Tudor Arghezi (1880 - 1967)

ACTIVITATEA LITERARA

DEBUT
- 1896 - "Liga ortodoxa";
1904 - "Linia dreapta".

VOLUME DE VERSURI
- 1927 - "Cuvinte potrivite";
1931 - "Flori de muciga";
- 1955 - "1907";
- 1956 - "Cantare omului";
- 1957 - "Stihuri pestrite";
- 1958 - "Lume veche, lume noua";
- 1961 - "Frunze";
- 1962-1964 - "Scrieri" (volI-V);
- 1964 - "Cadente";
- 1966 - "Razlete";
- 1966 - "Ritmuri".

UNIVERSUL POEZIEI

- Marile framantari ale fiintei umane ("De-a v-ati ascuns", "De ce-as fi trist", "Ti-e sufletul...", "Seara de mai", "Natura moarta").

- Evolutia omenescului in istorie ("Cantare omului").

- Conditia sociala a omului ("Caligula", "Flautul descantat","Belsug", "1907").

PARTICULARITATI

Razvratit romanti, cu multa vigoare in limbaj.
Prin motive, in spiritul traditiei poeziei romanesti; prin universul ei, in contemporaneitatea scriitorului, cu marile ei semne de intrebare si prefaceri ce au hotarat cursul istoriei din zilele noastre.
Poet liric prin excelenta. Poezia confesio-meditativa, expresie a geniului national romanesc.
Creativitate inedita. Inovatie lexicala ce strabate toate straturile limbii; putere de plasticizare metaforica; fraza poetica, cu distorsiuni sintactice.
Energie expresiva, fantezie fecunda.

COORDONATE ALE VIETII SI OPEREI

tudor Arghezi este pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu, al carui supranume de scriitor este derivat de la vechea denumire a raului Arges (Argesis).
Poet, publicist si prozator, Tudor Arghezi a desfasurat o indelungata si sustinuta activitate literara, timp de mai bine de saptezeci de ani.
A publicat la 16 ani, in "Liga ortodoxa" (1896), sub semnatura Ion Theo, versuri mult elogiate de Alexandru Macedonski.
Cel mai simbolist dintre ciclurile sale de versuri ramane cel intitulat "Agate negre", integrat apoi in primul volum. Ulterior, va constesta el insusi simbolismul, mai ales pe cel grandilocvent si romantios, scris de Ion Minulescu, talentul sau poetic inaltandu-l deasupra curentelor literare cu care a venit permanent in contact.
A avut o copilarie nefericita, pe care si-a detestat-o, si o tinerete contradictorie, retragandu-se pentru un an din viata civila si devenind calugar la Manastirea Cernica, semn al crizei religioase pe care a traversat-o.
Acest debut promitator este intrerupt insa vreme de aproape zece ani, pana in 1904, cand scoate, in colaborare cu V. Demetrius, revista "Linia dreapta".
Este un alt debut in creatia lui Tudor Arghezi, care inca nu s-a desprins de influenta macedonskiana a primelor compuneri, debut ce prefigureaza fizionomia maturitatii sale lirice de mai tarziu, in alta privinta.
Poetul este un macedonskian, cu substanta lirica a unui romantic, cu multa vigoare in limbaj ("Agate negre", "Ruga de seara").
Mai activ in publicistica, din 1911, incisiv pamfletar, cu activitate petica discontinua, notoriteatea lui Tudor Arghezi creste prin ceea ce seneaza in "Viata romaneasca", "Facla", "Seara", "Cronica", "Cuget romanesc", "Natiunea", "Bilete de papagal", publicatii cu orientare social-politica si literara democratica, in care initiaza o specie literara noua, numita "tableta".
Pe linia reportajului liric, din activitatea publicistica a scriitorului, sunt paginile de proza acida din "Poarta neagra" (1930) si versurile din "Flori de mucigai" (1931), pe care George Calinescu le considera "lipsite de orice ecouri straine", "opera de rafinament, de subtilitate artistica".
Debutul in volum se produce mai tarziu, la aproape 50 de ani, prin publicarea, in 1927, a vlumului de versuri "Cuvinte potrivite", fapt care a marcat o data importanta in istoria poeziei romane moderne.
Primit cu antipatie de cercurile oficiale, burgheze, contestat ca poet pentru "obscuritatea" si violenta limbajului, considerat nepoetic, apreciat cu elogii, ca un "nou Eminescu", de alti critici (Mihai Ralea, George Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu), Tudor Arghezi se impune in viata literara romaneasca cu marea sa personalitate.
Raspunsul poetului in fata acestor discutii aprinse a fost o staruitoare si rodnica munca de creatie, materializata in alte volume de versuri si proza, si in activitatea publicistica, protestatara si constructiva in acelasi timp.
Volumul din 1927 a fost urmat de "Flori de mucigai" (1931), rod artistic al experientei detentiei petrecute in inchisoarea Vacaresti, ca urmare a faptului ca luase atitudine impotriva Germaniei fasciste.
Celor doua volume remarcabile le-au urmat: "Carticica de seara", devenita ulterior "Versuri de seara" (1935), "Hore" (1939), "Una suta una poeme" (1947), "1907 - Peizaje" (1955), "Cantare omului" (1956), formand lirica sociogenica a autorului, "Stihuri pestrite" (1957).
In 1959 apare editia bibliofila "VFersuri", care aduna aproape intreaga creatie lirica argheziana anterioara. Publica apoi "Frunze" (1961), "Poeme noi" (1963), "Cadente" (1964), "Silabe" (1965), "Ritmuri" (1966), "Noaptea" (1967), realizand o creatie beletristica impresionanta, incheiata chiar in anul mortii sale.
Intre anii 1961 si 1967, Tudor Arghezi pregateste cu migala si da la iveala nu mai putin de 16 volume din editia definitiva "Scrieri".
Este uimitor faptul ca intre 75 si 87 de ani, vitalul poet a creat cele mai complexe poeme din creatia sa si cele mai sensibile versuri de dragoste. El s-a afirmat si ca prozator, realizand opere narative, descriptive si memorialistice: "Icoane de lemn", "Poarta neagra", "Tablete din tara de Kuty", "Cu bastonul prin Bucuresti", "Pagini din trecut", "Lume veche, lume noua", "Ochii Maicii Domnului", "Cimitirul Buna-Vestire", "Lina" (ultimele trei fiind romane).
S-a afirmat si ca dramaturg, impunandu-se cu o comedie satirica intitulata "Seringa" (1943), alaturi de "Negutatorul de ochelari", "La comisariat" etc. (antologate in volumul "Teatru", din 1966).
A murit la 14 iulie 1967, fiind inmormantat, conform vointei proprii, in gradina casei sale de la Martisor.
Poet cu o activitate prodigioasa (membru al Academiei din 1955, distins cu inalte titluri onorifice ale tarii, deputat in Marea Adunare Nationala, sarbatorit la varsta de 85 de ani ca poet national, an in care i s-a conferit "Premiul Herder" al Universitatii din Viena), Tudor Arghezi a scris cu o rara constiinta de artist-cetatean.


"E miraculos -marturisea Arghezi- cuvantul, pentru ca la fiecare obiect din natura si din inchipuire corespunde un cuvant. Vocabularul e harta prescurtata si esentiala a naturii si omul poate crea din cuvinte, din simboluri, toata natura din nou" (in "Tablete de cronicar", 1960).

