POATE CÂNDVA...
Poate cândva voi avea material (precum acesta) pentru o nouă carte (inspirată de ceea ce am scris în grupul Ficțiuni reale):
Pantofi roșii
Pantofiorii roșii erau, de-acum, ai ei. Îi primise de la părinți, de ziua sa, când împlinise șase anișori. Îi plăcea să-și vadă chipul oglindit în ei. I-ar fi vrut mereu în piciorușele sale grăsuțe, i-ar fi vrut să-i simtă chiar și când era în pătuț. Dar nu, noaptea trebuia să se descalțe. Trebuia să se descalțe chiar de la intrarea în casă, să-și ia papuceii, să-și schimbe ciorăpeii, hainele de grădiniță. Așa făcea de fiecare dată. O asculta pe mămica ei, care îi punea pantofiorii să se odihnească.
(504)
Jurnalul unui uituc incurabil
Își pierduse mama. Se grăbise să plece pe drumul fără de-ntoarcere și lăsase un gol în sufletul lui. Încerca să treacă peste amintirea acelei zile. Când se apropia ziua cu pricina, începea să cânte, începea să scrie. Chiar dacă era afon, cânta. Cânta până uita de el, cânta până îl durea gâtul. Apoi scria. Scria tot ce-i trecea prin cap, gânduri, idei puse în versuri și proză. Primise chiar premii pentru acele poeme și texte epice. Erau multe: Frânturi de gând. Frânturi ale inimii sale.
(490)
Aer curat
Trăia la munte. Spăla și deretica prin casă. Spăla cu Dero Alpin. Mirosea a curat în toată casa. De la haine, la podele și perdele. Era o plăcere să stai în căsuța aceea construită din lemn rezistent de fag, dat cu substanță ignifugă. Era căsuța ei de vară. De concediu. Trăia, cu adevărat, în concediu. La bloc, era altceva. Blocul era în oraș. Oraș poluat, cu câte 3-4 mașini per cap de locuitor… Cu toate acestea, ea nu avea mașină. Nici vecina ei de la parter nu avea mașină. Nici prietena ei.
(497)
Zidul (II)
Micuța ieșea, din când în când, afară și se juca. Se înălța pe vârfuri și începea, cu grijă,să scrijelească peretele casei. Îi plăcea creta colorată, îi plăcea să facă floricele și iarbă, copaci și pământ, soare și nori, cer și zburătoare albe, elegante. Toată fațada casei găzduia, mândră, primăvara, chiar și în miez de iarnă cu ger și nămeți. Părinții erau bucuroși și nu o certau niciodată. Până la urmă, micuța crescu și deveni cea mai cunoscută și apreciată pictoriță din oraș.
(484)
Zidul
Deși o cunoștea bine și îi ceruse sinceritate, să-i vorbească, atunci când Doriana simți nevoia de a fi ascultată, Miriam o repezi tăios. S-a înălțat o barieră între ele, de la pământ la cer, Doriana s-a închis în ea și de atunci își urlă durere și tristețe, lucru de neînțeles pentru Miriam, care o ocolește și nu-i acordă atenție decât ca unui străin. Și au fost clipe senine, de mângâiere, clipe cu dragoste și îmbrățișări de mamă. Doriana se întreabă dacă a fost un vis. Acum e-o dramă. Inimă rănită și bolnavă.
(516)
Ultima zi de liceu
Gata, am terminat. Cele douăsprezece clase le-am terminat. Cam de multișor, ce-i drept, anul trecut s-au împlinit chiar treizeci de ani, însă îmi amintesc și acum acea zi plină de emoții, în care toți, elevi și profesori, zâmbeam și plângeam, în același timp. Ne-am spus lucruri frumoase, am făcut mii de fotografii pentru veșnicie, ne-am promis să nu ne uităm, ci să ne reîntâlnim măcar o dată la zece ani. De uitat, nu ne-am uitat, ne-am regăsit pe facebook, de revăzut - ne-am revăzut în mediul virtual.
(507)
O ușă întredeschisă (3)
Când clipele se scurg spre final și nu ne rămâne decât să ne luăm ”La revedere!” de la vechiul an, îmbătrânit de-acum, ca un moșneag cu părul alb, sufletele totuși ne tresaltă de speranța că Anul Nou, ce va să bată în curând la ușile noastre - și căruia se spune că trebuie să i le lăsăm deschise în noaptea dintre ani, spre a poposi victorios în locuința fiecăruia dintre noi -, va aduce cu el sănătate, pace, binecuvântate bucurii, bună sporire întru toate, prosperitate și dorințe împlinite. Vi le doresc tuturor!
