Mda... Este vorba, așa cum spuneam, de glezna mea stângă. Pe care, din cauza parezei de SPI și SPE a nervului sciatic - membrul inferior stâng (instalata în urma accidentului (banal - mai aveam doar două trepte de coborât! Atât! Două trepte!) suferit în aprilie 1998 (tocmai de Izvorul Tămăduirii!!!) ), nu o puteam controla, aceasta răsucindu-mi-se atât de mult, încât, practic, călcam pe o jumătate de talpă... Cu dureri maaaari-mari!!!...
Dar veni și ziua de 10 ianuarie 2012, zi în care am fost internată în Spitalul Militar din București, la Secția Ortopedie-Traumatologie (sau invers: Traumatologie-Ortopedie: niciodată nu am putut reține denumirea exactă a acestei secții, totuși una singură este în acest spital: în clădirea mare, cu VII etaje, la etajul al III-lea). O secție ultrasecurizată, în care intrarea se face pe bază de cartelă (personalul medical) sau sunând și așteptând să ți se deschidă ușa, ori apelându-ți medicul și anunțându-l că ai venit, în ce hol te afli, acesta urmând a te primi personal. Mă rog... Pe de o parte, e bine, pentru că nu mai intră oricine, nu se mai fură lucruri, obiecte de valoare, te simți mai în siguranță noaptea, dar, pe de altă parte, e cam... greu pentru rude, prieteni, să vină în vizită. Și aceasta doar pentru o oră, după-amiaza, între 16.00 și 17.00. Ziua - mai greu se pătrunde. ”Chestia” asta nu mi se pare tocmai bună, pentru că, acolo, sunt pacienți operați pentru diverse afecțiuni, unii dintre ei chiar neputându-se deplasa, având nevoie de cineva din familie / dintre prieteni, care să-i ajute să ajungă la toaletă, să mănânce etc., etc., etc.. Într-adevăr, sunt doamnele infirmiere, doamnele asistente - foarte drăguțe! - care intră - periodic - prin saloane și te-ntreabă dacă ai nevoie de ceva, dar... Și dumnealor sunt prea puține, pacienți destui, pe moment, când ești întrebat, poate că nu ai nevoie de nimic, dar, între timp, dacă ai nevoie de ceva, ce faci? În condițiile în care nu te poți deplasa!!!... Oricum, șeful secției - FELICITĂRI, DOMNULE DOCTOR ION-BOGDAN CODOREAN!!! - ar trebui să se gândească ceva mai mult la acest aspect.
Un alt punct forte al secției: este foarte curat, nu am văzut nicio urmă de gândăcel, lucru formidabil (în comparație cu secția BFT, din același Spital Militar...). Probabil că la acest aspect au contribuit și cele două reglementări ale Ordinului Interior al Secției, prin care bolnavilor li se interzice depozitarea bagajelor pe podea și a mâncării în și pe noptiere.
Un alt lucru pozitiv: faptul că în fiecare rezervă există câte un frigider și câte un televizor.
Un lucru care nu e tocmai pozitiv: nu toate televizoarele funcționează. De pildă, în rezerva mea (Rezerva 19), televizorul nu funcționa (și, recunosc! Tare aș fi vrut să-l văd pe Părintele Daniel Bărîcă în interviul de la ”Trinitas”. Sau, mă rog, să-mi fi văzut Părinții profesori, de la facultate. Și - mai cu seama - să mă laud cu ei!!! Mai ales cu Părintele HOLBEA, consilier patriarhal, preot slujitor la Biserica ”Precupeții Noi”, de vis-a-vis de ASE-ul nou, latura cu Cibernetica, pe strada Ernest Broșteanu).
Astfel, timpul, în spital, are o cu totul altă dimensiune, rea de tot și de nesuportat, uneori: secundele par ore, orele zile, zilele - luni... Oricum, acolo așteptarea e grea și ... dureroasă (atât la propriu, cât și la figurat)...
De ce dureroasă la propriu? Pentru că paturile au saltele cu arcuri, arcuri pe care coloana le simte... Și e neplăcută senzația, credeți-mă! Nu vă doresc să dormiți pe asftel de saltele!!! Poate, totuși, cineva cu dare de mână va citi / vedea postarea mea și va sponsoriza Secția de Ortopedie a Spitalului Militar ”Carol Davila” din București, în acest sens! Merită efortul! Merită pacienții, merită întreg personalul medical!
În sfârșit, după cum vă spusei mai înainte, pe 10 ianuarie 2012 fusei internată. Emoții mari, dimineața, acasă, emoții mari, la spital, la internare.
Cum îmi înregistră doamna asistentă-șefă datele, cum și fusei repartizată imediat la Rezerva 19 și chiar veni o doamnă asistentă - drăguță - de-mi recoltă sânge pentru analize. Apoi, după ce îmi schimbai hainele de oraș cu pijamaua, iar lucrurile / obiectele personale mi le aranjai, frumos, în noptieră, avui parte de o binemeritată pauză de odihnă. După care mă trezii vizitată de un simpatic medic rezident care-mi puse câteva întrebări și mă consultă, completându-mi foaia de observație. (Sincer, la întrebarea ”De ce v-ați hotărât tocmai acum să veniți pentru a vă opera?”, îmi venea să răspund: ”așa a hotărât domnul doctor”, însă durerea pe care o simțeam, cu acuitate, în gleznă, mă făcu să-i spun: ”pentru că durerea a devenit din ce în ce mai insuportabilă!”.)
După ce foaia de observație mi-a fost completată, au apărut alte două doamne asistente foarte amabile, care îmi făcută EKG-ul (electrocardiograma). Mă cam speriai, la-nceput, de atâtea fire, firișoare, clești și curele (”firul alb, firul roșu, firul galben, firul albastru / verde”... Mă gândeam, atuncti, să întreb: ”Și pe care îl tăiați? S-aveți grijă să nu explodeze cu mine!!!...” Dar emoția era atât de mare, încât parcă îmi înghițisem limba și nu puteam scoate niciun cuvânt... Of, Doamne!!!...). Până la urmă, a fost bine, totuși, EKG-ul se făcu, iar doamnele asistente plecară mulțumite. Eu rămăsei ”la odihnă”, în pat.
Noaptea a fost cam ”neagră-gri”, datorită arcurilor pe care coloana mea (de fapt, hernia mea de disc L5-S1, operată prin Nucleoplastie percutană în februarie 2010) nu le agrea...
Acum făcui câteva fotografii Podului ”Basarab”, luminilor nopții...:
În sfârșit, noaptea trecu și veni dimineața. Domnul doctor trecu prin salon, mă întrebă cum dormii, îi spusei că avui o noapte gri, dumnealui zâmbi, iar apoi veni vizita mare, în frunte cu șeful secției: un medic militar, locotenent-colonel, mai mic decât mine cu 9 luni și 13 zile. Ce-i Viața asta, Doamne!...
Medicul care urma să mă opereze îi prezentă ”cazul” meu șefului secției, iar acesta se uită, absent, peste noi, pacientele din salon, apoi plecă, urmat de ”garda” sa.
Ziua trecu rapid, cu deplasare (în cărucior) la Radiologie, unde mi se făcu radiografie de gleznă - față și profil -, și radiografie de coloană, pentru că îl rugasem pe domnul doctor să mi se facă anestezie generală. Dar nu prea era de acord. Și, până la urmă, a rămas cum a vrut dumnealui :( ...
După radiografii am fost adusă în salon, iarăși la o binemeritată odihnă...
Între timp, se mai internă o fată, Cristina-Ioana, destul de simpatică, glumeață. Timpul trecea altfel. (Nu că cealaltă colegă de salon și de suferință, doamna Veronica, n-ar fi fost altfel, însă Cristina îmi era și îmi este mai apropiată ca vârstă. Și mămica unui foarte dulce băiețel!!!)
În sfârșit...
Veni mama, îmi aduse o pijama nouă, foarte drăguță, o pereche de papuci (foarte mari, pe care îi refuzai), mai stăturăm oleacă de vorbă și apoi plecă.
Pentru că a doua zi urma să fiu operată, nu avusei voie să mănânc sau să beau nimic, începând cam cu ora 20.00.
La fel și colega mea mai veche de suferință și de rezervă, doamna Veronica.
Domnul doctor intră și îmi explică cum mă va opera și, pentru că apăsă puțintel cam mult pe glezna mea, începui să mă vaiet. Atunci veni și avertismentul: ”Dacă plângi la operație, te expediez direct acasă și nu te mai operez!”, ”Wow, Doamne! - gândii eu - cum să nu mă mai opereze?!? Trebuie sa raaaaabd!!!”.