ETAPELE LIRICII ARGHEZIENE

1. O prima etapa s-ar configura intre anii 1904 si 1910
Anul 1904 marcheaza un progres in largirea orizontului sau poetic, sub raportul tematicii si al realizarii artistice. Unele influente eminesciene, evidente in primii ani ai creatiei sale literare, se oglindesc si acum. De altfel, influentele lui Eminescu se exercita asupra lui Tudor Arghezi, mai ales in poeziile de dragoste, pana in preajma primului razboi mondial.
Tot pe atat de evidente se dovedesc a fi si influentele poetului francez Charles Baudelaire, pe care Tudor Arghezi il studiase temeinic in anii anteriori, si care se vor exercita pana tarziu asupra creatiei lui. Poeziile din "Agate negre" sunt, dupa cum aprecia Eugen Lovinescu la vremea sa, de "inspiratie larga si respiratie adanca".
Multe din temele majore ale liricii argheziene isi afla inceputurile inca in perioada dinaintea primului razboi mondial. Dramaticele framantari de mai tarziu se anunta inca de pe acum in poezii, ca: "Pe ploaie", "Nehotarare" si altele, dupa cum natura unor poezii ca "Blesteme" este prefigurata, de pe acum, intr-o "Dedicatie".
Atitudinea sociala a poetului este vizibila in poezii cum ar fi "Caligula", dupa cum numeroase poezii dezvaluie un fond erotic, iar altele il anunta pe razvratitul de mai tarziu (poezia "Ruga de seara").
In aceasta prima etapa se definesc cu claritate unele aspecte fundamentale ale liricii argheziene: coexistena a doua laturi interioare ale personalitatii artistului, alternarea macabrului si terifiantului cu suavitatea, un dramatism al nazuintelor contradictorii, neputinta poetului de a s fixa intre aspiratia catre lumina, catre cer si astri si aceea spre real, spre ceea ce este terestru. Poezia "Nehotarare" ilustreaza in mod semnificativ oscilatiile poetului in aceasta perioada.
Cu poezia "Belsug" (1916), "epocala" dupa aprecierea unor exegeti, Tudor Arghezi paseste intr-o alta etapa a liricii sale, cea cu adevarat argheziana. Ea indica, asemenea unui hotar despartitor, un moment de cotitura numai in ceea ce priveste evolutia mijloacelor de expresie ale poetului, caci Tudor Arghezi se va realiza de acum inainte in forme de o noutate launtrica exceptionala.
Dupa aprecierea criticului Serban Cioculescu, "Belsug" este "prima poezie argheziana cu un caracter mai colturos si abrupt, care rupe cu fluenta armonioasa din acea vreme".

2. Intre 1920 si 1927
In cea de-a doua etapa a evolutiei liricii argheziene, universul poetic arghezian cunoaste reliefuri noi, realizari cu puternice rezonante in lumea contemporana prin ineditul lor si expresia lirica ce rupe cu traditia literara romaneasca. Este epoca "Psalmilor" (1923 - 1927), a unor poezii despre moarte ("De-a v-ati ascuns...", "Blesteme") si a altora care uimesc prin puterea de plasticizare a imaginilor, prin vibratia cuvintelor poetice, prin dreptul de cetatenie pe care poetul il acorda unor cuvinte, considerate pana atunci nepoetice, degradate, eliberandu-le acum din vechi inchisori academice.

