CE ESTE DUMINICA, PENTRU VOI?

- Oare ce este DUMINICA, pentru voi?
- Cinstim DUMINICA, pentru că este ziua Domnului, este ziua în care Iisus Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi; este ziua ce ne aduce aminte de Cincizecime sau de Pogorârea Duhului Sfânt, când a luat naştere Biserica.
Iată ce scriu şi Sfinţii Părinţi despre această primă zi a săptămânii:
Sfântul Iustin Martirul: “În ziua ce se cheamă ziua soarelui (Hristos), Duminică, cei de la oraş şi cei de la sate se adună în acelaşi loc”.
Sfântul Barnaba: “Cu bucurie noi sărbătorim prima zi în care a Iisus a înviat din morţi”.
Sfântul Irineu: “Noi toţi păzim Duminica ca fiind ziua de odihnă, bucurându-ne de lucrurile lui Dumnezeu”.
Sfântul Ignatie Teoforul: “Iată pentru ce noi, care am fost crescuţi după legea veche, cu toate acestea am ajuns la o vie nădejde, nemaiţinând sâmbăta, ci Duminica, în care a început viaţa noastră prin Iisus” (EPISTOLA CĂTRE MAGNEZIENI , capitolul 9).
Dar noi…, noi am ajuns să lucrăm duminica şi în zi de sărbătoare, am ajuns să uităm de sufletele noastre, nu mai ridicăm privirile spre a vedea Cerul, nu mai avem timp să ascultăm trilul necuvântătoarelor înaripate, nu mai avem ochi duhovniceşti spre a vedea frumuseţea ce ne înconjoară: verdele crud al firului de iarbă, culori calde şi pline de speranţă, picurate pe fiecare floare… Suntem grăbiţi, gândul ne fuge la partea materială a vieţii, la noi, cum să fim noi – singurii – câştigători în toate, în fruntea tuturor, şi să nu ne mai intereseze de cel de lângă noi, ba – mai mult! – să facem totul ca el sau ea să nu ne ajungă din urmă, să nu ne depăşească, în nimic. Da! Nimic! Cu el – nimicul – ne alegem, în final… Suntem egoişti, nu-l mai iubim pe cel de lângă noi, nu mai credem, nu mai avem speranţă, nu mai ştim ce este smerenia… Oare unde vom ajunge, aşa?
„Nimeni nu ajunge la Dumnezeu, dacă nu iubește mai întâi oamenii
Unul este lucrul spre care tindem în viaţa noastră: iubirea, adorarea lui Hristos şi iubirea către semenii noştri. Să fim toţi una, având drept cap pe Hristos. Numai aşa vom dobândi harul, Cerul, viaţa veşnică.
Iubirea către fratele cultivă iubirea către Dumnezeu. Suntem fericiţi atunci când îi iubim în taină pe toţi oamenii. Vom simţi atunci că toţi ne iubesc. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu dacă nu trece prin oameni. Căci „cel ce nu-l iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (I Ioan 4, 20). Să iubim, să ne jertfim pentru toţi dezinteresat, fără să căutăm răsplată. Atunci se pune omul în rânduială. O iubire care cere răsplată este interesată. Nu este curată, adevărată, sinceră.
Să-i iubiţi şi să-i compătimiţi pe toţi. „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună… Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 26-27). Aceasta este Biserica: eu, tu, el, celălalt, noi – să simţim că suntem mădulare ale lui Hristos, că suntem una. Iubirea de sine este egoism. Să nu cerem „eu să stau, eu să merg în Rai”, ci să simţim pentru toţi această iubire. Aţi înţeles? Aceasta este smerenia.” („Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele”, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 301-302)