La terminarea programului său de lucru, domnul doctor intră în rezerva noastră și, cu o mină veselă, ne ură să dormim bine, să ne visăm operațiile, ne-a întărit moral. Dar... Noaptea nu știi ce-ți rezervă... Coborâtă, din înalt, cu pași repezi, instală, în sufletul meu, cu fiece clipă a sa, neliniștea... Noaptea aceea a fost cea mai lungă noapte pe care am trăit-o vreodată. În primul rând, îmi dădu de lucru... tranzitul intestinal... Dar, de neplăcerea provocată de clismă, nu spusei nimănui nimic. Tot speram să fie bine! Bine că nu s-a întâmplat ceva rău pe masa de operație!!!
Noaptea - noapte, neliniștea - neliniște. Și încă mare. Colegele mele de rezervă dormeau, doar eu nu aveam somn. Așa că - activitate! De ce să stau degeaba? Mă spălai (făcui un duș pe cinste și mă spălai pe cap - atât de bine mă simțeam!!! -), spălai câteva lucruri și începui să mai citesc și să mai conspectez câte ceva din cursul de Misiologie (examen pe 1 februarie!!!), lăsai la o parte cursul Părintelui Mureșan (conspectai cam 4 pagini, însă gândul tot la operație îmi era...) și citii Acatistul Sfântului Nectarie Taumaturgul, apoi Paraclisul Maicii Domnului Hodighitria / Îndrumătoarea. Acatistul Bunei Vestiri nu mai apucai să-l citesc, pentru că doamna asistentă ce era de gardă - drăguță, de felul dumneaei! - mă avertiză că îi va spune domnului doctor să nu mă mai opereze, dacă nu mă culc. Totuși, emoțiile erau mari! Dar nici nu-mi doream să-l supăr pe domnul doctor! Așa că, la ora 2 noaptea, doamna asistentă îmi stinse lumina, iar eu, vrând-nevrând, visai, printre treziri și ațipiri, că aveam o gleznă nouă, din aur.
Așa a venit ziua de 12 ianuarie 2012, zi în care se face prăznuirea Sfintei Mucenițe Tatiana.
Până la ora 11 și 15 minute am stat ”ca pe ace”, îmi doream ca totul să se termine cât mai repede și cât mai bine!
Știu că lumea s-a rugat pentru mine (Laura Stifter, Părinții mei Profesori , Părinții Profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” din București, Părintele Daniel-Alexandru Bărîcă, doamna preoteasă Georgiana Bărîcă - prietena mea! -, Părintele meu duhovnic Dan-Petru Popa, Părintele Holbea, Părintele Victor-Ovidiu Mureșan, colegi, prieteni, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle) și îi mulțumesc! Fără rugăciunile Sfințiilor Lor nu cred că această operație ar fi reușit!
Dar să revin!
La ora 11 și 15 minute, domnii Nicolae (Nicu) și Gigi au venit de m-au luat (cu căruciorul) la sală. Când am ajuns în fața ușii blocului operator, am început să plâng. Până atunci - recunosc! - n-am plâns, dar atunci... am plâns...
Am intrat pe niște coridoare, spre sala de operații. Plângeam. Atât doamna asistentă Monica, cât și doamna doctor anestezist Bianca au fost drăguțe cu mine, m-au încurajat, mi-au vorbit frumos, mi-au ridicat moralul.
Am ajuns și pe masa de operații. Domnul doctor Tudorache, anestezist, mi-a făcut anestezia (rahi-anestezie) fără ca eu să simt vreo durere prea mare (așa cum s-a întâmplat în urmă cu 4 ani, în martie 2008, când am făcut artroscopie la genunchiul drept). Și asta și datorită ajutorului dat de domnul Nicu!!!
Anesteziată, mi s-a pus manșeta tensiometrului pe brațul drept, mi s-a pus branula, perfuzia, mi s-a prins piciorul stâng cu bandă (antihemoragică, am înțeles) și - gata! Operația începu!!! Era 12 și 15 minute.
Am auzit câteva din comenzile ferme, precise, ale domnului doctor care m-a operat (domnul doctor Marius Stănescu): ”întoarce pacientul!”. ”masa sus!”, ”masa jos!”, ”șurub!”, ”burghiu!”. Cu siguranță au mai fost și altele. M-a impresionat tonul clar. Un medic care își învățase foarte bine lecția și știa ce face! Și știe ce face, acționând, oricând, cu luciditate!
La un moment dat, coloana mea a cam... ”protestat”. Țin minte că am purtat chiar un dialog, cu cineva din echipă:
”- Gata? Gata? Mai e?
- Mai e un pic. De ce?
- Mi-e sete. Aș vrea puțină apă.
- Nu ai voie, acum.
- Măcar să-mi umeziți buzele. Vă roooog...
- Bine.
- Mă doare coloana. Nu mai pot să stau așa...”.
N-am început să plâng, dar nu mai puteam, de durere.
Până la urmă, mi s-a făcut un calmant și totul a fost OK! Nu mai aveam nici cea mai mică durere! Am suportat foarte bine toată operația! Nu m-a mai deranjat nimic! Doar că, de oboseală, am adormit. Și dormeam atât de biiiiiineeeee!!! (Între timp, mă ”îmbogățeam”: cu șuruburi, cu scoabe - sârme -!!!...)
La un moment dat, auzii pe cineva spunându-mi ”Gata! S-a terminat operația!”. Dar somnul meu era prea dulce, ca să mă trezesc! Așa că... - am preferat să fac nani în continuare!...
Mă auzii strigată, ca prin vis: ”Nicoleta, trezește-te!”, ”Nicoleta!”. Deschisei, pentru o clipă, ochii, dar... somnul meu era atât de buuuuuun!!! Și așa nu mai dormisem de mult, prea bine: din 15 decembrie, de când începusem - mai devreme - sesiunea!!! Prin urmare, am închis ochii și mi-am continuat somnul.
Mă trezii, stropită. Mă trezii. Și toți erau mulțumiți, numai eu nedumerită, bosumflată... Erau mulțumiți că nu mai dormeam. Era ora 15 și 15 minute.
Ajunsei în rezervă pe la 15 și 20 - 15 și 25 de minute. Cristinelu începu să plângă, când mă văzu (e atât de sensibil, omul acesta, e atât de bun!!!). Am rugat-o să nu mai plângă, pentru că totul avea să fie bine.
Cel care m-a operat și șeful echipei operatorii de atunci este domnul doctor Marius Stănescu (știu! I-am mai scris numele!). Cei din echipă sunt: domnul doctor Sava, domnul doctor anestezist Tudorache, doamna doctor anestezist Bianca, doamna asistentă Monica, domnul Nicu - Nicolae -, domnul Gigi, domnul Vasile, cel care mi-a imobilizat piciorul - imediat - în atelă gipsată.
(Dacă am omis pe cineva, îmi cer iertare!!!)
Dumnealor le mulțumesc pentru reușita operației. Acum, totul depinde (și) de mine: să mai slăbesc (în primul rând!), să fac tot ce-mi recomandă domnul doctor Marius Stănescu!
Sper și Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ajute în această perioadă grea de după operație (2 luni în care nu am voie să pun piciorul în pământ, o altă perioadă lungă în care voi purta un aparat gipsat cu toc, după care să port încălțăminte cu toc de 2 cm).
La fel - și nu în ultimul rând! -, Îl rog pe Bunul Dumnezeu să-i bnecuvinteze pe domnii doctori, pe cei din echipa condusă de domnul doctor Marius Stănescu, cei ce au luptat pentru îndreptarea gleznei mele. Căci, da! Glezna mea stângă este acum DREAPTĂ!!! Mai dreaptă decât o avean în 1998, înainte de banalul meu accident!!!
Iată, acum, autorul îndreptării gleznei mele - sper și îl rog să nu se supere. Este o modalitate de a-i mulțumi. Sincer! -: domnul doctor Marius Stănescu:
Așa arată glezna mea acum, la momentul externării, prinsă între două atele gipsate:
Domnule Doctor Marius Stănescu, vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut și faceți pentru mine! Sincer! Fie ca Bunul Dumnezeu să vă aibă, totdeauna, în pază, Măicuța Domnului să vă ocrotească, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon - ocrotitorul medicilor - să vă lumineze mintea, să vă înțelepțească, iar Sfântul Nectarie Taumaturgul să vă conducă mâna la orice intervenție chirurgicală! Binecuvântarea lui Dumnezeu-Tatăl, harul Domnului nostru Iisus Hristos și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu dumneavoastră!
Ajutor, în toate, să aveți, de la Cel Ce a făcut Cerul și Pământul!
Nicoleta Enculescu, București, 20 ianuarie 2012
