarut dreapta, Parinte, cu smerenie, si va multumesc inca o data!
P.S.
Prefacerea
de Demostene Andronescu

Am cersit un timp lumina
Pe la usi straine,
Nestiind ca luna plina
Prinsa-i toata-n mine.

La raspantiile vietii
Stam cu mana-ntinsa
Si ma miluiau drumetii
Cu lumina stinsa.

Cand si cand, cate-o scanteie
De-un nebun zvarlita,
Imi parea calea lactee
Mie daruita.

Si treceam asa prin viata,
Miluit de lume,
Ca si ea catand prin ceata,
Nu stiu ce anume.

Dar, odata, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am gasit la lume toate
Portile inchise.

Si ramas in noapte-afara
Fara lumanare,
Am privit asa-ntr-o doara-n
Mine ca in zare.

Si am tresarit deodata,
Caci vazui ca-n mine
Bezna-i ciuruita toata
Si mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte
Cu infrigurare
Si-n strafundurile-mi moarte
S-a iscat cantare.

Iar prin rana-mi sangeranda,
Ca printr-o spartura,
A tasnit o raza blanda
De lumina pura,

Ce-nvelindu-ma in toate,
Matasoasa, moale,
A dat vietii mele plate
Sensuri verticale.

De atunci fara-ncetare
Luminez intruna,
Nu falos ca mandru soare,
Ci sfios ca luna.

Iar cand malul se aduna
Si-mi astupa vrana,
Ma sleiesc ca pe-o fantana,
Adancindu-mi rana.

Nebunul
de Demostene Andronescu
(Din volumul de versuri din inchisoare Peisaj lăuntric (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995),
(dedicat “Generatiei mele de Don Quijoti striviti de prea marele lor vis”)

”I
Treceam prin viată-asa ca orice om
Si fremătand si eu ca orice pom
Visam să infloresc, să leg apoi,
Si să rodesc, nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al omului de rand
Ce creste pe oriunde si oricand
Si care zdrentuit de vant si ploi
Isi trage seva numai din noroi.
Dar intr-o zi o pasăre străină
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tăramul celălalt,
Roti deasupra mea in zbor inalt
Si poposind in ramurile-mi ciunte
Isi smulse-o pană si-ncepu să cante.
Si cantecul ei sfant, din alte sfere,
Ecou indepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns
O dată numai, dar a fost de-ajuns.
De-atunci un dor inalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine inainte,
Imi stăruie ca un blestem in sange,
Sufletu-l cantă, inima il plange
Si scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă indarjesc să-mi fac din frunze stele,
Să infloresc luceferi si să am
Cate un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de ingeri care
Să scoată pui si-apoi spre cer să zboare

II

Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
M-am răsucit si am intors-o-n sus
S-o-nfing adanc in boltă ca pe-un fus
Si seva pentru rodul ce-l frămant
S-o trag de sus din cer nu din pămant.
Dar ramurile mele invătate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii si, pe rand,
Au prins a se usca, iar eu plangand
Am strans tot verdele pe care-l am
Si l-am ingrămădit pe-un singur ram,
Am pus pe el si frunze si petale
Si-asa, cu celelalte ramuri goale
Imi pregătesc in trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.
In jurul meu, stufosi, ceilalti fartati
Peste zăplazuri mă privesc mirati,
Dar de-nteles nu mă-ntelege unul
Si zic fosnind in sinea lor: nebunul.
Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gaze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc si mierla si lăstunul
Zicand in ciripitul lor: nebunul.

III

Si vantul sur, nomadul, călătorul,
In frunza mea vrand să-si doinească dorul
Si-a destrămat prin crengi uscate fumul
Si-a zis trecand pe-alăturea: nebunul.
Si prietenii mei buni ce pană-acum
Mi-au fost tovarăsi nelipsiti de drum
Au dat din cap si, unul cate unul,
M-au părăsit zicand incet: nebunul.
Si cand, miscandu-mi singurul meu ram,
Fosnesc din frunzele ce le mai am
Si-ngan sfios o melodie sfantă
Ei, dandu-si coate, zic: nebubul cantă.

