LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ PENTRU CLASA A VI-A

       GRIGORE ALEXANDRESCU (1814 – 1885)

       Îl reținem ca poet și prozator clasic, autorul unei vaste opere originale în peisajul literar preeminescian care a debutat la 23 de ani cu opera literară ”Miezul nopții”, în revista ”Curierul românesc”.

       Este cel mai important fabulist român, fabulele aducându-i o largă notorietate. Deși temele și subiectele nu sunt originale, formula artistică, imaginile și versificația fluentă au făcut din câteva dintre ele (”Boul și vițelul”, ”Câinele și cățelul”, ”Toporul și pădurea”, ”Vulpea liberală”, ”Lupul moralist”, ”Oglindele” etc.) adevărate capodopere ale genului.

       Epistolele, în majoritatea lor, conțin reflecții pe tema menirii poeziei și raporturilor poetului cu lumea (”Epistolă d. I.C.”)

       Observator realist și necruțător se dovedește Grigore Alexandrescu în poezia satirică (”Satiră. Duhului meu”).

       Titluri de opere: ”Anul 1840”, ”Umbra lui Mircea. La Cozia”, ”Răsăritul lunei. La Tismana”.

       Poet înclinat spre meditație profundă și reflecție pe teme esențiale ale existenței, Grigore Alexandrescu aduce în literatura pașoptistă o notă de mare originalitate.

CÂINELE ȘI CĂȚELUL

          ”Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

          Cum lupii, urșii, leii și alte câteva,

          Care cred despre sine că prețuiesc ceva!

               De se trag din neam mare,

               Asta e o-ntâmplare.

          Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

          Oamenii spun adesea că-n țări civilizate

               Este egalitate.

          Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,

          Numai pe noi mândria nu ne mai părăsește.

          Cât pentru mine unul, fieștecine știe

               C-o am de bucurie

          Când toată lighioana, măcar și cea mai proastă,

          Câine sadea îmi zice, iar nu ”domnia-voastră” ”.

          Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare

          Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.

          Cățelul Samurache, ce ședea la o parte

               Ca simplu privitor,

               Auzind vorba lor,

          Și că nu au mândrie, nici capriții deșarte,

               S-apropie îndată

          Să-și arate iubirea ce are pentru ei:

               ”Gîndirea  voastră, zise, îmi pare minunată,

          Și sentimentul vostru îl cinstesc, frații mei.”

          ”Noi, frații tăi, răspunse Samson polin de mânie,

               Noi, frații tăi, potaie!

               O să-ți dăm o bătaie

               Care s-o pomenești.

          Cunoști tu cine suntem, și ți se cade ție,

          Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?”

-         ”Dar ziceați...” – ”Și ce-ți pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevărat vorbeam

          Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,

          Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”

          Aceasta între noi adesea o vedem,

          Și numai cu cei mari egalitate vrem.

-         a se ciopli = (aici) a se civiliza, a se șlefui

-         sadea = pur, curat, neamestecat

-         caprițiu (capriciu) = dorință trecătoare, moft

-         deșert = (aici) amăgitor, zadarnic

-         potaie = javră

-         lichea = om fără caracter, netrebnic

-         nobil = persoană care făcea parte din boierime, din nobilime

-         prost = (aici) de jos, de rând, simplu

Câteva idei despre operă

       În această fabulă în versuri, aparținând genului epic, Grigore Alexandrescu povestește o întâmplare din lumea animalelor, prezentată sub forma unui mic spectacol cu trei personaje: dulăul Samson, cățelul Samurache și ”un bou oarecare”.

        Principalul mod de expunere este dialogul, care se împletește cu narațiunea simplă, care conferă oralitate stilului. Ea începe cu afirmațiile pretențioase și nesincere ale dulăului Samson despre egalitatea între toate ”dobitoacele”. Afișând, în discuția cu boul, o falsă modestie și condamnând în mod fățarnic mândria unor animale pentru originea lor nobilă, își schimbă însă brusc tonul la intervenția frățească a cățelului Samurache, care se dovedește prea lesne încrezător în spusele dulăului.

       În felul acesta, autorul dezvăluie contrastul între ceea ce sunt în realitate unii oameni și ceea ce vor să pară, din dorința de a pătrunde într-o altă lume, spre folosul lor personal. Ei îi nesocotesc pe cei simpli și naivi, din mijlocul cărora încearcă să se ridice. Grigore Alexandrescu evidențiază astfel categorii de personaje opuse, care i-au reținut atenția în acea perioadă.