(516)
O ușă întredeschisă (2)
Se crăpase de mult de ziuă, dar stăpâna sa nu era pe nicăieri, prin casă. Atunci, Miaunica lovi ușor cu lăbuța în ușă și aceasta se întredeschise, lăsând-o să pătrundă în bucătărie, unde fu întâmpinată cu veselie de cea care o îngrijea și o iubea nespus de mult. Mâncărica, pregătită cu drag, o aștepta în castronașul galben-verzui și ea începu să toarcă, astfel arătându-și mulțumirea. După ce lipăi din castronel, se apropie de picioarele stăpânei, de care se frecă. Stăpâna o luă în brațe și o dezmierdă îndelung.
(516)
O ușă întredeschisă (1)
Spera ca anul următor, reușind să termine de scris cartea în amintirea mamei sale, va găsi și sponsori, pentru a o publica. Așadar, se întreba cine o va ajuta în proiectul acesta al sufletului său. Își dorea foarte mult să i se împlinească visul, pentru că în luna martie aveau să se împlinească șase luni de când Dumnezeu o ridicase la Sine pe mămica ei, cea mai dragă ființă de pe Pământ. Chiar își imagina cum avea să fie la apariția cărții: la Institutul de Medicină la care activase mama ei, cu lume multă.
(512)
Aveți și pe roz?
Mașinile plecară în trombă din curtea Palatului Regal, îndreptându-se spre Aeroport. Pe pistă, regele Edward și regina Paige fură întâmpinați de prim-ministru și de guvernanți. Li se ură o lună de miere superbă, cu soare și bucurii. La îmbarcarea în avion, regele îi propuse pilotului să-i ducă pe plaja roz din Țara Nisipurilor Aurii. Dorința le fu pe dată îndeplinită, în numai cinci ore aterizând într-un loc feeric, romantic. Paharele cu șampanie, aduse de valet, îi așteptau așezate pe masă, în umbrar.
(507)
A fost odată ca niciodată
A fost odată, iar dacă nu ar fi fost, de-atunci încolo s-ar fi aflat, cu siguranță, lucrul acesta. Erau ele două, mamă și fiică, și iubirea lor mare. Mama își iubea fetița ca pe ochii din cap, copila își iubea mama și îi era recunoscătoare că nu o abandonase nici când s-a născut, nici când a fost foarte bolnavă și nu putea să meargă. Și-au fost sprijin, una alteia, mereu, au zâmbit, au mai vărsat o lacrimă - două, dar nimeni nu le putea despărți. Doar moartea, dar aveau să se regăsească Sus, la Dumnezeu.
(509)
(Sper! Sper ca Dumnezeu să-i dăruiască mamei un colțișor de Rai, iar eu s-o reîntâlnesc și să-i fiu alături și în veșnicie!)
Interogatoriu
De puțin timp, tânăra și-a pierdut mama și se tot gândește și se întreabă... Mama îmi era puterea și rațiunea de a fi, era Raiul meu... Mi-e dor de ea, un dor imens, un dor care doare și usucă inima... De ce nu mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunile, ca să se faca bine? Sau Măicuța Domnului, la care avea multă evlavie? L-am rugat și pe Sfântul Nectarie să o ajute, l-am rugat și pe Sfântul Efrem cel Nou și degeaba. Nu Dumnezeu are puterea de a-i vindeca pe oameni? De ce nu a salvat-o și pe mămica mea?
(502)
Ultima scrisoare
Nu vreau să fie pentru ultima dată când îți scriu! Te iubesc, mămica mea dragă, și îmi doresc, din suflet, să te faci bine, să-ți revii, să te vindeci! Tu ești o luptătoare, mămica mea dragă! Mereu ai luptat, pentru toți! Acum, te rog: luptă pentru tine! Eu mă rog să te faci bine! Mă ard ochii de dorul tău, mi-e dor să te am în preajmă, să te găsesc acasă, să am un motiv pentru a reveni unde locuim. Mămica mea scumpă, îngerul meu pământesc, te rog să lupți! Ești atât de bună, am nevoie de bunătatea ta!
(507)
(Când încă mama trăia, dar era internată în spital...)
Pastila magică
Își dorea un medicament magic, care să-i facă pe oameni sănătoși, puternici, optimiști. De aceea, după luarea bacalaureatului, dădu admiterea la Facultatea de Farmacie, unde intră printre primii douăzeci. Încă din timpul vacanței, se puse pe cercetat. Mergea la singura bibliotecă deschisă din oraș și căuta studii, documente referitoare la cum să realizeze comprimatul magic. Și-l dorea urgent, pentru a i-l administra mamei, care era suferindă. Până la urmă, îl realiză, salvându-și îngerul pământesc.