IV

Iar cand omida indoielii moale
Si duhul deznădejdii-mi dau tarcoale,
Fosnesc uscat si sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicand: nebunul plange.
Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ti s-ar usca si ramuri si tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Si-ai fi de tot comună si banală
Căci cei cuminti n-ar face rod nici unii
De n-ar muri in locul lor nebunii.”
- http://corortodox.blogspot.com/2010/12/nascut-la-3-decembrie-1927-in-com.html
- http://www.rostonline.org/rost/apr2007/petrisor-jilava.shtml

"Miorita"

1. Comenteaza, in 2-3 pagini, o balada populara studiata.

In "Istoria literaturii romane", criticul si istoricul literar George Calinescu a afirmat ca la baza literaturii noastre stau patru mituri: mitul existentei pastorale a poporului roman ("Miorita"); mitul estetic, conform caruia creatia, inclusiv cea artistica, trebuie sa aiba drept fundament o jertfa ("Monastirea Argesului"); formarea poporului roman din romani si daci (prezentata figurat in "Traian si Dochia"); mitul erotic ("Zburatorul").
Balada populara "Miorita" a fost culeasa de Alecu Russo din Muntii Vrancei, in 1850, si data spre publicare lui Vasile Alecsandri, care a inclus-o in "Poezii poporale ale romanilor", in 1852.
Desi are mai bine de 150 de de ani vechime, ea circula si astazi, in peste 1400 de variante, atat ca balada populara, cat si ca bocet, cantec de leagan si colind, pe intreg cuprinsul tarii.
Textul publicat de Alecsandri este cel mai cunoscut, fiind citat si in manualele scolare.
Balada populara este o specie a genului epic, in versuri negrupate in strofe, de mare intindere, cu o actiune simpla, lineara, menita sa aduca in prim-plan personajele, putine, dar prezentate in antiteza.
In cazul "Mioritei", actiunea se desfasoara
"Pe un picior de plai,
Pe-o gura de rai", asadar intr-un spatiu fantastic si, in acelasi timp, feeric, cuvantul "rai" insemnand "paradis".
Momentul este unul atemporal. Un vesnic prezent, expresie a transhumantei (procesul de migratie a turmelor de oi, insotite de stapanii lor, spre ses, o data cu sosirea toamnei, si inapoi la munte, primavara), asa cum rezulta din verbul la modul indicativ, timpul prezent "se cobor" si din interjectia verbala "iata".
Continutul (subiectul) este simplu: trei ciobani, reprezentand cele trei mari provincii romanesti (Moldova, Tara Romaneasca si Ardealul) si-au unit turmele pentru a ierna la campie. Doi dintre ei (ungureanul si vranceanul) devin invidiosi pe moldovean si se hotarasc sa-l omoare, pe la apusul soarelui. Se intampla, insa, ceva neasteptat: intre oile moldoveanului se afla una nazdravana, cu puteri fantastice, care afla de existenta complotului si i-l dezvaluie stapanului. Ea s-a manifestat deosebit timp de trei zile (a behait, s-a agitat, nu a mancat), pentru a atrage atentia stapanului si a-i putea expune pericolul ce il pandea.
Intre cioban si oaie are loc un dialog plin de afectiune, presarat cu numeroase diminutive, semn ca, pentru ea, stapanul este unicul cioban din lume, iar pentru el, ea este familia lui:
"-Miorita laie,
Laie, bucalaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ti mai tace!
Ori iarba nu-ti place
Ori esti bolnavioara,
Draguta mioara?
-Dragutule bace,
Da-ti oile-ncoace
La negru zavoi,
Ca-i iarba de noi
Si umbra de voi.
Stapane, stapane,
Iti cheama si-un cane,
Cel mai barbatesc
Si cel mai fratesc...".
Afland de posibilitatea mortii, ciobanul moldovean adopta o atitudine demna, senina, facandu-si, liric, testamentul.
Desi balada este o specie literara a genului epic, partea cea mai intinsa din "Miorita" (aproximativ 80 de versuri din cele 123) este una lirica, din care se deduc trasaturile sufletesti ale romanului. Aceasta parte a baladei este de o mare frumusete si cuprinde urmatoarele motive: testamentul, alegoria moarte-nunta, maicuta batrana cautandu-si fiul.
In testament, ciobanul lasa cu limba de moarte sa fie ingropat in universul sau familiar, dand glas comuniunii omului din popor cu natura:
"Ca sa ma ingroape
Aice, pe-aproape,
In strunga de oi,
Sa fiu tot cu voi;
In dosul stanii,
Sa-mi aud canii;
Aste sa le spui
Iar la cap sa-mi pui
Fluieras de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieras de os,
Mult zice duios!
Fluieras de soc,
Mult zice cu foc!
Vantul cand a bate
Prin ele-a razbate
S-oile s-or strange
Pe mine m-or plange
Cu lacrimi de sange!".
Din continutul versurilor aflam conceptia romanului despre moarte: aceasta nu este decat o continuare a vietii, intr-un alt loc.
Ciobanul se arata cunoscator al traditiilor si obiceiurilor: celui care a murit fara a intra in randul lumii (nelumit, nenuntit) i se organizeaza o inmormantare ca o nunta. De aceea, mesajul lui catre toti cei care vor intreba de el este:
"Sa le spui curat
Ca m-am insurat!".
Prezentarea ceremonialului nuptial apare, insa, inversat, la o lectura atenta: nunta nu este altceva decat alegoria mortii. Ciobanul se insoara "cu-a lumii mireasa", nimeni alta decat moartea; la nunta lui a cazut o stea (simbolul mortii), iar prezenta simultana a celor doua corpuri cosmice sugereaza apocalipsa:
"Soarele si luna
Mi-au tinut cununa,
Brazi si paltinasi
I-am avut nuntasi.
Preoti, muntii mari,
Paseri, lautari,
Pasarele mii
Si stele faclii!".
Tot in partea testamentara apar doua portrete, de o mare frumusete morala: al fiului, realizat de mama, si al mamei, creionat de fiu.
Cele doua portrete prezinta idealurile de frumusete masculina (fiul) si de dragoste materna (mama), asadar sunt tipice:
Fiul:
"-Cine-a cunoscut
Cine mi-a vazut
Mandru ciobanel,
Tras printr-un inel?
Fetisoara lui,
Spuma laptelui;
Mustacioara lui,
Spicul graului;
Perisorul lui,
Pana corbului;
Ochisorii lui,
Mura campului!".
Mama:
"Maicuta batrana
Cu braul de lana,
Din ochi lacrimand,
Pe camp alegand,
Pe toti intreband
Si la toti zicand:".
Portretul fizic al tanarului este alcatuit dintr-o sita de metafore inspirate din elementele naturii in mijlocul carora a trait si unde vrea sa fie inmormantat.
Portretul fizic al mamei este constituit preponderent din verbe la modul gerunziu, care exprima o actiune continua, sugerand zbuciumul sufletesc al acesteia.
Felul in care tanarul cioban isi imagineaza inmormantarea nu este altceva decat reflectarea atitudinii sale in fata crudului destin.
Oglinda a sufeltului romanesc, marturie peste veacuri despre geniul creator al poporului nostru, "Miorita" a reprezentat o permanenta sursa de inspiratie pentru literatura culta: romanul "Baltagul" al lui Mihail Sadoveanu (care are ca motto chiar un vers din aceasta balada) sau poezia "Mai am un singur dor" a lui Mihai Eminescu, considerata, de Garabet Ibraileanu, drept ""Miorita" poetului".

De Sfantul Nicolae...

MOSULE CEL BLAND SI BUN

Mosule cel bland si bun,
Niciodata n-ai lipsit,
Casa nu ne-ai ocolit,
Daruri multe am primit...

Mosule cel bland si bun,
Niciodata n-ai avut
Nuieluse mici, ori mari,
Nuieluse pentru noi,
Cei mai nazdravani eroi...

Mosule cel bland si bun,
Iata! Timpul a trecut!
Din copii si mici, si mari,
Astazi am crescut!...

Timpul a trecut ca-n zbor
Si-astazi venim cu dor
La icoana ta cea sfanta
Sa iti cautam privirea blanda...

Mosule cel Sfant si bun,
Ajuta-ne cu mana ta,
Scapa-ne cu dreapta ta,
Fa-ne buni si iubitori,
Blanzi si lesne iertatori.

Mosule cel Sfant si bun,
Privegheaza-ne mereu,
Indrepteaza drumul greu,
Scoate-ne din valul rau.

Mosule cel Sfant si bun,
Sfinte Mare Nicolae,
Noi, cei mici de-odinioara,
Tie-ti multumim in prag de seara.

Noi, cei mici de-odinioara,
Te-asteptam si-n asta seara,
Cu inime mici, smerite,
Rostind imne-alese, sfinte.

Pune-ne, ca si-altadata,
In ghetute curatate,
In ghetute colorate,
Pace, multa sanatate,
Bucurie binecuvantata!
Nicoleta Enculescu, deja 6 decembrie, ora 00.59...

P.S. "La multi ani!" le urez tuturor celor ce poarta numele Sfantului Ierarh Nicolae. Fie ca Sfantul sa-i ocroteasca, de rele si de necazuri sa-i fereasca!

Pentru clasa a VIII-a

1. Scrie o compunere de 2-3 pagini, in care sa caracterizezi personajul principal dintr-un ROMAN, pe baza fragmentelor studiate la scoala.

