TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU ÎN OLTENIA DE SUB MUNTE : COMUNA COSTEŞTI, JUDEŢUL VÂLCEA

…Pornind pe cărările aducerii-aminte, alintată de doruri, de cântecul privighetorii şi al cucului în prag de dulce şi binecuvântată primăvară, iată-mă ajunsă, în cele din urmă, în faţa MARII PORŢI FERECATE A LUMII VÂLCENE, SINGURA CALE DE ACCES SPRE SUFLETUL LOCUITORILOR COMUNEI COSTESTI, cu tradiţiile, cu obiceiurile şi cu realizările lor, pe care scrie, cu litere de aur, ,,LA CURŢILE DORULUI’’…
M-am oprit în faţa PORŢII… Oare unde aş putea găsi cheia acesteia? Caut cu privirea în jurul meu… Iată, dar’, acolo, jos, un bileţel! Oare ce scrie-n el? Iau bileţelul, degrab’, şi-l citesc: PENTRU A PUTEA PĂTRUNDE AICI, TREBUIE SĂ GĂSEŞTI ŞI SĂ ROSTEŞTI TREI FORMULE MAGICE!…
Care ar putea fi acestea? Şi de ce neapărat trei? Ah, da! Uşa are trei mari lacăte, de aur!... Îmi doresc atât de mult să mă identific, măcar pentru o clipă, cu sufletul locuitorilor din Costeşti, încât voi face tot posibilul ca să găsesc cheile potrivite pentru a deschide lacătele.
Şi, ca într-un basm, ca-n basmele copilăriei mele, descoperite, întâia oară, în cartea din casa bunicilor mei, ISTOCESCU T. NICOLAE şi TUDORIŢA din judeţul Vâlcea, comuna Costeşti, sat Văratici, strada Mlăci, basm cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, basm cu formule consacrate, iniţiale (de deschidere), mediane şi finale, precum ,, A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti”, ,,Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este”, ,,Şi-ncălecai pe-o şea şi va spusei dumneavoastra asa”, pornesc în căutarea lor, frenetic, cu mult entuziasm.
Şi caut …, şi caut … Prima formulă n-ar putea fi…
… Am bătut
la porţile muntelui
şi ele mi s-au deschis,
lăsându-mă,
să-i descopăr,
minunile …

Am bătut la inima muntelui
şi ea mi s-a deschis,
lăsându-mă,
să te descopăr –

Lumină şi Vis …

Am bătut, apoi,
la inima ta
şi ea mi s-a deschis, lăsându-mă
să plutesc
între REALITATE ŞI VIS …?!? …

Am spus aceste versuri şi iată că cercul de aur al primului lacăt a pocnit, lăsându-l să se deschidă în mâna mea de tânără adolescentă, cu doruri şi vise nerostite încă …
Plecând, mai departe, în descifrarea misterului, m-am gândit că a doua formulă s-ar putea să fie …, s-ar putea să fie … Da! Chiar LEGENDA COMUNEI COSTEŞTI!
Se spune că, demult, pe locurile unde este aşezată astăzi comuna, erau trei ciobani. Ei veniseră de la câmpie la munte, de teama duşmanilor. Numele lor erau: Costea, Bărbat şi Dobre. După moartea tatălui lor, ei îşi împart moşia astfel: Costea rămâne pe aceste meleaguri şi întemeiază comuna Costeşti, Bărbat trece peste deal şi formează comuna Bărbăteşti, iar Dobre – comuna Dobriceni, toate spre est, înspre oraşul Râmnicu-Vâlcea1.
Iată că şi cel de-al doilea lacăt şi-a scuturat cu putere hainele-i de aur ce-l împresurau şi, pocnind ca dintr-un bici fermecat, s-a deschis în faţa mea …
A mai rămas un lacăt!... Acum, nu trebuie să greşesc, absolut deloc! Dacă nu o nimeresc, dacă dau greş … Totuşi … Să încerc! N-ar putea fi formula aceea magică, din Anton Pann?! Ei, da …, poate! Hai să-ncerc:
,, Şcoala-l face pe-omul om,
Ş-altoiul pe pomul pom.”
De ce m-am gândit la această formulă-proverb? În primul rând pentru că în comuna Costeşti există o adevărată tradiţie a învăţământului, preocuparea pentru ştiinţă venind de departe, din timpuri străvechi. Prima formă de învăţământ pe teritoriul comunei Costeşti a funcţionat pe lângă Mânăstirea ,, Bistriţa – Olteană”, ctitoria Craioveştilor (sfâşitul secolului al XV-lea). Aceasta a fost o şcoală slavonă care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a devenit slavo-română, iar mai târziu românească.
Ce norocoasă am fost! După ce au pocnit cercurile de aur ale celor trei lacăte, uşa s-a deschis şi am fost lăsată să intru într-o lume de basm, cu şcoli împărăteşti,
cu obiceiuri şi tradiţii minunate, cu frumoase costume, care îi fac pe purtătorii lor să semene cu prinţii şi prinţesele din basmele copilăriei; din loc în loc, ca nişte bijuterii imense, proiectate pe cerul senin, se zăresc bisericuţele sfinte din basmul copilăriei mele drag: Costeşti...
Ridică-te şi vino după mine, cititorule, să cunoaştem şi să admirăm împreună aceste inestimabile comori din lada de zestre spirituală a locului! Pentru început îţi voi vorbi doar despre tradiţiile şi obiceiurile de iarnă. Sper să reuşesc să te fac a vizita aceste minunate locuri, de care mă simt legată, prin nenumărate fire...
Am văzut locurile acestea cu ochi de copil, în foşnet de frunze şi de miros de fân … Am simţit mirosul laptelui proaspăt, muls de la vacă, Joiţa sau Joiana … În final, am înţeles: aici eşti mai aproape de Dumnezeu, de Măicuţa Sa şi de Sfinţii Săi! Aici, timpul se măsoară, parcă, altfel: în cutume. Dacă ieşi din acest tipar, devii al nimănui!
Comuna a cărei nepoată sunt, Costeşti, se află situată1 în judeţul Vâlcea, în N-E Olteniei, într-o mică depresiune subcarpatică, la poalele munţilor Căpăţânii, fiind brăzdată de cursul superior al râurilor paralele Bistriţa şi Costeşti (ultimul fiind cunoscut şi sub numele de Pietreni)2, pe o distanţă de 7 – 8 km, amândouă izvorând din adâncul Munţilor Zănoaga, străbătând ultimul şir calcaros, Buila, Arnota şi Bistriţa şi ieşind, în sfârşit, la lumină în depresiunea Bistriţei şi a Pietrenilor, de unde o apucă la vale3.
Teritoriul comunei are o suprafaţă totală de 100,2 km2 (10921 ha) şi are în componenţa sa, satele Costeşti, Pietreni, Văratici şi Bistriţa.
Satul Costeşti are, în componenţa sa, cătunele Costeşti (fost Gruşetu), Ferigile, Blezeni, Popeşti, Săcături, Grămeşti.
Satul Pietreni cuprinde cătunele: Pietreni, Ciorobeşti, Gruieţu, Mejdini, Ruget.
Cătunele Văratici, Linia Vie, Mlăci şi Căline formează satul Văratici.
Satul Bistriţa este format din cătunele Bistriţa, Bolniceri (fost Mânăstireni), Pomeşti, Peri (fost Ţigănia).
Comuna, ca unitate teritorial-administrativă, a luat fiinţă în anul 1864, deşi este atestată documentar încă din 11octombrie 1512.
În anul 2001, comuna Costeşti avea o populaţie totală de 3681 de locuitori, învecinându-se astfel: la N, cu comuna Malaia; a N-N-E, cu oraşul Olăneşti; la S, cu comuna Pietrari; la S-V, cu comuna Tomşani; la E, cu comuna Bărbăteşti; la V, cu oraşul Horezu.
În centrul comunei Costeşti se găsesc ape minerale iodate, iar la sud, în Dealul Costeştilor, se află o carieră de nisip şi trovanţi de dimensiuni mari, unici în lume, formaţi în decurs de peste zece milioane de ani4. Cu aceştia s-a amenajat un muzeu în aer liber, MUZEUL TROVANŢILOR.

___________________________________________________________________________________

(1), (2) – BONDOC, DUMITRU - ,,Costeşti – Vâlcea. 45 secole de istorie.
Monogrefie”, Editura OFFSETCOLOR, Râmnicu-Vâlcea, 2002
(3) – SACERDOŢEANU, AURELIAN - ,,Inscripţii şi însemnări din Costeşti – Vâlcea”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1935, p. 95
(4) – SĂRDĂRESCU, MARIA-ELIZA - ,,Comuna Costeşti – Repere geografice”, în revista LUMINA SLOVELOR, revista Şcolii Generale Costeşti, judeţul Vâlcea, anul II, 2000, nr. 2, p. 4





Sărbătoarea1 este sentimentul comuniunii depline cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu întregul cosmos. În sărbătoare, omul are sentimentul absolutei regăsiri cu sine însuşi.
Sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtăşirii tuturor din acelaşi sens, care ajunge să umple toată realitatea concepută ca o nesfârşită ordine providenţială.
Sărbătoarea este existenţa unificată şi transfigurată. Creştinul simte sărbătoarea ca pe o victorie continuă şi calmă, ca pe o trecere pe sub arcul de triumf al cosmosului, în bună tovărăşie cu geniile bune ale existenţei şi sub raza paternă a Divinităţii.
Şi în Costeşti, sărbătoarea este trăită la maximum, cu tot sufletul, de întreaga comunitate creştin-ortodoxă, racordată la cea mai intensă trăire duhovnicească, ce le permite să practice şi anumite obiceiuri, păstrate din moşi-strămoşi, şi transmise din generaţie în generaţie, precum: Colindul, Steaua, Pluguşorul, Capra, etc..
Din ce este făcută sărbătoarea? Şapte2 sunt ,,ingredientele” sărbătorii: miezul de sfinţenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul şi lucrul potrivit.
Miezul de sfinţenie este nelipsit din sărbătorile creştine.
Sărbătoarea se ţine în loc curat şi bun. Dai cu mătura, ai grijă ce faci cu gunoiul, afumi, stropeşti, uneori sfinţeşti.
Podoabele întăresc locul cu forţa simbolurilor pe care le pun în joc. Rolul lor este de a aduce voioşie şi strălucire.
Podoabele utilizate pentru locul de sărbătoare nu sunt numeroase: crengi de brad, salcie, frunză de nuc, culori ( roşu, alb şi negru), însemne (coroniţe de flori). Participanţii la sărbători le citesc. Concepute, din capul locului, pentru a îndeplini rolul de talisman, şi implicate în numeroase acte rituale şi magice, ele devin nişte obiecte puternice.
Când pui condiţia de suflet primenit, admiţi, implicit, existenţa sufletului.
Se presupune, de asemenea, că se înţelege sensul profund al actului primenirii; primenirea înseamnă nu numai curăţire, ci şi regenerare. Trebuie să porţi de grijă sufletului, permanent. De aceea, credincioşii ortodocşi merg la biserică şi, prin Sfânta Taină a Spovedaniei, când îşi mărturisesc, cu sinceritate şi pocăinţă mare, păcatele, îşi curăţesc sufletele, iar cu adâncă smerenie se împărtăşesc cu Preacuratul Trup şi Sfânt Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Ei pregătesc sărbătoarea lăsându-şi voia. Numai cei care intră cu sufletul curat în sărbătoare, ies cu el întărit şi vor avea, cu adevărat, de câştigat.


TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE IARNĂ ÎN COMUNA COSTEŞTI


Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos3 a fost, dintru început, prilej de reculegere şi înălţare sufletească. Ea ne adună pe toţi la un loc, părinţi şi copii, frate cu frate, soră cu soră, prieten cu prieten, pentru ca, împreună, să ne bucurăm de venirea lui Hristos, preamărindu-L în cugetele noastre, alături de colindători.
Sărbătorile Crăciunului încep, de cele mai multe ori, de la 6 decembrie (Sfântul Ierarh Nicolae, ,,Moş Nicolae”) şi se încheie la 7 ianuarie (de Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului).
Pe 20 decembrie (de Ignat), încă de dimineaţă, sătenii îşi pregătesc cele necesare pentru tăierea şi pregătirea preparatelor din carne de porc.
Deşi e agitaţie mare, cei mai fericiţi sunt copiii, căci ei vor fi urcaţi pe porcul gata pârlit şi curăţat, pentru a a avea noroc tot anul, ei vor fi însemnaţi, pe frunte, cu sângele porcului, în semnul crucii, pentru a fi feriţi de boli de-a lungul următoarelor 12 luni din an, toţi spunând într-un glas: “La anul şi la mulţi ani cu sănătate!”.
Se obişnuieşte ca, atunci când se aprindă focul sub porc, să se pună în el şi câteva bobiţe de tămâie, ca să fugă spiritele rele departe de respectiva gospodărie.
I se face şi porcului, înainte de a fi tăiat, după ce a fost, bineînţeles, curăţat, o tăietură cu cuţiutul în frunte, în chip de cruce, zicându-se: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”.

Pe 23 decembrie seara4, copiii, de la cea mai fragedă vârstă, până la 15 – 16 ani, însoţiţi de părinţii sau bunicii lor, ori de fraţi mai mari, o pornesc cu colindul, prin sat, din centrul comunei, oprindu-se pe la fiecare poartă. Colindătorii cântă colindele, iar gazdele îi cinstesc cu covrigi, mere, nuci şi alte dulciuri.
În cătunul Mlăci, satul Văratici, locuitorii se strâng mai spre vale, grupuri-grupuri, aşteptându-i pe colindători cu darurile pe uliţă, spre a-i feri de urcuşul greu până la cea din urmă casă.

Se cântă, în primul rând, “Bună dimineaţa la Moş Ajun”, precum şi alte colinde.
Colindele sunt de două feluri: religioase şi laice. Cele religioase se referă la istoria mântuirii, prezentând, în structuri poetice deosebite, conţinutul celor 7 taine şi preceptele vieţuirii creştine, iar colindătorii îi preînchipuie pe cei 12 Apostoli ai lui Hristos, actul în sine fiind o Liturghie în miniatură: liturghia laică. Ne întâlnim, acum, cu Dumnezeu şi cu oştile cele îngereşti, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii rugători, cu profeţii şi drepţii Vechiului Testament, cu Adam cel păcătos, cu Irod cel plin de răutate, cu Steaua ce străluceşte, cu Pillat nevinovat şi “Maica Sântămărie”, cu “Sfânt Nicoară”, cu “Iuda vânzătorul” si cu botezul lui Hristos în Iordan, când s-a sfărâmat zapisul pe care Adam l-a dat diavolului; cu Judecata de Apoi, “Când va sta Hristos în jeţ / Ca să judece pe toţi, / Pe cei vii şi pe cei morţi”.

Pe 24 decembrie, seara, colindătorii o pornesc cu STEAUA şi cu FLORILE DALBE.
Cei ce merg cu STEAUA5 formează grupuri de câte cinci urători, ce poartă o stea. Cei cinci îi reprezintă pe craii Gaşpar, Melchido şi Baltazar, pe Irod şi un ofiţer. Fiecare dintre aceştia poartă o sabie, o coroană şi o mantie. Ei cântă aşa:
,, La Steaua care-a răsărit
Trei crai au călătorit
Şi-au mers, după cum citim,
Până la Ierusalim”.

Sceneta aceasta populară, jucată de colindători, descrie drumul crailor, căutarea lor, răutatea şi viclenia lui Irod.
Tot acum, colindătorii cântă şi ,,La nuntă-n Cana Galileii” şi ,,Aveam ani paisprezece”.
Copiii care merg cu Steaua au realizate stele din carton acoperit cu hârtii colorate (de cele mai multe ori staniol), în centru alfându-se icoana Naşterii Domnului, iar în colţuri atârnând cinci clopoţei.
« Cântecul de Stea » este un rezumat al Evangheliei ce se citeşte în ziua praznicului, în biserică.
Colindele si cântecul de stea creionează, cu deosebită tărie, trăsăturile Mântuitorului, în special bunătatea nemăsurată şi nemărginită, coordonate morale recomandate şi pentru credincioşi.
Colindele, oraţiile şi cântecul de stea în cinstea Botezului Domnului, închinării la Templu, Tăierii împrejur au mai mult cnţinut dogmatic şi liturgic, ca, de exemplu, « În vârful a nouă meri / Dă-i Domnului, Doamne, / Arde nouă lumânări (lumânări ca simbol al celor nouă cete îngereşti, care înconjoară Tronul Celui Preaînalt), ori « Pică nouă picături, / Trei de mir / Şi trei de vin, / Trei de apă limpejoară », unde apa simbolizează baia Botezului, mirul – Taina mirungerii şi vinul – Sfânta Euharistie.
Măsura versurilor colindelor, în general, variază între 5 şi 8 silabe, rima este împerecheată şi se remarcă refrenele semnificative (« Dă-i Domnului, Doamne », « Domnuleţ şi Domn din Cer », « Domnul Iisus Hristos » etc.).
Colindele (religioase şi laice) sunt scrise în ritmul vioi al poeziei populare; cele religioase au finalul construit sub forma unei laude, a unei constatări sau a unei rugăminţi adresată lui Dumnezeu: “Pe Fiul în al Său Nume / Tatăl L-a trimis în lume / Să se nască / Şi să crească, / Să ne mântuiască » (« O, ce veste minunată ! ») : « Fie lăudat, / Binecuvântat, / De-a pururi. Amin, / De-a pururi. Amin ! » (« Praznic luminos »).
Limba colindelor este uşor arhaică, cu inflexiuni ceremoniale, care imprimă o atmosferă hieratică şi solemnă.
Colindele laice au la bază un fond mitic precreştin.
Costume populare care se poartă în comuna Costeşti, judeţul Vîlcea.

Pe 25 decembrie, colindătorii merg şi cu Steaua, dar şi cu CAPRA. Stelarii trebuie să fie prezenţi, dis-de-dimineaţă, în biserică, spre a fi binecuvântaţi de preot, pentru a le fi binecuvântate stelele.
Obiceiul CAPREI are menirea de a aduce rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncă de gazdă peste cortegiul caprei.
Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi, apropiindu-se de membrii familiei, începe să vornicească.
Flăcăii joacă cu stăpâna casei, cu fetele de măritat şi apoi, mulţumind, se îndepărtează.
În Ajunul Anului Nou, se strâng cete de copii care merg cu PLUGUŞORUL. Ei urează un « an nu » bun, cu fericire şi sănătate, reînviind în suflete amintiri şi năzuinţe, înfiripând, din belşugul lor de dorinţe, o clipă măcar, noi avânturi şi speranţe noi. De ce ? Pentru că, prin « chinul plantelor » - motivul central – (adică al grâului şi al cânepii, una simbolizând trupul euharistic, al lui Iisus, cealaltă – cămaşa Sa), se iartă păcatele.
În Pluguşor, aratul înseamnă răspândirea Cuvântului lui Hristos, propovăduirea. Este tipul de arat cosmic ; presupune o amlpă desfăşurare dramatică, în care sunt implicaţi doar bărbaţii.
Ceata are în dotare clopote, bici, buhai.
Textul Pluguşorului este cel mai expresiv, este foarte unitar, având funcţie expiatorie, care se manifestă, în cadrul comunităţii, cu aceleaşi funcţii de protejare pe care le au MOLITFELE Sfântului Vasile cel Mare.
În Pluguşor, timpul nu e miraculor, acţiunea petrecându-se în contact nemijlocit cu Divinitatea.
Seceratul revine, în exclusivitate, părţii feminine.
O etapă superioară în desfăşurarea dramatică a Pluguşorului o reprezintă însămânţarea, simbol al Parabolei Semănătorului, pe care a spus-o Iisus ucenicilor Săi.

Pe 1 ianuarie, de Anul Nou, se merge cu SORCOVA.
Copiii, cu crengi înflorite în mâini, cu surâsul pe buze şi cu graiul îndulcit de gingaşe cuvinte, întâmpină pe fiecare cu Sorcova.
Crengile înflorite sunt mlădiţele puse la înflorit de Sfântul Andrei, o reiterare a Parabolei Viţei-de-vie şi a mlădiţelor sau coardelor care ies din ea.
Vegetalul acesta învigorat este şi simbolul Crucii, substanţă vegetală pe care S-a răstignit Iisus, Cel care a adus această renaştere.
Vegetalul care ne atinge la 1 ianuarie e dătător de viaţă veşnică.
Textul Sorcovei are o funcţie evidentă de propiţiere, de urare.
Iată textul unei Sorcove, cules de la eleva Elena-Liliana Ciurea, pe când avea 8 ani şi era elevă în clasa I a Şcolii cu clasele I – VIII « Ferigile » - Costeşti (2001):
“Sorcova, vesela,
Vă aduce voioşia,
Tihna, pacea, bucuria.

Mereu să trăiţi,
Tineri, fericiţi,
Puternici să fiţi!

Cu dreaptă credinţă,
A voastră fiinţă
Să aibă peste ani

Numai sănătate,
Numai bunătate
Şi numai dreptate!

La anul şi la mulţi ani!”
De Bobotează, fiecare creştin merge la biserică pentru a lua agheasmă, apoi se întoarce acasă şi îşi stropeşte locuinţa, gospodăria, animalele şi livezile, cu această apă sfinţită, pentru a avea spor şi belşug în anul acela.
Ciclul sărbătorilor de iarnă se încheie la Sfântul Ion (7 ianuarie), când tot satul petrece şi se bucură, pentru că vei găsi mulţi săteni aici purtând numele Sfântului.

_________________________________________________________________________________


(1) -BĂNCILĂ, VASILE – DUHUL SĂRBĂTORII, Editura ANASTASIA, Bucureşti, 1996, p..56-57
(2) -NICOLAU, IRINA – GHIDUL SĂRBĂTORILOR ROMÂNEŞTI, Editura HUMANITAS,Bucureşti, p.13, 22, 25
(3) – MILOŞESCU, PANTELIMON – DATINILE STRĂMOŞEŞTI DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU, EDITURA PENTRU TURISM, Bucureşti, 1990, p.69-70

(4) – GRIGORESCU, FLORIN – în revista LUMINA SLOVELOR, NR.6/2005, p.18

(5) – STANILĂ, ALEXANDRA – în revista LUNIMA SLOVELOR, nr.3/2002, p.23