DESPRE ION CREANGĂ ȘI ”AMINTIRI DIN COPILĂRIE”

       Egalând pe Eminescu și Caragiale, Creangă este expresia geniului creator român, a cărui operă înfruntă veșnicia și călătorește în întreaga lume. Opera ”Amintiri din copilărie” cuprinde patru părți. Primele trei au fost publicate în 1881, ultima în 1888.

       George Călinescu numește opera lui Creangă ”romanul copilăriei universale”. Aceasta reiese și din mărturisirile lui Creangă: ”Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice”. Copilul de oriunde se regăsește într-un rând sau altul al ”Amintirilor...”. Opera place, pentru că Ion Creangă reușește să se transpună la vârsta minunată a copilăriei. Mai ales capitolul al II-lea place foarte mult, de altfel recunoscut ca cel mai valoros din ”Amintiri...”, aici fiindu-ne prezentate, ca-ntr-o peliculă cinematografică, o serie de întâmplări, cu haz: smântânitul oalelor, furtul cireșelor, al pupezei din tei, la scăldat etc..

       Capitolul al II-lea începe cu evocarea casei părintești, evocare făcută cu nostalgie: ”Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești...”.

       Tot nostalgia îl cuprinde și atunci când își amintește de ”stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt...”, ”prichiciul vetrei cel humuit”, ”cuptiorul pe care mă ascundeam”.

       În acea vreme, toți erau fericiți, iar Creangă ”vesel ca vremea cea bună și șturulbatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa”, după cum mărturisește. Și cum să nu fie așa, când mama, icoană dragă a copilăriei, îi zicea uneori, cu zâmbetul pe buze: ”Ieși, copile cu părul bălai, afară, și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea”. Și vremea, într-adevăr, se îndrepta. Atunci, Creangă nu făcea altceva decât să mărească importanța persoanei sale, zicând: ”Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei”.

       Și mama, cea mai iubită, iubită de toți copiii, este prezentată împreună cu practicile vechi ale satului. Mama știa a face multe și multe alte năzdrăvănii: ”alunga norii cei negri de pe deasupra satului”, abătea grindina în alte părți, înfingând toporul dinaintea ușii, închega apa cu două picioare de vacă încât se minuna lumea, bătea pământul sau vreun lemn de care i se lovea băiatul, spunând: ”Na, na!”, și de îndată durerea trecea, și multe altele.

       Pentru că își iubea foarte mult copiii și nu dorea să i se îmbolnăvească, lua funinginea de la gura sobei, sau praf de pe călcâiul opincii și spunea: ”Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se dioache copilașul”, și cu degetul cu funingine sau praf făcea ”un benchi boghet” în fruntea băiatului, astfel încât acesta nu se mai deochea.

       Și copiii își iubeau mama, căci ”carne din carnea ei am împrumutat și a vorbi de la dânsa am învățat”.

       Dar lui Creangă nu-i place să vorbească despre tristețe, chiar dacă ”te trage pe furiș apa la adânc și din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare”.

       Urmează o definiție artistică a copilăriei: ”Hai despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată”. Și, drept vorbind, acesta este adevărul.

       În continuare, ne sunt arătate gândurile, joaca copilului: ”Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire!”. Pentru un copil, joaca este munca de zi cu zi a unui om matur. Dacă nu se joacă, copulul devine trist. Din această cauză, poate, își face de lucru cu tot ce găsește: ”încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal din cei mai năstrușnici, pe care-l aleargă cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul; și de cade jos, crede că l-a trântit calul, și pe băț își descarcă mânia în toată puterea cuvântului”.

       Așa fac toți copiii, chiar și Creangă, după cum mărturisește: ”Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pmântul”.

       Pentru năzbâtiile ce le făceau, mama nu-i putea ierta prea des, și se trezeau câteodată, când se întreceau cu gluma, cu câteva șuruburi prin cap și câteva tapangele la spinare. Și avea biata mamă de ce să-i croiască uneori. Cum se așeza să se odihnească puțin, băieții, atunci începeau ”a ridica casa în slavă”. Când începea a toca la biserică, ”Zahei cel cuminte” începea și el a toca în stative, de juruiau pereții și duduiau ferestrele. Iar ”stropșitul de Ion”, cu cleștele și talanga de la oi, cu vătraiul, începea să se plimbe prin curte și să strige ”Doamne miluiește, popa prinde pește”. Se vede faptul că ei, copiii, erau înzestrați cu multă fantezie, pentru că: ”Câte drăcăriile vin în cap, toate le fac”.

       Tatăl, pentru a se bucura de bucuriile copiilor, nu prea le zicea nimic, ci îi da huța, îi ridica până în grindă, zicând: ”Tâta mare!”, îi săruta mereu pe fiecare. De altfel, Creangă grăiește prin tatăl său: ”dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească...”.

       Băieților le mai veneau de hac și mâțele, care-i zgâriau ca vai de ei.

       Dar și tatăl, văzându-i că fac prea multă gălăgie, zicea mamei: ”ajungă-ți de-amu herghelie! Știu că doar nu-s babe, să chirotească din picioare”. Și mama îi potolea de incuri, făcându-le ”numai câte un șurub-două prin cap” și dându-le câteva pagangele la spinare.

       A doua zi de dimineață, băieții o luau de la capăt, iar mama lua ”nănașa din grindă și iar îi jnăpăia”. Copiilor nu le prea păsa de asta, căci, vorba ceea:
       ”Pielea rea și răpănoasă,

       Ori o bate, ori o lasă”.

       Mai bine o lăsa, căci ”câte nu ne veneau în cap și câte nu făceam, cu vârf și îndesate...”, iar de multe ce au fost, ”mai pasă de ține minte toate cele, dacă te slujește capul, bade Ioane”.