- Caracterizarea personajului principal Vitoria Lipan al romanului "Baltagul" de Mihail Sadoveanu

Personajul principal al acestui roman este Vitoria Lipan, o munteanca din zona Dornelor, urmarita in actiune (drumul parcurs de ea pentru descoperirea sotului disparut).
Criticul literar Perpessicius apreaciaza ca ""Baltagul" este romanul unui suflet de munteanca".
Titlul romanului ar putea sugera, intr-un sens, traiectoria pe care o parcurge personajul, inasprirea vietii ei, accentuarea hotararii acesteia de a face dreptate.
Existenta locuitorilor din acea zona era zbuciumata si fara sa se intample aceasta crima: chiar din legenga de la inceput, aflam ca Dumnezeu ii daruise cu mai putin decat pe altii (isi castigau existenta cu toporul ori cu cata).
Portretul fizic este facut in mod direct de catre autor, in cateva linii, asociind frumusetea exterioara cu cea launtrica: "ochii caprui, aprigi si inca tineri erau dusi departe", in ei se rasfrangea "lumina castanie a parului".
Tot din descrierea autorului putem deduce varsta personajului: "Era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani", iar "din cei sapte copii pe care-i avusesera, ramasesera numai doi: Gheorghita si Minodora", ajunsi si ei la varsta casatoriei.
Sadoveanu surprinde in Vitoria Lipan misterul feminin, farmecul specific fiecareia: "Ea era deasupra tuturora; avea (...) o putere si-o taina pe care Lipan nu era in stare sa le dezlege. Venea la dansa ca la apa cea buna".
Prenumele eroinei (Vitoria) sugereaza biruinta, faptul ca era apriga, ca nu se dadea batuta sau invinsa niciodata: "Si cu sotul ei se dovedise asa si, chiar daca acesta o batea, nu se temea, facandu-l pe el sa regrete apoi".
Portretul moral al personajului este prezentat atat direct, cat si indirect, in complexitatea si evolutia lui. Uneori, cu finetea si discretia notatiei, autorul sugereaza puternicele trairi sufletesti ale personajului: "Deodata, i se imbujorasera obrajii si-i luceau ochii - acolo, jos, in rapa, se aflau ramasitele barbatului ei iubit".
Astfel, Sadoveanu o infatiseaza ca pe o femeie harnica, torcand si aducand de la campie provizii pe care, la munte, nu le putea gasi: "Aducea faina de papusoi si legume in desagi, pe cinci caluti, pe cel din frunte calarea ea barbateste".
Inca din prezentarea fizicului, autorul reda framantarile personajului, cauzate de intarzierea peste obicei a sotului: "Fusul se invartea harnic, dar singur".
Prin calitatile ei, Vitoria este demna de Nechifor, care era cel mai vestit si cunoscut cioban din zona. Actiunile ei sunt gradate, gandite, atat inainte de a porni in cautarea sotului, cat si dupa aceea: ii cere intai sfat preotului, apoi merge la vrajitoare, anunta autoritatile, adaptandu-si stilul la fiecare si se dedubleaza, pentru a-si atinge scopul. Comportamentul ei cuprinde o filosofie de viata, echilibru si masura.
Incepe sa-i evite pe oameni, cand vede ca sotul ei intarzie prea mult, considerand ca este numai durerea ei si ca nimeni nu poate intelege ce simte ea: "Inainte de a merge la preot, se duse la carciuma sa ia o sticla de rachiu pentru aceasta, dar intra pe usa din spate pentru a scapa de iscodelile oamenilor".
In drumul ei, cand se intalneste cu alaiul unei nunti si al unui botez, lasa deoparte supararea ei, "facand frumoasa urare miresei"si daruind micutului un banut, asa cum se proceda.
Preotului ii vorbeste despre dragostea ei statornica, despre Lipan, pe care-l cunoaste precum ii stii numele si in care are incredere: "Poate zabovi o zi ori doua cu lautari si cu petreceri, ca un barbat ce se afla; insa dupa aceea vine la salasul lui. Stie ca-l doresc si nici eu nu i-am fost urata".