(503)
Pălărie (3)
Tacticos, își scoase pălăria și și-o puse pe genunchi. Funda ei mare, maronie, ale cărei panglici atârnau neobișnuit de mult, până la mijlocul spatelui, când și-o punea pe cap, îi dădea un aer tineresc, modern, deși pălăria era simplu croită, păstrând linia clasică. Se așezase de mult timp pe scaun, însă, uimită de câtă lume întorsese capul spre ea, pentru a o admira, de-abia atunci sesiză că trebuia să-și pună și masca la gură, căci se afla în sala de așteptare a spitalului. Mască maronie, asortată la pălărie.
(516)
Pălărie (2)
Erau aliniate, frumos, pe catedră. Gânditoare, priveau spre copiii ce aveau să le folosească în acea oră de curs, la care se anunțase chiar și inspecția. Erau colorate divers, făcute din carton, peste care, croitoreasa pricepută, lipise o stofă de cea mai înaltă calitate: verde, galbenă, albastră, roșie, albă și neagră. Pălăria albă reprezenta obiectiv datele și faptele, cea neagră pesimismul, cea roșie emoțiile, imaginația și intuițiile, cea galbenă optimismul, cea verde creativitatea, cea albastră controlul.
(515)
(Poți preda, la clasă, la orele de literatură română, folosind metoda Pălăriile gânditoare! Este o metodă îndrăgită de copii, se apelează la ea la clasele a V-a - a VI-a, în special).
Pălărie
O primise de ziua ei și îi plăcea tare mult: crem-verzuie, cu panglică verde, se asorta și cu acel costum crem, pe care și-l cumpărase cu ceva ani în urmă, dar și cu cel verde, cumpărat în anul ce tocmai trescuse. Era elegantă. Îi stătea bine și se bucura mult să vadă aceasta. O purta cu drag, iar uneori, când venea acasă, spre seară, îi părea rău că se desparte de ea. Avea grijă de ea, o ștergea de praf și o așeza frumos în șifonier. Îi amintea mereu de cea care i-o dăruise. Pălăria ei cea frumoasă.
(505)
Noul meu hobby
Eu nu mă pricep să desenez sau să pictez. Îmi place, în schimb, să colorez, să combin culorile într-un mod special și plăcut, astfel încât să placă privirii și sufletului. Așa se face că, de puțin timp, am început să colorez diverse: mandale, Sfinți cu trăsăturile conturate. Îmi mai ies, uneori, și desenele personale, în care pun mult suflet și pe care le dăruiesc, cu inima deschisă, sărbătoriților zilei: mamei, părintelui duhovnic, prietenelor, prietenilor. Un dar de suflet, care face mai mult decât cele scumpe.
(518)
Când eram mic (3)
Am cunoscut-o, într-o vară de vis, la Costești. Faptul că aflasem despre dumneaei că este director de școală și profesor de română, mă paraliza și nu puteam să mai articulez niciun cuvânt în preajma sa. Salvarea venea, mereu, de la verișoara mea, care-i spunea să nu-mi mai pună atâtea întrebări, pentru că nu mai pot de emoții. Mi-am dat seama, într-un târziu, într-adevăr, că nu mânca copii. M-am bucurat și m-am decis, pe loc, să păstrez tradiția familiei, devenind, într-o zi, profesor. Dorința mi s-a împlinit.
(515)
Când eram mic (2)
Într-a șasea, m-am îndrăgostit, iremediabil, de disciplina limba și literatura română. Văzând și scara profesorilor din școală, pe unde noi, elevii, nu aveam voie să urcăm decât atunci când eram elevi de serviciu pe școală și în vacanțe, mi-am dorit, din tot sufletul, să ajung profesoară. Examenul de admitere în treapta I de liceu l-am susținut pentru filologie-istorie. Facultatea aleasă a fost Filologia. Acum predau limba română și vreau să-i semăn profesoarei și dirigintei mele din gimnaziu, Rovența Valeria.
(516)
Când eram mic (1)
Printr-a treia, începusem să tatonez terenul, pentru a vedea ce meserie mi se potrivește. Coaforul, frizeria îmi făceau cu ochiul, la momentul respectiv. Am început cu păpușile: le-am tuns bretonul, băiețește. Mai întâi am exersat pe păpușa surorii mele. Care s-a supărat și nu înțelegeam de ce. Bine, păpușa nu arăta formidabil așa, cu bretonul tăiat. Apoi, am încercat să-mi fac eu bretonul. A ieșit cam strâmb. Mi-am pus o căciulă pe cap și m-am culcat. Mama, când m-a văzut, a zâmbit. A doua zi m-a dus la frizerie.
(519)
1984 (1)
Stătea în pat și se gândea la ziua ei de naștere, ce avea să fie peste doar trei zile. Urma să împlinească 12 ani, trecuse în clasa a VI-a, iar sora ei, mai mare, în urma examenului de treapta I (admiterea la liceu), intrase între primii zece. La un liceu foarte bun din Capitală, la un profil râvnit de mulți elevi (matematică-fizică). Daiana se hotărî însă, în acea clipă, că ea va susține examenul de admitere la liceu la profilul filologie-istorie, pentru că îi plăcea foarte mult limba română. Zis și făcut.
(513)
3, 2, 1, și (2)
Trenul accelerat 321 trecea, oprind în gara de la marginea satului, fix la ora trei, două minute și o secundă. Rămânea acolo preț de șase minute și peste 321 de secunde urma să ajungă la destinație. În București. Claudiei îi plăcea să urmărească trenul din fundul grădinii sale, încă de mică, făcându-le cu mâna călătorilor ce își scoteau capul pe fereastră și admirau frumusețea peisajului de vară. Nici iarna nu lipsea Claudia de la acest spectacol, care o încânta. Numai că oamenii priveau din spatele ferestrelor.
(517)
3, 2, 1, și
...aparatul de fotografiat fiind fixat pe trepied și programat la secundă, zbârnâi când începu să lumineze încăperea cu blițul său, surprinzînd sentimente și emoții, clipe de bucurie și de euforie de neuitat. O fotografie pentru veșnicie și zâmbete pentru eternitate. Emoția de a fi toți, împreună, după mult timp, bucuria de a fi, de a-l avea pe cel drag și iubit lângă sine, euforia clipei magice, dusă în viitor prin intermediul unui aparat nu tocmai minuscul. Bucuria de a fi în prezent pentru viitor.
(505)
Războiul de 10 minute (2)
Nu-i plăceau deloc muștele, iar vara numai muște intrau pe ușă. O deranjau, chiar și când citea. Bâzâitul lor era enervant. Se lupta minute în șir ca să le dea afară, deschidea până și geamul, ca să se facă curent, pentru ca muștele să părăsească încăperea. Ieșeau, până la urmă. Ori ele oboseau, ori nu le plăcea atmosfera din casă prea mult (intelectuală, pentru că Georgiana citea, se pregătea pentru examen). Doar câte una, mai îndrăzneață, rămânea. Dar își găsea sfârșitul sub plici. Liniștea se așternea plăcut.
(517)
Toate drumurile duc la Roman (1)
Roman era băiețelul acela de un anișor, blonduț, cu ochii de un albastru senin, precum cerul primăvara. Fusese abandonat de mama lui în spital și pentru că era atât de drăgălaș, tot personalul medical îl îndrăgea. El nu cunoștea tristețea, era mereu cu zâmbetul pe buze, iar când zâmbea, două gropițe îi apăreau în obrăjorii mirosind plăcut a dulceață de căpșuni. Se lipise cu sufletul de cei ce mereu veneau la pătuțul lui și îl dezmierdeau. Toate drumurile celor mari duceau la micuțul și simpaticul Roman.
(508)
Cele trei obiecte (2)
Ca să scape de urgia ce se abătuse deasupra satului său, George se grăbi să arunce, înspre apa învolburată, care deja ieșise din matcă, pieptenul cumpărat în târg de la țața Ioana. Apoi, întors cu fața spre est, își făcu, smerit, o cruce și înfipse, la margine de sat, crucea cioplită în lemn de tei și sfințită la biserică de cu seară. Înspre nord, aruncă batista. Pentru că ea simboliza despărțirea. Despărțirea de urgiile naturii. Spuse un Doamne, ajută, se închină și o porni cu încredere spre casă.
(503)
Cele trei obiecte (1)
Micuța Roberta, la un an de la nașterea sa, la tăierea moțului, fu gătită de părinți și nași, iar acum se afla, în zi de mare sărbătoare, în centrul atenției tuturor. I se puseseră pe tavă diverse obiecte, cu semnificație aparte, iar din toate se grăbi să aleagă stiloul, stetoscopul și muzicuța. Părinții rămaseră muți de uimire, neștiind cum să interpreteze alegerea muzicuței. Se întrebau dacă va putea fi, în același timp, medic și muzician, dacă va practica medicina și va fi și o cântăreață recunoscută.