       Compozițional, fabula este alcătuită din două părți, inegale: secvența propriu-zisă și morala, o învățătură finală sub formă de concluzie, care cuprinde înțelesul întregii poezii. Legătura dintre ele o face narațiunea.

       Curtea în care se desfășoară acțiunea simbolizează societatea.

       Personajele fabulei sunt prezentate antitetic, iar numele lor au rol caracterizator. Ele reprezintă tipuri umane. Astfel, dulăul Samson este tipul omului ipocrit, a parvenitului demagog; cățelul Samurache este tipul omului naiv și cinstit; ”boul oarecare” sugerează prostia și lipsa de opinie a oamenilor.

       Samson simbolizează dorința de parvenire vădită în discursul nesincer prin care caută să-i impresioneze pe ascultătorii săi. Minciuna îl ajută să-și susțină ideile și poziția pe care o dorește egală cu a celor mari, cei de rang boieresc. Afișând o falsă modestie, el caută să atragă mulțimea de partea sa, iar prin tonul sforăitor, bazat pe argumente de ordin social-politic (”lumea se cioplește”, ”în țări civilizate / Este egalitate”), el vrea să-i convingă pe cei simpli, care nu cunosc bine situația și pot fi ușor manevrați și păcăliți de falșii politicieni. El susține egalitatea între semeni, dar aceasta se dovedește a fi, în final, o minciună.

       Samurache este cel care cade pradă primul ipocriziei și falsității lui Samson. Naiv și încrezător, el este atras de cuvintele promițătoare ale dulăului. Credulitatea sa va fi sancționată cu asprime chiar de Samson, care îi precizează pe un ton jignitor și plin de amenințări care este adevăratul sens al cuvintelor sale. El îi arată astfel că îi disprețuiește pe cei mai slabi decât el, pe care vrea să-i mențină în starea lor de supunere față de cei puternici.

       Numele cățelului sugerează un om slab.

       ”Boul oarecare” este un personaj neutru, care nu intervine în discuție, fiind un simplu martor al întâmplării. Prin puterea fizică pe care o are, el este considerat de Samson ca făcând parte din rândul celor puternici, fiind un parvenit recent. El ascultă cu nepăsare cuvintele dulăului, iar faptul că nu participă la discuție demonstrează că reprezintă clasa nobililor, dar nu prin naștere, pe care Samson îi disprețuiește. Faptul că nu sare nici în apărarea lui Samurache dovedește că este, în mod tacit, de partea lui Samson.

       ”Câinele și cățelul” conține elemente caracteristice limbii vorbite, replici vii, naturale.

       Titlul operei îi anunță pe cei doi protagoniști ai săi.

       Rima este în general împerecheată. Versurile care exprimă cuvintele lui Samurache au rima încrucișată, parcă pentru a fi în discordanță cu spusele lui Samson.

       ”Câinele și cățelul” de Grigore Alexandrescu:

-         este o narațiune în versuri, de dimensiuni reduse, care se poate ușor transforma într-o mică piesă (scenetă);

-         conține personaje puține, din lumea animalelor, care – prin personificare – vorbesc și se comportă ca oamenii;

-         critică defecte omenești, fapte și atitudini (minciuna, ipocrizia, falsa modestie, mândria nejustificată, naivitatea), urmărind scopuri educative, moralizatoare (cultivă respectul pentru adevăr, cinste și modestie; înțelegerea pentru oamenii simpli);

-         ne învață că în viață trebuie să-i cunoaștem pe oameni nu după vorbe, ci după faptele lor.

       Fabula este povestirea scurtă, în versuri sau în proză, în care scriitorul critică anumite trăsături morale sau comportarea unor oameni, cu ajutorul animalelor, al plantelor sau al obiectelor și care are valoare educativă. 
_____________________________________

ADVERBUL

       ADVERBUL este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri. El determină un verb (Mergem degrabă la școală.), un adjectiv (Este un copil destul de cuminte. Cât de cuminte? Destul.), un adverb (Pornește săltând tot mai sus.), o interjecție (Hai afară!), un substantiv (Plecarea acolo m-a bucurat.).

       DUPĂ ÎNȚELES, adverbele pot fi de loc, de timp, de mod: acasă, aici, departe, jos, pretutindeni; acum, aseară, deocamdată, iarna, ziua; alene, așa, bine, degrabă, împreună.

       DUPĂ FORMA LOR, avem adverbe simple (abia, mâine) și adverbe compuse (îndelung, nicicând).

       ADVERBE PROVENITE DIN ALTE PĂRȚI DE VORBIRE:

1)    prin schimbarea valorii gramaticale

a)     din adjective (participii): scris corect (adjectiv) – scrie corec (adverb); ochi frumos (adjectiv) – cântă frumos (adverb)

b)    din substantive însoțite de articol hotărât: A venit vara (substantiv) cea caldă. – Vara (adverb de timp) mergem la mare.

2)    prin derivare cu sufix:

a)     din substantive: prietenește

b)    din verbe: târâș (verbul ”a târî” + sufixul ”-îș”)

c)     din adverbe: binișor (adverbul ”bine” + sufixul ”-ișor”)

GRADELE DE COMPARAȚIE

1.     Pozitiv: aproape

2.     Comparativ

-         de superioritate: mai aproape

-         de egalitate: la fel de aproape, tot atât de aproape

-         de inferioritate: mai puțin aproape

3.     Superlativ

-         relativ: - de superioritate: cel mai aproape dintre toți

                  - de inferioritate: cel mai puțin aproape dintre toți

-         absolut: foarte aproape, extrem de aproape, aproape-aproape

FUNCȚIILE SINTACTICE ALE ADVERBELOR

1)    complement circumstanțial de loc: Am așezat ghioceii aici, pe birou.

2)    complement circumstanțial de timp: Mâine mergem în parc.

3)    complement circumstanțial de mod: Vrăbiuțele cântă frumos.

4)    atribut adverbial:

-         Mersul încet e mai indicat.

-         Munca împreună este caracteristică echipei.

-         Iernile de odinioară m-au încântat.

-         Mesteacănul de-afară a înverzit.

ADVERBE FĂRĂ FUNCȚIE SINTACTICĂ

       Unele adverbe nu au funcție sintactică: mai, cam, chiar, prea, și, iar, tot, doar, numai, decât, nici, tocmai etc.:

N-am decât un bilet de călătorie.

Nu mai vine Andrei?

Ar tot veni, dar nu mai are timp.

CUM SE ANALIZEAZĂ ADVERBELE

       Această primăvară nouă nu întârzie prea mult.

-         prea mult = adverb de mod, gradul de comparație superlativ absolut, funcție sintactică de complement circumstanțial de mod

       Un iepure se ivi aproape de drum.

-         aproape = adverb de loc, gradul de comparație pozitiv, funcție sintactică de complement circumstanțial de loc

OBSERVAȚII

1)    Adverbul odată se scrie într-un cuvânt când are sensul: cândva, odinioară, demult, în viitor, simultan, deodată, spre deosebire de o dată = substantiv cu articol nehotărât:

Trăia odată (= cândva) un viteaz fără pereche. – adverb

2 februarie este o dată importantă în calendarul ortodox. – substantiv cu articol nehotărât

2) Adverbul numai se scrie într-un cuvânt când are sensul lui doar, spre deosebire de adverbele nu și mai, așezate înaintea unui verb la un mod personal, formă negativă:

Numai tu mă poți ajuta.

Nu mai vreau lapte. 

_________________________________________________

”BIVOLUL ȘI COȚOFANA”,

de George Topârceanu

       GEORGE TOPÂRCEANU (1886 – 1937)

       Poet original, aducând în lirica românească o notă de prospețime și umor, George Topârceanu (1886 – 1937) s-a remarcat mai întâi prin parodiile sale – pagini de critică literară în pilde -, adunate în volumul ”Balade vesele” (1916). Celebră este ”Balada unui greier mic”.

       De asemenea, foarte apreciate – chiar și astăzi – sunt rapsodiile: ”Rapsodii de vară”, ”Rapsodii de toamnă”, ”Rapsodii de primăvară”, personificând universul miniatural al naturii prin mijloace stilistice și rime ingenioase.

       George Topârceanu a scris și fabule, printre care și ”Bivolul și coțofana”, în care poate fi observată nota de umor, de data aceasta cu rol satiric, de îndreptare a defectelor și moravurilor.

BIVOLUL ȘI COȚOFANA

       Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,

       Se plimba o coțofană

       Când în sus și când în jos.

       Un cățel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:

-         Ah, ce mare dobitoc!

       Nu-l credeam așa de prost

       Să ia-n spate pe oricine...

       Ia stai, frate, că e rost

       Să mă plimbe și pe mine!

       Cugetând așa, se trage îndărăt să-și facă vânt,

       Se pitește la pământ

       Și deodată – zdup! – îi sare

       Bivolului în spinare.

       Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.

       Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,

       Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, și-apoi

       Să-l răstoarne,

       Să-l ia-n coarne

       Și cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanță în trifoi.

-         Ce-ai de gând tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?

       Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o suport

       Că mă apără de muște, de țânțari și de tăuni

       Și de alte spurcăciuni.

       Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poți să-mi faci?

       Nu mi-ar fi rușine mie de viței și de malaci,

       Bivol mare și puternic, gospodar cu greutate,

       Să te port degeaba-n spate?...

-         malac = bivol

IDEI DESPRE OPERĂ

       Opera literară ”Bivolul și coțofana” aparține genului epic, deoarece autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor; întâmplările sunt povestite de către narator, respectându-se ordinea firească a momentelor subiectului.

       Ca specie literară, ”Bivolul și coțofana” este o fabulă, deoarece conține o scurtă povestire alegorică, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le corecta; personajele sunt animale cu însușiri omenești; figura de stil dominantă este personificarea.

       Autorul îi ironizează aici pe oamenii care, situați pe o treaptă ierarhic superioară, nu-i acceptă decât pe cei de pe urma cărora pot profita, pe cei care le sunt de folos.

       Subiectul fabulei este simplu: un cățel vede, la un moment dat, o coțofană care se plimba pe spinarea unui bivol și, gândindu-se că poate să profite și el, se aruncă asupra lui, însă acesta, mânios, îi explică faptul că acceptă coțofana pentru că îi este de folos, nefiind dispus să accepte pe cineva ”degeaba”.

       Morala nu este exprimată direct și separat. Ea decurge din întrebarea din final: cei puternici îi tolerează pe cei mai slabi decât ei doar atât timp cât au un avantaj de pe urma lor, însă nu acceptă să profite și aceștia, la rândul lor. Autorul își exprimă astfel atitudinea critică față de profitori, care doresc să se bucure de avantaje fără să muncească.

       Bivolul, pe care autorul îl caracterizează drept ”mare, negru, fioros”, reprezintă tipul omului puternic, dur, care ocupă un loc de seamă în cadrul societății. În relațiile pe care le stabilește cu ceilalți, îl preocupă avantajul sau profitul pe care l-ar putea obține. Prin urmare, se arată înțelegător cu coțofana care îl apără de ”muște, de țânțari și de tăuni” și pe care o tolerează pe spinarea sa, dar se arată neînduplecat cu cățelul, de la care nu poate obține niciun avantaj.

       Fiind un animal puternic, el se dovedește, totodată, impulsiv, mâniindu-se repede. Astfel, îl ia în coarne pe cățel și îl aruncă la pământ într-o clipă.

       Disprețul pe care îl are față de cățel, pe care îl privește ca pe o ființă slabă, obraznică și fără minte, se manifestă în limbajul aspru și jignitor: ”javră”, ”potaie proastă”.

       Câțelul este tipul omului simplu, încrezător în ceea ce vede, dar îndrăzneț și profitor. Deși mai slab decât bivolul, îl consideră pe acesta naiv, de care crede că poate să profite. Lipsit de simțul realității și orbit de tentația plimbării, el sfidează puterea bivolului și, cu îndrăzneală, sare în spinarea acestuia, vrând să se bucure și el de avantajul de a fi plimbat degeaba.

       Coțofana reprezintă individul lipsit de importanță și umil. Este un personaj-martor, fără să se manifeste în vreun fel. Este tolerată de bivol, are voie să stea pe spinarea acestuia pentru simplul motiv că îl apără de insecte supărătoare.

       Narațiunea se împletește cu dialogul, cu monologul și cu scurte notații descriptive.

       Prezentarea întâmplărilor, replicile personajelor sunt realizate în limba vorbită, cu accente populare și familiare, într-un ritm vioi, bogat în mijloacele expresive ale oralității, interjecții (”zdup!”, ”ah!”) etc..

       Umorul rezultă din modul în care autorul povestește pățania cățelului dornic de plimbare gratuită, care este luat în coarne și aruncat ”ca o zdreanță în trifoi”.