Ca orice personaj de roman, Vitoria este urmarita in evolutie. Ea stie ca nu-l va gasi in viata pe sotul sau, dar il cauta ca sa-l ingroape crestineste si pentru ca simte ca-si pastreaza tineretea, rememorandu-si viata.
Criticul literar Zaharia Sangeorzan considera ca Vitoria traieste retrospectiv taina iubirii.
Intreaga strategie de cautare a sotului se desfasoara prin asocierea semnelor vremii cu starile sufletesti ale personajelor. Ea ajunge sa descifreze semnele naturii, traind in comuniune cu natura: cantatul cocosului pe prag, cu fata spre poarta, ii intareste convingerea ca barbatul ei s-a dus dintre cei vii; vantul venit la la nord ii da fiori reci, ca o veste proasta.
Din momentul in care este sigura ca barbatul ei este mort, Vitoria Lipan se dedubleaza, ca toti eroii clasici: incearca sa se comporte normal cu oamenii, parand aceeasi la exterior, dar in interior supararea ei creste, gandind cum sa-i pedepseasca pe cei care i-au facut rau. Gheorghita observa schimbarea mamei: "Se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica".
Vitoria dovedeste o intuitie ascutita, observand mai atent oamenii de cand se abatuse necazul asupra ei. Astfel, observa ca Gheorghita porneste cam temator la drum, semn ca era inca un copil si incearca sa-l maturizeze: "Nu te uita urat, Gheorghita, ca pentru tine de-acu inainte incepe a rasari soarele. Intelege ca jucariile au stat, de-acu trebuie sa te arati barbat".
Isi cearta fata care da semne de indepartare de traditii, purtand coc si dansand "valt", si chiar o ameninta ca "ii leaga un bolovan de gat si o arunca in apa Tarcaului".
Vitoria Lipan este un personaj complex, surprins in actiune, respectand traditiile, dovedind spirit gospodaresc ca orice femeie de la tara, dar si calitati de detectiv, incat romanul "Baltagul" capata si o tenta de aventura.
pe cat de conservatoare se arata in pastrarea obiceiurilor, asa cum rezulta si din dialogul cu Minodora, pe atat de repede se adapteaza la psihologia oamenilor de care depinde descoperirea adevarului: umbla "intre rasaritul si asfintitul soarelui si numai pe langa oameni", nu noaptea si nici in singuratate, cum se intampla cu sotul ei; ii cere negustorului bani marunti, pe care ii pastreaza intr-un colt de naframa, ca sa-i aiba la indemana si sa cumpere raspunsurile oamenilor.
Munteanca ii uluieste pe cei din jurul sau prin insusirile ei deosebite si, de aceea, celelalte personaje isi exprima punctul de vedere, evidentiindu-i calitatile sau generalizandu-le. Astfel, Gheorghita isi pune un semn de intrebare: "Mama asta cunoaste gandurile oamenilor, trebuie sa fie fermecata...". Ea realizeaza magistral scena demascarii vinovatilor.
La randul lui, Calistrat Bogza este la fel de uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul, ca in momentul mortii sa recunoasca: "Si sa se stie ca a fost intocmai cum a aratat sotia mortului". De aici, rezulta ca ea savarseste ceea ce isi propune, gasirea ucigasilor, a locului crimei, pedepsirea raufacatorilor.
Vitoria ii face sotului ei o inmormantare asa cum se obisnuieste, apoi se intoarce acasa, ca sa-si continue viata, cu inima impacata ca si-a facut datoria fata de Nechifor Lipan, sa-si creasca copiii si sa aiba grija de gospodarie, hotarata sa o duca si pe Minodora la mormantul tatalui ei.
In concluzie, putem spune ca Vitoria Lipan "este (...) o expresie severa a mediului alpin, personaj reprezentativ, la care trasaturile fizice si etice au ceva din taria locuitorilor" (Constantin Ciopraga).
------------------------------------------------------------------------
2. Pornind de la unul din romanele studiate, realizeaza o compozitie, de 2-3 pagini, in care sa prezinti caracteristicile acestei specii literare.

Romanul este o specie literara a genului epic, in proza, de cea mai mare intindere, cu actiune complicata, desfasurata intr-un timp indelungat, in locuri diferite, cu multe personaje, atat principale, cat si secundare sau episodice, apartindnd tuturor categoriilor sociale, urmarite in evolutie, incat repreazinta o fresca a societatii pe care o infatiseaza.
"Baltagul" este un roman inspirat din balada populara "Miorita", asa cum arata si motto-ul, si actiunea, incat critica literara considera ca ""Baltagul" este partea nescrisa a "Mioritei""(Vladimir Streinu) sau ca ""Baltagul" e o "Miorita" in dimensiuni mari" (George Calinescu).
Romanul a fost publicat in 1930, dupa o perioada de lucru scurta, ceea ce dovedeste ca autorul cunostea foarte bine sufletul taranului roman, caci, asa cum ne amintim, dupa mama el era taran si a inchinat numeroase opere memoriei acesteia.
Ca in orice opera epica, si aici autorul isi exprima indirect sentimentele, cu ajutorul actiunii si al personjelor. Astfel, romanul are ca personaj principal o femeie simpla, de la tara, dar care reuseste, prin calitatile ei, sa fale adevarul despre disparitia sotului, inaintea autoritatilor. De aici, deducem ca Sadoveanu admira calitatile poporului roman, in general, si pe cele ale oamenilor de la munte, care traiesc o existenta aspra, in special. Admiratie care se impletestecu compasiunea fata de acestia, caci, in mai multe pagini din roman, gasim referiri la ocupatiile lor primejdioase (pastoritul, taiatul lemnelor), ca si la viata femeilor din acea zona, carora "le era dat sa ramana vaduve inainte de vreme".
Sadoveanu isi inzestreaza personajul principal cu numeroase calitati pentru a putea reinstala ordinea, traditia si legea in acel colt indepartat.
"Baltagul" nu este un roman foarte intins. Are numai saisprezece capitole, numerotate cu cifre romane. Scopul autorului a fost acela de a aduce in fata cititorului frumusetea morala a femeii romance, dezvoltand motivul maicutei batrane din "Miorita", care-l cauta pe cel disparut. Deci, spre deosebire de alte romane, "Baltagul" are o actiune simpla, redusa la cautarea ciobanului disparut. Apar toate momentele subiectului, dupa cum urmeaza: in partea I (capitolele I - VI), predomina caracterul expozitiv, prezentandu-se o comunitate dintr-un sat de munte, cu situarea, in prim-plan, a familiei Lipan. Se insista asupra chipului Vitoriei, a evenimentului care provoaca nelinistea ei si a portretului initial al eroinei.
In partea a II-a (capitolele VII - XIII), apare caracterul dinamic al actiunii simple, lineare (cautarea lui Nechifor Lipan), descrierea datinilor si a obiceiurilor din satele de munte.
In partea a III-a (capitolele XIV - XVI), cu caracter dramatic, aflam descoperirea si pedepsirea ucigasilor, ca si inddeplinirea datinei (ritualul de inmormantare a sotului ucis).
Actiunea incepe la Magura Tarcaului (in Moldova), infatisand-o pe Vitoria Lipan stand pe prispa si gandind la sotul care plecase toamna la targ si nu se mai intorsese, desi trecusera peste saptezeci de zile.
Vitoria le face o vizita preotului si vrajitoarei, gandind ca va afla ceva sau va fi ajutata in vreun fel, dar nu obtine nimic. Ea este indemnata sa mearga la Manastirile Bistrita si Piatra-Neamt, unde isi da seama ca barbatul este mort.
Face rost de bani si pleaca in cautarea sotului, Nechifor Lipan, la Dorna, Bicaz si Calugareni. In drum, la Dorna, intalneste alaiul unui botez, iar la Cruci da de o nunta.
Trece prin Vatra Dornei spre Brosteni, Borca, Sabasa si Suha, insotita de fiul sau, Gheorghita.
Din prezentarea actiunii, observam ca aceasta se desfasoara in locuri diferite din Moldova si dureaza trei anotimpuri.
Sadoveanu, un mare poet in proza al naturii, prezinta starile sufletesti ale personajelor in ton cu aspectele din natura, alternand descrierea, monologul si dialogul cu naratiunea.
Vitoria este cuprinsa de ganduri negre, toamna, cand natura este mohorata. Ea descopera adevarul primavara, cand toata natura renaste ca si ea, si hotaraste sa-si continue viata, preluand si grijile sotului.
Ca in orice roman, si in "Baltagul" apar multe personaje, reprezentand toate categoriile sociale, incat opera respectiva devine o fresca sociala.
Deoarece actiunea este inspirata din "Miorita", cele mai multe personaje provin din lumea oierilor: Nechifor Lipan, sotia lui, Vitoria, Gheorghita, fiul lor, care deprinde tainele oieritului, baciul Alexa, cei doi ciobani ucigasi - Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Alaturi de acestia, apar reprezentantii bisericii (preotul Daniil, parintele Visarion, dascalul Andrei, maicutele de la Manastirea Bistrita), negustorii (David, carciumarii Iacov si domnul Toma, mos Pricop), vrajitoarea Maranda si fiica Vitoriei, Minodora, care-si face educatia la manastire.
Vitoria Lipan este personajul principal, care, prin actiunile ei, sustine firul naratiunii romanului.
Nechifor Lipan este si el un personaj principal, chiar daca nu este implicat in actiune, deoarece el este evocat de la inceputul pana la sfarsitul romanului de catre toate personajele.
Gheorghita este personaj secundar, insotindu-si mama in descoperirea adevarului.
Numeroase personaje episodice apar pentru a pune in evidenta calitatile personajului principal (cei doi ucigasi, negustorii, argatii, mos Pricop etc.) si chiar personajele colective (participantii la botez si la nunta). Aceste personaje sunt impartite in pozitive si negative.
In concluzie, putem spune ca "Baltagul" este un roman receptat diferit in timp: social, impletit cu unul de familie, cu interferente de bildungsroman (roman al formarii); monografic, oglinda a unei lumi inconfundabile; mitic, preluand si dezvoltand motivele principale din "Miorita"; initiatic, surprinzand transformarea launtrica a personajelor; politist (de aventura), criminalii fiind descoperiti si pedepsiti.
_________________________________________________________

3. Explica, in 2-3 pagini, titlul unui roman studiat.

Titlul romanului "Baltagul" este scurt, fiind alcatuit dintr-un substantiv comun, la singular, care denumeste un "topor cu coada lunga, intrebuintat si ca arma", prezent in toate momentele importante ale actiunii.
Cand Vitoria Lipan, eroina romanului, hotaraste sa plece in cautarea sotului disparut, ea ii comanda fierarului un astfel de obiect, pe care i-l da, apoi, spre sfintire, preotului Danila. Ei ii trebuie aceasta arma (ca si pusca pe care o luase), caci constatase ca fiul ei, Gheorghita, este inca un copil:
"- Intelege ca jucariile au stat. De-acu trebuie sa te arati barbat, il sfatuieste ea."
Referiri la baltag se fac si in momentul culminant al actiunii, cand Vitoria gaseste osemintele sotului ei intr-o prapastie, situata intre localitatile Suha si Sabasa. Aici, ea (ca si autoritatile, mai tarziu) constata ca decesul acestuia fusese provocat de o lovitura de baltag, pe care a primit-o in cap, miseleste, probabil la lasarea noptii, intr-un loc pustiu.
Tot concret apare acest obiect in deznodamantul romanului. Vitoria nu isi gaseste linistea pana cand nu ii demasca pe ucigasi, invitandu-i la praznic pe cei doi banuiti: Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Aici, eroina se preface ca vorbeste cu mortul sau singura, afirmand ca pe baltagul unuia dintre cei doi se afla sange, semn ca acela i-a rapus barbatul. Aceasta insinuare are efectul scontat, caci ucigasul se demasca si, in culmea disperarii, vrea sa loveasca din nou cu baltagul, insa Gheorghita, cu ajutorul cainelui, ii vine de hac.
Ca orice roman, "Baltagul" este o fresca sociala, o monografie a satului romanesc de munte, de la inceputul secolului al XX-lea. In acest context, semnificatiile titlului sunt numeroase, depasind sensul propriu si ajungand la numeroase sensuri figurate, capatand, deci, valoare de simbol. Pentru zona geografica surprinsa de autor, baltagul (numit si "topor") este unealta cu care barbatii isi castiga existenta, in afara oieritului.
Riscurile ocupatiei de oier pot fi redate si ele de unul din sensurile figurate ale substantivului "baltag". Autorul ne lasa sa intelegem ca multi isi pierd viata, in conditii misterioase, asa cum se va intampla si cu Nechifor Lipan, afirmand: "Multe femei raman vaduve inainte de vreme".
Si existenta femeilor din acea zona este dura, ca o lupta continua cu viata, asa cum poate simboliza termenul "baltag". Ele au grija de casa si de copii in lipsa sotilor.
Din momentul in care este sigura ca barbatul i-a fost ucis si jefuit, Vitoria se dedubleaza, adica la exterior pastreaza aparentele, constienta ca, daca s-ar plange, le-ar da satisfactie dusmanilor, dar in interior devine alta, iar aceasta latura a ei dovedeste ca s-a inasprit. Cand ramane singura, este coplesita de suparare, pusa pe cearta, nemultumita si indarjita ca ascutisul unui baltag, asa cum observa chiar fiul ei, Gheorghita, cand afirma: "Mamei i-au crescut tepi de aricioaica". Ea a fost, dintotdeauna, o femeie puternica si apriga, ce-si infrunta barbatul.
De cand este sigura de moartea barbatului sau, Vitoria devine mai indarjita, nelasand rezolvarea situatiei privind disparitia acestuia in seama autoritatilor, ci incercand pe cont propriu sa afle adevarul. La praznic, ea il tot impunge cu vorbe pe Calistrat Bogza, incat acesta isi pierde cumpatul, devine violent si, in felul acesta, se da de gol: "Asculta, femeie, mormai cu manie Bogza, de ce tot ma fierbi si ma intepi atat? Ai ceva de spus, spune!".
Viata si asa dura a Vitoriei, care statea mai mult singura, luptandu-se cu gandurile, a devenit mai aspra de cand i-a disparut sotul: are cosmaruri, isi impune singura un post negru de douasprezece saptamani, din care iese mai indarjita contra oamenilor care i-au stricat caminul, pe care-l durase mai bine de douazeci de ani.
Asprimea personajului principal creste, pe fundalul supararii produse de disparitia sotului, contra fiicei sale, care vrea sa rupa traditia: "Iti arat eu coc, valt si bluza, arde-te para focului sa te arda! Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea si in legea noastra trebuie sa traiesti si tu. Altfel iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau!".
Taisul baltagului se poate asocia si cu mintea ascutita a Vitoriei, care se comporta ca "un Hamlet feminin", banuind, cercetand, descoperind o crima privita de autoritati ca oricare alta, dar care ei ii schimba existenta. In toate actiunile, ea dovedeste tarie de caracter si nu se da batuta pana nu rezolva tot ce si-a propus.
Observam ca cele mai multe din sensurile figurate ale titlului se regasesc in portretul personajului principal feminin, Vitoria Lipan, deoarce, asa cum observa unii critici literari, ""Baltagul" este romanului unui suflet de munteanca".
_____________________________________________________