(510)
Cel mai scurt metraj (2)
Flori, iarbă, pomi fructiferi. Și o pătură, iar pe pătură, întinsă la soare, o fetișcană de cincisprezece ani, citind. Citind din lectura obligatorie, pregatindu-se pentru teza de la limba și literatura română. Îi plăcea, Georgianei, să învețe afară, așezată pe pătură, în mijlocul grădinii, deasupra căreia tril de întraripată veselă se auzea. Natura întreagă se bucura când o vedea că studia. Soarele o răsplătea, mângâindu-i chipul senin și sufletu-i plin de visuri nerostite încă.
(486)
Cel mai scurt metraj
O secundă, doar atât. Într-o secundă, dintr-un om sănătos, vesel și plin de viață, a devenit ursuz, trist, absent, uituc. Distras de televizor, atunci când era deschis. Neatent și fără putere de concentrare prea mare. Toate acestea de la un banal leșin. Un leșin care i-a împărțit viața în două: lumină şi cădere în hăul cel mai adânc. O secundă în care totul s-a năruit. Totuși, speranța moare ultima. Speranță de mai bine, de vindecare. Credinţă, nădejde și dragoste să fie. Nădejde.
(485)
(scrisă după ce mama a leșinat de trei ori... Iar după al treilea leșin nu mai putea să vorbească bine, nu-și amintea multe... Dar, după 15 ședințe de oxigenare hiperbară, își revenise - și încă foarte bine! Dar au fost altele...)
Unde duc aceste scări? (3)
Dragul meu, i se adresă bunicul lui Sebastian, luându-l pe genunchi și trecându-și degetele prin buclele blonde ale băiatului, urcând din treaptă în treaptă, vei reuși să atingi scopul ultim al omului creștin: mântuirea. Fiecare etapă a vieții este o mică scară, care ne urcă spre Rai sau ne coboară spre Iad. Bunătatea, rugăciunea, gândul bun, ne ajută să suim spre Rai; ura, minciuna, lenea, răutatea ne coboară la Iad. Tu trebuie să fii bun, să înveți, să-ți asculți părinții, să te rogi. Așa ne vom întâlni în Rai.
(519)
Unde duc aceste scări? (2)
Georgian își întrebă nedumerit părintele unde duc scările din fața lui. I se făcu inima cât un purice, pentru că scara avea o casă slab luminată, iar umbrele ce se profilau pe ziduri îți făceau pielea de găină. Își strânse tare tatăl de mână și o porni în urcușul spre necunoscut. Îi tremura sufletul. Într-un final, ajunseră sus. I se lumină chipul: era ziua lui și toți cei din blocul turn îi făcuseră o surpriză: îi amenajaseră pe terasă un loc unde să-și serbeze aniversarea, cu invitați surpriză, cu tort, jucării.
(520)
Unde duc aceste scări? (1)
Ajunsă în Palatul din Sibiel, Georgiana salută bodyguarzii aflați la intrare, care, politicoși, o poftiră înăuntru. După oficialitățile impuse de vizitarea unui muzeu deschis publicului, se văzu în Sala Pașilor Mărunți, unde admiră mobilier, tablouri, oglinzi impunătoare, din cristal veritabil. Vizită sală după sală, își imagină multe, se visă prințesă, se odihni, cu gândul, în baldachinele colorate vesel, pentru o clipă relaxantă. La sfârșit, aflată în fața unor scări, se întrebă unde duc acestea la etaj.
(520)
Am o cabană în pădure (2)
Visase la ea de când era mică și acum o avea: din lemn de brad, cu două cămăruțe și un living generos, cu terasă, șezlong, hamac și pat de campanie. O umbrelă imensă acoperea jumătate din terasă, iar o grădină minunată cu flori în multe culori, care bucurau si încântau sufletul și ochiul, o înconjura. La fel, pădurea. Își aștepta prietenii, la fiecare sfârșit de săptămână, și se anima, la foc de tabără, la ceas de povești și cânt aducător de mulțumire și de pace picurată în străluminări de gând și de privire.
(516)
Am o cabană în pădure
Când a ajuns să lucreze la Comandamentul Trupelor de Parașutiști, nici prin cap nu-i trecea că totul era superb acolo: angajații își aveau birourile în două cabane, înconjurate de o pădure. Iarna era ca în basme, cu neaua pe ramuri și zăpada în curtea unității. Ziceai că ești la munte. Primăvara, era o plăcere să lucrezi cu geamul deschis, în tril de întraripată, în mireasma florilor, ce-și deschideau petalele, rând pe rând, și a pământului reavăn, trezit la viață, primenit. Daiana își lua energia din natură, mereu.
