Ani de studenție...

       În anul 2009, prin primăvară, am hotărât să susțin admiterea la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” din București, iar în iulie această hotărâre era deja concretizată: la sfârșitul lunii am aflat că sunt declarată admisă la specializarea Teologie Didactică.

       Una dintre condițiile înscrierii pentru susținerea examenului de admitere era recomandarea Părintelui duhovnic, așa că... Am luat legătura cu Părintele meu duhovnic - un om și un Preot deosebit, Părntele Petru-Dan Popa, pe care vă invit să-l cunoașteți, participând la slujbele din biserica cu hramurile ”Nașterea Maicii Domnului” și ”Sfântul Mucenic Trifon”, biserică pe care o aflați pe strada Foișorului din sectorul 3 al Capitalei, în apropierea centrului comercial MALL - VITAN -, care mi-a redactat recomandarea, însă mi-a pus o întrebare pe care am considerat-o, la vremea aceea, ”penibilă”: ”De ce-ți dorești să devii studentă la Facultatea de Teologie?”. I-am răspuns - cred că nu prea convingător, totuși - că mi-ar face plăcere să predau și religia, nu numai limba română, sau franceza, la școală.

       Anul universitar începând, eram întrebați, uneori, de către Preacucernicii Părinți Profesori sau Profesori de ce am ales să urmăm cursurile acestei facultăți. Unii dintre noi au răspuns că a fost o ascultare de Părintele duhovnic, alții  - din cauza faptului că le place muzica bizantină, alții - pentru a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu, ceilalți - pentru a-I aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru vreo dorință împlinită / ajutor sufletesc, vindecare de boli.

       Venindu-mi rândul, am mărturisit că doresc să-L cunosc mai mult pe Dumnezeu și că doresc să-I mulțumesc pentru tot ce mi-a dăruit.

       Lunile au trecut pe rând, luni care au alcătuit semestre, semestre care s-au structurat în ani, cu cursuri interesante și multe examene  - unele foarte grele, de care nu gândeam că voi trece (însă Bunul Dumnezeu m-a ajutat!!!), altele mai ușoare -, am făcut cunoștință, de-a lungul acestor trei ani, cu Oameni deosebiți, am trăit bucurii și tristeți alături de colegii mei. Am constituit, în primul an și jumătate, individualități, fiecare trăia pentru sine, însă din ultimul an și jumătate, încetul cu încetul, am devenit o mică familie, am legat prietenii - care cu siguranță vor avea durabilitate în timp! -, unii dintre noi chiar s-au căsătorit, alte colege au născut, altele vor naște.

       S-au ivit și evenimente mai neplăcute (abandonări ale studiilor de către unii colegi, decese în familiile noastre), însă am fost alături, ne-am fost sprijin și putere unul pentru altul.

       Acum, la sfârșit (ASTĂZI AM SUSȚINUT ULTIMUL EXAMEN DIN ... ULTIMA SESIUNE!!!), îmi pare rău pentru că, fizic, unii de alții ne vom despărți, fiecare o vom lua-o pe drumul propriu, însă nutresc speranța că cele învățate și sădite în inimile noaste în acești ani vor înflori, vom fi mărturisitori adevărați ai lui Hristos, nerușinându-ne de numele de ”creștin ortodox” sau de cel de ”dreptmăritor creștin”, purtându-ne ca atare, în toate zilele vieții noastre, chiar de vom întâmpina greutăți, răutăți.

       Fiind viitoare cadre didactice, ce vom preda (și) Religia, în școlile generale și în licee, nădăjduiesc ca, și prin contribuția noastră, să punem un deget la transfigurarea în bine și frumos a societății în care viețuim, astfel încât, ”la sfârșitul chipului actual al lumii” să fim primiți, cu toții, la masa cea mare a Împăratului Ceresc! Căci, cu siguranță, anii aceștia au ”mișcat” ceva în sufletele noastre, ”ceva” de care trebuie să beneficieze nu numai cei mici, din jurul nostru, ci și cei mari. Avem datoria să ne rugăm mult, să nu rugăm ”cu timp și fără de timp”!

       Îmi trece prin minte, acum, urarea Părintelui Cleopa: ”Mânca-v-ar Raiul!”. 

       Da, Preacuvioase Părinte Cleopa, ajută-ne! ”Mânca-ne-ar Raiul!”