4. Prezinta, intr-o compunere de mazimum doua pagini, momentele subiectului unui roman studiat.

"Baltagul" este un roman, o specie literara epica,si, ca atare, are un subiect bine conturat. Acest roman isi propune sa prezinte, in amanunt, drumul parcurs de o nevasta de oier din Muntii Dornei, pentru descoperirea adevarului privind disparitia sotului ei.
In toate romanele, expozitiunea este mai ampla, deoarece actiunea este mai complicata, petrecuta in locuri diferite, intr-un timp indelungat si antreneaza multe personaje.
Personajul principal este Vitoria Lipan, prezentata inca de la inceput, torcand pe prispa casei din Magura Tarcaului, prilej pentru ea de a putea gandi in voie la intarzierea neasteptata a sotului (Nechifor Lipan), plecat la Dorna, la inceputul toamnei, pentru a vinde oi: "Fusul se invartea harnic, dar sigur".
Gandurile negre care o stapanesc de multa vreme, ca si cosmarurile in care Nechifor Lipan aparea frecvent trecand calare o apa neagra, cu spatele catre ea, reflecta intriga romanului: barbatul ei intarziase de mai multe ori, dar niciodata asa de mult ca acum (peste saptezeci de zile).
Femeia a cerut sfatul preotului, apoi al vrajitoarei din sat si chiar a mers la Manastirea "Bistrita", incercand sa afle dezlegarea obsesiei ca barbatul ei a murit.
Dupa drumul la manastire, cand a avut senzatia ca icoana Maicii Domnului plange, ea a decis sa plece in cautarea celui disparut.
Desfasurarea actiunii este mai simpla decat in alte romane si poate fi impartita in patru mari secvente: asteptarea sotului, reconstituirea drumului acestuia, descoperirea osemintelor lui Nechifor Lipan intr-o prapastie, inmormantarea crestineasca si descoperirea adevarului, implicit pedepsirea ucigasilor.
Desi nu plecase niciodata la un drum atat de lung, Vitoria Lipan a gandit toate amanuntele acestuia, incat a devansat autoritatile in gasirea faptasilor. Si-a facut rost de bani de drum, vanzand produse domnului David, a cerut sa i se faca un baltag pentru Gheorghita, a mers la subprefect sa anunte disparitia sotului, dar nu a asteptat ca autoritatile sa-i rezolve problema. A pornit la drum, voiniceste, urmand traseul sotului, pana cand l-a descoperit pe cainele acestuia (Lupu), care a condus-o imediat la locul crimei.
Descoperirea cadavrului reprezinta punctul culminant al actiunii.
Deznodamantul este amplu, ca in multe romane. Femeia organizeaza inmormantarea si conduce cu abilitate discutia in timpul praznicului, pana cand ucigasii se demasca.
Cei doi ucigasi (Calistrat Bogza si Ilie Cutui) sunt pedepsiti (unul platind chiar cu viata, Calistrat Bogza, celalalt fiind inchis).
Femeia decide sa se intoarca acasa, pentru a relua treburile de unde le lasase, hotarata sa o aduca si pe Minodora sa vada locul unde a murit si se afla inmormantat parintele ei: "La patruzeci de zile, vom fi iar aici si vom ruga pe domnu Toma si pe parintele sa ne-ajute a implini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea noua. Om aduce atuncea de la Manastirea Varaticului si pe sora-ta Minodora, ca sa cunoasca mormantul. S-apoi, dupa aceea, ne-om intoarce iar la Magura, ca sa luam de coada toate cate-am lasat".

"La multi ani!"

"La multi ani!", Romania, "La multi ani!", romani! Fie ca Bunul Dumnezeu si Sfantul Apostol Andrei, cel intai chemat, ocrotitorul tarii noastre, sa va daruiasca tot ce-i mai bun si de folos sufletelor voastre, pace, sanatate, implinirea tuturor bunelor voastre doriri si bucurii binecuvantate!