3. Intre 1931 si 1940
Poetul patrunde acum in alta lume, pe care o exploreaza cu ochi de pictor si de poet liric, este lumea oamenilor din inchisori, de la periferia societatii, o lume de infern social, pe care Tudor Arghezi o infatiseaza intr-o maniera foarte caracteristica artei sale.
Daca, poetic si spiritual, volumul "Cuvinte potrivite" detine primatul, in schimb "Flori de mucigai" reflecta nota cea mai autentica a tehnicii artistice argheziene, a mijloacelor de expresie ale liricii sale. In acest sens, sunt revelatoare opiniile lui George Calinescu, expuse in numeroase imprejurari, precum: "Cu "Florile de mucigai", arta lui Arghezi se preface in asa fel incat, format, putem afirma ca poezia argheziana autentica, lipsita de orice ecouri straine, aci incepe".
Intre 1931 si 1940, diversificarea tematicii, a universului poetic arghezian face ca in procesul de creatie sa fie asimilate si alte teme, acelea ale "boabei si faramei", ale unui univers marunt, palid reflectat in epocile anterioare ale liricii sale. Este perioada in care, asa cum arata Tudor Arghezi in poemul in proza "Catre veac": "Inteleg multe lucruri pana aseara neintelese. Sunt voios si sprinten, culorile mele au inviat: am castigat! Am o patrie, am un camin!
Si scandurile din casa mea au inceput sa traiasca. Si incep si scaunele sa umble. Mi-a pierit golul si nu=mi mai e frica de ziua de azi, nici de ziua de maine... M-am sculat dintr-un somn greu si adanc si am rupt intinzandu-mi bratele cu pumnii stransi de o lene intunecata, radacinile marunte ce-mi prinsesera degetele de asternut".
Asezat, la Martisor, intr-o casa proprie, linistit si sigur de ziua de maine, in centrul universului sau poetic stau cei doi copii ai sai, care ii retin intens si indelung atentia si interesul patern si artistic. Viata de camin, cu indeletnicirile ei marunte, cu animalele domestice, gazele, plantele, florile, pasarile populeaza tablourile create de Arghezi in poeziile din acesti ani.
Rascolirile dramatice care-i stapaneau constiinta in anii anteriori, cu privire la problemele fundamentale de viata, se atenueaza acum, poetul gasind o oarecare alinare in iluzia ca Dumnezeu se afla aproape, in preajma lui, ca-i poate chiar vorbi.
"Carticica de seara" (1935), "Buruieni", "Hore" etc. sunt volume care-l impun pe Tudor Arghezi ca poet liric al unui univers marunt, al unei vieti cotidiene, al copilariei.
Dupa un moment greu al anului 1939, cand, bolnav fiind, viziunea sa poetica se intuneca, asa cum rezulta din tablourile cuprinse in ciclul "Spital", poetul e martor la ororile din timpul cotropirii tarii de catre armatele naziste, publicand, cu evidente reactii fata de situatia cunoscuta, ciclul "Letopiseti", care ar reprezenta, impreuna cu alte productii literare, ETAPA DIN ANII RAZBOIULUI IN EVOLUTIA LIRICII ARGHEZIENE.
Intr-o deplina maturitate poetica, Tudor Arghezi este dornic sa-si foloseasca resursele scriitoricesti, de data aceasta orientat de o conceptie stiintifica despre lume, conceptia materialista, care-i accentueaza pozitia combativa ("1907") fara de nelegiuirile din trecut si ii limpezeste rosturile lumii. Poetul gaseste acum raspuns la multe intrebari care-i rascolisera constiinta in trecut, dobandind o noua viziune asupra evolutiei omului pe pamant, fundamentata stiintific, dupa care implinirea nazuintelor si realizarea progresului se datoresc omului, mintii, harniciei, istetimii lui ("Cantare omului").
Cu celelalte volume, "Stihuri pestrite", "Cadente", "Frunze", "Noaptea", poetul revine uneori asupra unor teme mai vechi, dezbatute mai demult, asupra unor probleme si aspecte de viata, deovedind insa si acum, la peste 70 de ani, prospetime sufleteasca si potente artistice inepuizabile. Poezia lui capata un caracter militant mai pronuntat, cu un mesaj plin de raspundere. El se ridica, acum, la o treapta inalta de intelegere, de transformare a artei in instrument de lupta pentru infaptuirea visurilor unui intreg popor.
Momente de deceptie, dar nu de indoieli, apar in ultimele zile ale existentei poetului, cand inexorabila lege a vietii -moartea- se apropia fara crutare.


TEMATICA LIRICII ARGHEZIENE

Un loc important in lirica argheziana il ocupa poezia de inspiratie religioasa.
Drama absolutului il stapaneste aproape toata viata, atingand culmi in anii imediat urmatori primului razboi mondial (1923 - 1927), ani in care apar cei zece "Psalmi" si numeroase alte poezii, care, sub o forma sau alta, reflecta aceeasi puternica tensiune morala. Drama cantarilor sale este lupta dintre credinta si indoiala, intre recunoasterea existentei unui Dumnezeu abstract, cu chip uman, asa cum e proiectat de constiinta poetului si, paralel, contestarea acestei forte supranaturale. Intre acesti doi poli, tribulatiile poetului se descopera intr-un mare numar de poezii care alcatuiesc ciclul "Cuvinte potrivite": zece "Psalmi", "Duhovniceasca", "Intre doua noupti", "Muntele maslinilor", "Pia", "Heruvic", "Inchinaciune", "Priveghere" etc..
Ideea dumnezeirii, adanc patrunsa in constiinta poetului, a ramas contanta si mai tarziu, chiar in volumele "Stihuri de seara", "Hore" sau altele.
Sunt momente cand increderea poetului in existenta lui Dumnezeu se clatina, cerand dovezi materiale: "In rostul meu Tu m-ai lasat uitarii/Si ma muncesc din radacini si singur,/Trimite, Doamne, semnul departarii,/Din cand in cand, cate un pui de inger/Sa bata alb din aripa la luna,/Sa-mi dea din nou povata ta mai buna".
Uneori i se pare ca dumnezeirea exista, iar alteori se indoieste profund, total, dorind fierbinte implinirea idealului suprem: "Vreau sa Te pipai si sa urlu: "Este!" ".
Cu timpul, in poezia "boabei si a faramei", poetul ajunge la o conceptie aproape panteistica, considerand ca forta divina patrunde in tot ce ne inconjoara, in toate moleculele vietii, in toate vietuitoarele si ierburile pamantului. Dumnezeu e parca aproape de poet, stau impreuna la sfat, e imprejurul sau si in ograda vecinului. Aceasta ii aduce pentru moment alinare, o atenuare a zbuciumului sau launtric.
In 1959, dupa aparitia volumului "Cantare omului", poetul, intr-un ultim "Psalm", contesta existena dumnezeirii, denuntand chiar iluzia cautarii lui Dumnezeu: "Inviersunat de piedici, sa le sfaram imi vine;/Dar trebuie,-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu Tine".

O alta latura fundamentala a universului poetic arghezian se manifesta in POEZIA CU CARACTER SOCIAL.
Tudor Arghezi a fost intotdeauna un reazvratit impotriva ordinii si institutiilor burgheze, impotriva autoritatii de stat din vechea oranduire, impotriva regelui, a guvernantilor, a spoliatorilor, a necinstei si inechitatii sociale: "Ruga de seara", "Caligula", "Testament", "Belsug", "Plugule", "Intoarcerea in tarana", "Inscriptie pe o usa", "Inscriptie pe o casa de tara", "De-a v-ati ascuns...", "Flautul descantat", unii "Psalmi", "Letopiseti", "1907".

POEZIA "BOABEI SI A FARAMEI" domina lirica argheziana in anumite epoci, prin evocarea miracolului cotidian al lumii necuvantatoarelor care-i populeaza tablourile poetice, prin arta sa cu care poetul se distinge in descrierea miniaturalului. "Carticica de seara" (1935) reprezinta un moment esential in latura universului marunt, spre care Arghezi isi indreapta cu insistenta atentia.
Pe un ton familiar, poetul isi propune sa alcatuiasca "o carte mica", o "carticia". Pentru aceasta:
"Din slova am ales micile
Si din intelesuri furnicile.
Am voit sa umplu celule
Cu suflete de molecule,
Mi-a trebuit un violoncel:
Am ales un brotacel
Pe-o foaie de trestie-ngusta,
O harpa: am ales o lacusta".
("Cuvant")
In poezia "boabei si a faramei", poetul descrie miniatural albinele, in toata harnicia si iscusinta lor constructoare, o lacusta, capre, caini, cocosi, plante, flori, buruieni. Toate ii apar ca o minune a naturii, afirmata si multiplicata in infinitati de forme.
Dupa anul 1944, poetul revine pentru catva timp la acelasi univers, redescoperind minunile lumii. Sufletul poetului "se copilareste", intrand in gradina:
"Fa-te, suflete, copil
Si strecoara-te tiptil
Prin porumb cu mot si ciucuri,
Ca sa poti sa te mai bucuri".
("Creion")

"Flori de mucigai" (1931) ne introduce intr-O LUME DE INFERN SOCIAL. Volumul aduce, pe primul plan, o lume bolnava, narata sau descrisa, inedita pentru literatura romana, purtand adesea, in viziunea poetului, marca celui mai crud realism.
Poeziile din acest ciclu reflecta suferinta sociala si biologica, universul unor existente indepartate de societate si aflate sub stigmatul infamiei.

POEZIA DE DRAGOSTE ocupa un loc important in evolutia liricii ui Tudor Arghezi. Doua etape se pot distinge in cadrul acestei poezii: una dominata de sentimentul nostalgiei, al neimplinirii, iar alta, de mai tarziu, plina de afectiune si caldura, poezia implinirii si a satisfactiei sentimentului de dragoste familial: "Crioanele", "Cantare", ciclul "Logodna" ("Inviere"), "Mirele", "Dragoste".


"Ramane-un mag al lumii, un alchimist, acel
Ce-a injugat cu-n zambet azurul la injurii
Cu subtirimi de inger al puse-n gura urii
Mascara grea de aur cu nimbul pur la fel".
(Vasile Voiculescu, fragment din poezia "Tudor Arghezi")