(520)
2+2=5
Cu ochii luminați de zâmbet, Gabriel se apropie de mama lui și îi arătă lucrarea dată la fizică. Scăpase de data aceasta. Nu-i plăcea această materie și se străduia, dar nu putea mai mult, nu se pricepea la probleme. Teoria îi adusese multvisatul cinci. Avusese patru subiecte, două de teorie și două probleme. De probleme nici nu se atinsese. Mama îi tăie din bucurie spunând că doamna a greșit, pentru că două puncte, plus două puncte fac cinci doar în basme. Însă mama uita de punctul din oficiu, care conta. Mult.
(518)
Telecomanda cu puteri supranaturale (1)
Gri-metalic, cu butoane nenumărate, unul roșu, unul albastru, unul galben, unul verde. Și încă multe taste, cu cifre, de la zero la nouă. Se întreba la ce ar putea folosi. O primise la șapte anișori. Nașii îi spuseseră să o păstreze și să o folosească în caz de nevoie. Acum o redescoperise printre jucăriile urcate în pod. Apăsă pe butoane și apăru duhul lămpii lui Aladin, care o făcu să ajungă, rapid, în satul bunicilor, acolo unde își dorea să-și petreacă vacanța ce de-abia începuse.
(490)
Vama Veche (2)
Cu nisip în plete și soare în priviri, cu apa șiroindu-i pe trupul atletic, Corin se îndreptă spre șezlongul pe care-l aștepta, nerăbdător, Tzuky, un bichon alb, cu ochi negri, inteligenți și cu părul alb, câîrlionțat. Deși își lătrase cu foc stăpânul, nu putuse să-i atragă atenția, datorită euforiei pe care Corin o trăise în valurile înspumate ale mării. De șezlongul lui se apropiase Crina, tânăra blondă ce-i dăruise, în trecut, sub un clar de lună, chitara. Zâmbiră. Se regăsiră. În Vamă. Mereu aceeași.
(510)
Vama Veche (1)
Ajuns pe litoral, nedespărțit de chitara care-i alina tristețile și îi amplifica bucuriile, își căută un loc de cazare, în acord cu trăirile sufletești pe care le cunoștea de o bună bucată de timp. Așa ajunse în Complexul Vilele Mării din Vamă. Veche și în același timp nouă, regăsea Vama plină de aceeași efervescență tinerească, care o caracteriza de multă vreme, încă de când el, un tinerel ieșit de pe băncile liceului, își petrecu vacanța, singur, pe plajă, respirând calmul de după intrarea la facultate.
(511)
E un miracol (1)
După-amiază de aprilie. Muncă. Analize. Muncă. Sfârșit de program, dar cu rămânere peste ora de plecare acasă. Oboseală. Trebuia să înceapă și sesiunea, iar pentru asta începuse să învețe. Era la frecvență redusă. O senzație de sfârșeală. Văl negru înaintea ochilor. Nu a știut cum a căzut, însă a fost ajutată de cineva să-și revină. Lovitura la coloană a dus la hernie de disc si la pareza membrului inferior stâng. Rugăciunile, speranța și credința ei și a mamei au făcut o minune: și-a revenit.
(498)
Am să mă-ntorc bărbat (1)
David. Ultimul an în care armata era obligatorie. Pentru un an, David va fi soldat. A ajuns la Comandamentul Trupelor de Parașutiști, situat pe la Pădurea Băneasa. Se lucra în trei barăci acolo. Era ca la munte: brazi, aer curat, barăci din lemn. Un an de zile a învățat să facă salturi, a participat la aplicații militare, a tras cu arma, și-a învins temeri, a câștigat încredere în el, i-a ajutat pe toți cei ce aveau nevoie de așa ceva. S-a transformat într-un adevărat bărbat: demn, hotărât, de cuvânt.
(506)
La Căminul Cultural (2)
Tânără adolescentă, visătoare și îndrăgostită de viață, Daiana pășea cu siguranță, apăsat, în curtea Căminului Cultural. În curând, avea să aibă loc lansarea primei sale cărți de versuri și proză scurtă. Visase îndelung la acele clipe și iată-i dorința împlinită: evenimentul avea loc în satul bunicilor săi materni. Urcă treptele din stânga scenei și se îndreptă spre masa din mijloc, acolo unde exemplarele așteptau cuminți să fie împărțite. La ora începerii, sala de festivități era arhiplină. Aplauze. Bucurie.
(515)
La Căminul Cultural (1)
Parcă se vedea, prin perdeaua amintirii: mică, de 6 anișori, îmbrăcată în costumul popular țesut la război de bunica ei. Se grăbea spre centrul comunei, la Cămin, acolo unde toată lumea se strângea când era vreun spectacol sau când era vreo ședință. Acum urma să aibă loc serbarea grupei mari de la grădiniță. În curând, avea să-și ia zborul spre alte zări, spre altă etapă: școala primară. La serbare, la scenă deschisă, a cântat, a dansat, a recitat. I-a încântat pe consătenii ei. Multe aplauze i-a oferit publicul.
(518)
Pod (4)
Niciodată nu văzuse Dunărea atât de aproape, însă în anul acela fusese invitată de Cristina să-și petreacă sărbătoarea Sfintelor Paști la ea, la Galați. Prin urmare, a profitat de acest prilej. În a doua zi de Paști, pe podul plutitor, admira undele învolburate ale Dunării, se bucura de stufărișul și sălciile ce-nverziseră încetul cu încetul. Bacul îi transporta de pe un mal pe altul, timpul era destul de scurt, dar clipele de bucurie parcă nu se mai sfârșeau. Își aminti, atunci, de lectura Pădurea Letea.
(511)
Pod (3)
Urcând scara de lângă ușa de intrare, Daiana se trezi în podul casei, spațios, larg, aerisit. Lumina pătrundea acolo prin cele două ferestre mari, albe, mereu curate, ciudat de curate, pentru că porumbeii se așezau pe pervaz mereu. Acolo era un cufăr cu diverse lucruri, mai vechi, o valiză ce conținea caiete și scrisori, un dulap cu veselă și vederi de prin aproape toate orașele țării. Îi plăcea să urce acolo, să răsfoiască caiete, să citească scrisori, să privească vederi. Călătorea în trecut, descifrând secrete.
(519)
Pod (2)
De pe podul din parc, Daiana privea în zare, la apusul soarelui. Acesta o fascinase de când era mică. Acum, admirând cerul în clipa înserării, o făcea să viseze. Se simțea liberă acolo, liberă să-și deschidă aripile și să zboare, ajungând până la soare. El era o trecere de la real la imaginar, de la tristețe la vis, de la dorință la împlinire. Într-un final, își întinse mâinile lateral și-și dădu drumul în gol. Inima îi bătea repede. Parașuta i se deschise și ea pluti pe deasupra lacului, în aplauzele tuturor.
(515)
Pod (1)
Când era mică și trecea pe sub vreo pasarelă, se bucura și ridica urale. Acum, când mergea pe Autostrada București-Pitești, Danei îi plăcea să numere pasarelele pe sub care trecea autoturismul lui, dar niciodată nu a reușit să ducă numărătoarea la capăt. Pentru că se mai opreau la câte o benzinărie de pe drum, unde fiecare își comanda câte ceva. Uita numărul lor. Când ajungea în gară, la Râmnicu-Vâlcea, și se îndrepta spre Autogara 1 Mai, traversa Oltul pe unde treceau și trenurile. Pasarela aceea o fascina mereu.
(520)
Roșu (4)
La țară. Weekend de Paști. Fetița, mică, în vârstă de trei anișori, primi, de Sfintele Paști, un costumaș roșu, alcătuit dintr-o fustiță plisată și o bluzită simplă, având, la baza gâtului și la mâneci, un motiv popular. Până la denia din acea seară, se plimba bucuroasă prin ogradă. Dar întâlnirea neprogramată avu loc: de unde nu se știe unde răsări un curcan, roșu ca focul, a cărui salbă de mărgele era precum racul pus la foc. Voia să sară la fetiță, de furie că-i furase culoarea. Credea că numai lui i se cuvenea.
(520)
Roșu (3)
Era singura elevă cu părul roșu din acea clasă. Lucrul acesta o diferenția clar de restul colegilor, o scotea în evidență. Pentru aceasta, învăța și foarte bine, era premianta clasei. Se îmbrăca în roșu, de la bunică având o frumoasă rochiță, iar de la mama o șepcuță. Era precum Scufița Roșie, cea din povestea pe care o citise de atâtea ori când era mică, însă atât de misterioasă acum. Lipsea doar lupul. Și vânătorul. Pe stradă erau destui care întorceau capul după ea și o fluierau, dar nu-i băga în seamă. Zâmbea.
(519)
Roșu (2)
Trecând prin fața magazinului, costumul roșu îi zâmbea misterios. Și l-ar fi dorit, dar nu prea avea bani în momentul acela. O atrăgea costumul. Era elegant, modern, dar cu o croială simplă. I-ar fi venit bine, era sigură de lucrul acesta. Oricum, roșul o prindea. Nu era în vârstă, așa că se putea îmbrăca, în continuare, în roșu. Mereu când se-ntorcea acasă trecea prin fața magazinului, iar din vitrină o saluta costumul roșu. Uneori era însoțită de colegi. De ziua ei îl primi cadou, într-o cutie cu fundă roșie.
(516)
Roșu (1)
Soarele apunea, lăsând în urma lui o dâră de un roșu-rozaliu. Întreaga natură se-mbrăca în haina roșie-rozalie a apuslui de soare, din acea zi. Iar Daiana privea uimită la spectacolul ce i se descoperea tainic. Întreaga natură cânta, în tril de întraripată, sublimul sentiment de vară. Întreaga natură, de un roșu-rozaliu, se-nchina Marelui Împărat, mulțumind în tainice acorduri de seară. Rugăciunea prindea contur și se înălța la Cer. Era sărbătoare: sărbătoarea Sfintei, de Viață Făcătoarei și nedespărțitei Treimi.
(519)
Mor în fiecare an, la aceeași oră
La ceasul Spovedaniei, când, cu umilință și adâncă părere de rău, îmi recunosc păcatele în fața Ta, Doamne, mor păcatului și înviez întru o nouă viață plină de speranță și bucurie: bucuria de a fi cu sufletul curat, pășind cu încredere în Viață, sprijinită de Tine, spre ținta oricărui bun creștin: mântuirea sufletului și dobândirea unui colțișor de Rai în Împărăția cea fără de sfârșit, clădindu-mi, pas cu pas, palat din credință și fapte bune. Colțișor de Rai pregustat încă de pe pământ, prin Taina Euharistiei.
(516)
Mincinosul mincinoșilor (3)
Mircea ajunse acasă și își așeză cu grijă ghiozdanul pe spătarul scaunului de la birou. Venise de la școală și era singur în casă, ceea ce îl mulțumi, pentru că nu ar fi vrut să-l vadă mama sa supărat pentru treiul obținut la matematică în ziua aceea. Oricum, considera că nu era vina lui, pe de-a-ntregul, pentru că el nu copiase, ci colegul lui de la el. Dar profesorul nu-l crezuse. Sosită acasă, mama îl întrebă ce făcu la test și îi ceru carnetul. Optul de la matematică îi bucură mult sufletul.
(500)
Mincinosul mincinoșilor (2)
Se lumină de ziuă și soarele începu să zâmbească cu putere, dând speranță oamenilor de vreme bună în primăvara aceea. Cu razele sale, se juca cu vrăbiuțele și buclele călătorilor. Totul era frumos, liniștit, calm. Oamenii se îndreptau spre serviciu, gânditori. Copiii își luau micul dejun, pregătit din timp, bucurându-se că se vor juca în fața blocurilor sau în parc. Deja se vedeau căpitanii jocurilor născocite peste noapte. Dar norul acoperi totul și începu să plouă. Torențial. Vreme mincinoasă, oftară toți.
(513)
Am copilărit în epoca de piatră (2)
Îmi scuturai tălpile piciorușelor și mă urcai în pat, așteptând povestea. Fusesem în părculețul de lângă Concasor, acolo unde veneau trenulețele și luau piatra din Carieră, sfărâmată, pe care o transportau la Govora. Prin transformări numai de o zână bună știute, devenea sodă. Mama începu să-mi spună povestea pietrei ce ajunsese să fie expusă în Muzeul Trovanților. Povestea pietrei căreia trebuia să-i cânți și să-i vorbești frumos, pentru a-ți împlini dorințe. Dacă ploua, creștea sau rămânea mititică.
(507)
Am copilărit în epoca de piatră
Copil fiind, îmi plăcea să pictez pe piatră și o făceam de parcă eram un pictor înnăscut. Am avut chiar prima mea expoziție, o expoziție la bloc, de la parter, până la ultimul etaj, pe fiecare palier. La bloc, piatra mă înconjura, îmi inunda viața, pătrundea în toate fibrele ființei mele. La bloc, am învățat să șlefuiesc piatra, s-o admir, s-o ascult. La bloc, am înălțat, împreună cu alți copii, o căsuță din piatră și cărămidă. Era refugiul nostru, martor al atâtor și atâtor secrete și bucurii.
(501)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu