Poveste cu Sfântul Nicolae
Ramona se opri din scris și medită câteva clipe: a doua zi era prăznuit Sfântul Ierarh Nicolae, iar ea nu-i lăsase nicio scrisorică cu ce ar fi vrut să-i aducă. Nu știa, însă, dacă mai era cazul să-i aducă ceva, pentru că avea cam tot ce și-ar fi putut dori: cărți, creioane colorate, planșe pentru desen, acuarele, îmbrăcăminte, încălțăminte... Totuși... Îi era foarte dor de unchiul său, Nicolae, pe care nu îl mai văzuse de vreo 3-4 ani, de când rămăsese doar cu bunica din partea mamei. Unchiul Nicolae și mama ei erau frați. Mama îi murise în urma unei operații la inimă. Bunica o îngrijea cu foarte mare atenție, îi era alături mereu, să străduia să nu-i lipsească nimic, dar mai presus de orice o iubesa nespus de mult, îi dădea multe sfaturi pline de înțelepciune, sfaturi de suflet, îi îndrepta pașii pe calea credinței. De la bunica sa, Teodora, învățase Ramona să se roage, aflase multe despre viețile Sfinților. Ceea ce o impresionase foarte mult era vița Sfântului Nicolae, a cărui icoană – din bisericuța cătunului aceluia de munte, drag inimii ei – parcă și acum o vedea cu ochii minții: o icoană mare, argintată, din case se descoperea chipul Sfântului: blajin, blând, ca un bunic sfătos, parcă stând cu brațele deschise spre a îmbrățișa pe oricine ar fi trecut pragul bisericii. Cu o mână îi binecuvânta pe cei ce se închinau icoanei sale, iar cu cealaltă ținea Sfânta Evanghelie.
În sfârșit..., mai dorea ca bunica să-i fie sănătoasă și alături mult, mult timp. Cel puțin – își zicea ea – să apuce să o vadă îmbrăcată în rochia de mireasă, pe care musai trebuia să i-o coasă chiar dumneaei!
După ce se gândi și se tot gândi, deși era aproape miezul nopții, iar a doua zi urmasă aibă a treia simulare, la limba și literatura română, pentru Evaluarea Națională, se hotărî: începu să se roage, considerând că...mai repede îi va fi ascultată rugăciunea decât citită epistola.
Puse mult suflet în rugăciune, se rugă cu toată inima, vorbi chiar cu Sfântulețul ei drag din icoană și...adormi...
- Bună dimineața, puiule! „La mulți ani!” - rosti – toată numai un zâmbet – bunica, îmbrățișându-și cu drag nepoțica. Căci, da! pe Ramona o chema și Nicoleta.
- Bună dimineața, buni! „La mulți ani!” și ție! Dar ce s-a întâmplat? Cât este ceasul? Am întârziat cumva?
- Nu, Ramona scumpă, este de-abia ora 7, iar la școală trebuie să pleci la ora 12. Hai, pregătește-te și vino la masă! Am o veste pentru tine!
- Dar, buni... A anunțat doamna că nu mai dăm simularea?
- ...
Din pragul camerei, înainte de a se îndrepta spre bucătărioara mică, dar modernă și călduroasă, bunica își îmbrățișă, cu inima, nepoțica, pentru care pusese deja o tavă cu plăcintă de mere și de dovleac la cuptor.
Sosind în sufragerie, Ramona își găsi bunica ținând în mâinile-i tremurând o scrisoare. Un ochi îi plângea și unul îi râdea. Tremura... Nu, nu de la frig, pentru că nu era frig în încăpere, ci chiar foarte cald, deși afară ningea cu fulgi albi, mari, transluzici, de cristal, încă de cu noapte. Deja se depusese un strat serios de zăpadă, ce scârțâia sub picioarele trecătorile. Privind pe geam, Ramona se gândi automat la săniuța din magazia cu lemne. Tare își dorea să mai meargă cu prietenii săi de pe uliță sus, pe deal, la săniuș. Însă toate la timpul lor! Mai erau totuși câteva zile bune până când avea să înceapă weekendul.
- Buni, ce faci? Ce citești?
- Am primit mai devreme o scrisoare de la Nicolae, unchiul tău, Mâine sosește acasă. A fost bolnav, a stat foarte mult timp internat în spital, dar acum și-a revenit, este bine – chiar foarte bine! - și mâine va fi acasă, lângă noi.
- Buni!...
- Mare este Dumnezeu!
- Și Sfântul Nicolae!
Și cele două, bunică și nepoțică, se îmbrățișară, plângând: de emoție, de bucurie, ca drept mulțumire pentru că rugăciunile le fuseseră ascultate.
Afară, din înalt cernea liniștit, des, dar cu soare. Un soare ca de sărbătoare. Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae.
......................................................................................................................................................................
Scuturându-și bocanii de zăpadă, Nicolae intră în curte. Urechiușă zbârlită, cățelul pe care îl adusese, în urmă cu 5 ani, acasă, îl recunoscu. Scânci și, din două sărituri, fu lângă el, zgudurându-se la picioarele lui. Era bucuros. Stăpânul după care tânjise atâția ani sosise acasă. Era bine, era întreg, deși, șchiopărând puțin, se sprijinea într-o cârjă.
Alarmată de gălăgia din curte, bunica Teodora ieși pe prispă. Cu ochii în lacrimi, îi spuse:
- Bine-ai venit, dragul mamei! Hai! Hai! Intră-n casă și odihnește-te, că ți-o fi ajungând atâta umblat...
- Unchiule! Bine-ai venit! - se auzi și glasul Ramonei. Te iubesc! Vă iubesc pe amândoi!
O imagine de pus în ramă: familia reîntregită, deși, numeric, mai mică, dar o familie fericită. Care, cu ajutorul lui Dumnezeu, mersese îaninte
După ce stătură de vorbă, după ce le spuse prin ce trecuse atâția ani, de la cine primise ajutor („de la bătrânelul din icoana din biserică”), Nicolae se îndreptă spre lăcașul de închinare, spre a-i aduce mulțumire Sfântului căruia, mic fiind, de-o șchioapă, îi cânta icoasele și condacele Acatistului.
Sfântul Nicolae să vă fie ajutător și sprijinitor în toate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu