Zâna Zi își
ridică capul de pe perna care-i
mângâiase visele târzii din noapte cu mireasma levănțicăi strânse încă de cu
vară din crâng și privi îndelung pe fereastra larg deschisă, spre a-l întâmpina
cu un zâmbet diafan, în adâncile sale înălțimi, pe mândrul Prinț Soare. Dar el, deschizându-și brațele,
cuprinsese deja întreg pământul înflorit al primăverii și se oglindea în ochiul
de cristal al lacului de diamant. Cu
zâmbet ștrengar, mângâia fiecare muguraș de floare ce-și spăla fața în
lacrimile târzii ale dimineții de martie. Era o nouă zi din martie, era o nouă
zi destinată unui nou început, unei noi promisiuni, unui nou legământ, unei noi
bucurii. Însăși Prinț al Bucuriei, Soarele era bucuros că reușise să trezească
din somnul amorțit al iernii orice ființă de pe Pământ, cuvântătoare și
necuvântătoare, era izvor și revărsare de pură bucurie. Era prilej de bucurie
și speranță pentru orice muritor. Era vis și împlinire pentru fiecare fire.
Prințul Soare
strălucea în lumina tainică a răsăritului de zi, când geana nopții se
desprindea cu greu din somnul visării. Frumusețea zilei ce avea să fie adeverea
sărbătoarea ce o încununa: ziua magică a unui OM, a unui suflet cu doruri
nerostite încă: clipa tainică a vieții,
ce se dorea rostită în orice chip, orișicui. Ca o mulțumire, ca o
binecuvântare, ca o urare. Ca un imn al biruinței și al trecerii către o altă
etapă, către un alt salt al existenței...
Magică să fie
existența, magici anii, senini, cu sănătate și multe și frumoase împliniri!
”La mulți ani!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu