Deși un om simplu, Gabriela Dăscălete este un om cu
o trăire duhovnicească ce trebuie luată ca model. Deși fără studii teologice,
Gabriela Dăscălete este un adevărat rugător: pentru lume, pentru semeni,
plângând pentru răul și necazul ce-l întâmpină semenul său, cunoscut sau
necunoscut, prieten ori străin. Mult încercată încă din copilărie, a mers pe
drumul drept al Vieții, cu statornică speranță și credință, păstrând și
dăruind cu sfială - oricui - tot ce a agonisit și a moștenit din
moși-strămoși: iubirea, binele, frumosul. Frumosul reflectat în pictură, în
scris și-n cânt.
|
Credința - singura și cea mai de preț avere a mea
- Cum ai caracteriza familia din care
provii? Unde te-ai născut?
- Blagosloviţi şi mă iertaţi!
Dumnezeu m-a binecuvântat să mă nasc
într-un loc frumos şi într-o familie simplă, mult şi greu încercată. Am spus
binecuvântată de Dumnezeu, pentru că acolo unde este multă suferinţă, este şi
multă iubire. Mama mea, suflet îngeresc, a rezistat în mijlocul furtunii prin
fărâma ei de credinţă, pe care a moştenit-o, de mic copil, de la părinţii ei.
Aşa am crescut şi noi: cu frică de Dumnezeu; ne-au fost sădite, de către mama,
în inimă, precum seminţele, primăvara: iubirea, binele şi frumosul. Astfel am
răzbătut prin viaţă cu bagajul acesta, singura şi cea mai de preţ avere a mea.
Am văzut-o pe mama suferind cumplit - şi numai pe nedrept -, am văzut-o
plângând, cântând, lucrând cu dragoste şi dăruire, iar pe noi, copiii săi, ne-a
iubit mai mult ca pe ea însăşi; la fel şi pe tata, pe care, în timp, l-a
modelat şi l-a convins să ia calea cdredinţei.
M-am nascut la Horezu, în judeţul
Vlâcea, în luna mai a anului 1970. M-am născut dintr-un pântec plâns timp de 9
luni, chinuit de munca grea fizică şi de supărările mari sufleteşti. Dar m-am născut şi am fost
amândouă bine, chiar dacă sensibile.
Sunt prima născută, apoi s-au născut
fratele şi surorile mele. Pe cea mică, eu am crescut-o, căci aveam deja 8 ani
când ne-a dărut-o Bunul Dumnezeu. Între mine şi ea, legătura este ca cea dintre
mamă şi fiică, chiar şi acum. Mi-a fost tare dragă, o ţineam în braţe mai tot
timpul, o mai şi scăpam, dar – de fiecare dată – Dumnezeu o păzea, astfel încât
nu păţea nimic rău. De mică am văzut milostivirea Domnului şi a Maicii Sfinte.
Îmi iubesc ernorm de mult familia, îi
iubesc foarte mult pe toţi şi sprijinul lor a însemnat tare mult pentru mine!
Slăvit să fie Domnul!
-
Ce amintiri ai legate de adolescenţă?
- De la vârsta de 16 ani am luat
calea bisericii şi aşa am reuşit să mă integrez, în felul meu, în societate, să
accept realitatea, aşa cum era ea la momentul respectiv. Mi-am spus că, dacă
într-adevăr există Dumnezeu, El mă va ajuta, indiferent cât de greu va fi. Şi
aşa a fost!
Referitor la credinţă, am început să iau
lucrurile în serios după ce am fost, pentru prima dată, la Mănăstirea Hurezi,
împreună cu o prietenă şi cu mama acesteia. Am vizitat, atunci, şi chilia unei
măicuţe, care m-a impresionat profund. Era timpul Vecerniei, iar măicuţele
parcă alcătuiau un cor de Îngeri la strană; cântarea de-atunci – „Iisuse, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă” – m-a făcut să tresar de emoţie. Mi-a rămas gândul
la acea cântare zile întregi şi îmi răsună şi acum în suflet glasurile nepământeşti
ale măicuţelor. Aceasta a fost scânteia care niciodată nu s-a mai stins!... Am
început să merg din ce în ce mai des la biserică şi să citesc cărţi religioase,
de la mici cărticele, până la Biblie, care mi-au schimbat radical viaţa. Mă
aflam la anii când căutam, cu disperare, răspunsuri certe cu privire la
Dumnezeu, la cine sunt şi de ce m-am născut pentru a suferi atât de mult…
”O lume doar a mea, o lume în
siguranță”
- Cum ţi-ai dat seama că vrei să
pictezi, Gabriela? Cine ţi-a îndrumat paşii spre pictură?
- Mama desena foarte frumos şi avea abilităţi artistice deosebite, chiar
şi o voce foarte frumoasă. Ea a învăţat foarte bine şi la şcoală, dar, din
cauza sărăciei care era pe atunci, nu a avut posibilitatea de a studia mai departe,
rămânând să lucreze croitorie şi broderie. Motivul său, în desen, era vegetal:
creiona foarte multe flori, în mod cu totul și cu totul deosebit. Avea o
dexteritate şi o pricepere imensă în a combina culorile. Am început şi eu să o
imit, dar nu mă atrăgea în mod special, până când, într-o bună zi, am luat
Icoana Botezului Domnului din perete şi am schiţat-o în creion, pe o coală de
bloc de desen. Cred că aveam 13-14 ani. Mi-a ieşit foarte frumos desenul şi
atunci am simţit pentru prima dată că îndrăgesc pictura, că îmi place să
pictez. Simţeam o satisfacţie imensă. De atunci, în momentele cele mai grele
din viaţa mea, schiţam câte o icoană, în creion. Era ca o terapie, pentru
minte, suflet şi trup. Am o colecţie cu toate acele schiţe, pe care le-am inclus
şi în prima mea carte, LACRIMI ÎNSÂNGERATE. În timp, am
realizat că acesta este un dar de la Dumnezeu. Era o lume doar a mea, în care
mă simţeam în siguranţă!
- Titlul volumului tău de debut, LACRIMI
ÎNSÂNGERATE, este o metaforă a experienţei de viaţă ce ai avut curajul
să o mărturiseşti în scris. Cum ai ajuns să scrii şi să publici? Ce este poezia
pentru tine?
- Cum nimic – dar absolut nimic! – nu
este întâmplător în viaţă, aşa a fost şi cu volumul meu de debut literar. Am
fost îndrumată şi – în acelaşi timp – ajutată moral, psihic, de către medicul
psiholog Maria Popescu din Râmnicu-Vâlcea. Datorită acestui minunat terapeut,
mi-am recuperat vorbirea în proporţie de 95%. Spre finalul terapiei, doamna
psiholog mi-a sugerat să scriu o carte folosind ca sursă directă jurnalele pe
care le țineam de ceva timp. Pe moment, nu mi s-a părut o idee bună, dar am zis
să se facă voia Domnului. În ziua de 12 decembrie 2008, am simţit că trebuie să
mă apuc de scris. Era ziua de prăznuire a Sfântului Ierarh Spiridon al
Trimitundei. Ceva parcă îmi spunea, repetat: „Apucă-te de scris! Apucă-te de
scris!” Am rostit Rugăciunea Domnească şi am început să scriu. Totul venea de
la sine, parcă mâna ştia ce are de făcut… Am terminat de scris cartea – fără ca
nimic să fie programat, în prealabil – de Buna Vestire, pe 25 martie 2009, apoi
totul a decurs incredibil de bine, inclusiv tipărirea acesteia. Imediat ce
procesul tipăririi s-a finalizat, am trăit o imensă bucurie şi satisfacţie
sufletească, cu toate că nu conştientizam pe atunci cât de mult mă va ajuta,
dacă mă va ajuta în vreun fel, aşa cum îmi doream, de altfel. Am început să le
dăruiesc cunoscuţilor şi prietenilor cartea, astfel ajungând şi în mâna Anei
Predoiu-Iovan, deşi nu o cunoşteam deloc atunci. Ei i-a recomandat-o şi i-a
dat-o altcineva să o citească. A citit volumul într-o singură noapte, iar a
doua zi a venit acasă la mine: un chip frumos şi cald, cu zâmbet de Înger şi
lacrimi în ochi. S-a prezentat cu sfială şi cu dragoste în glas a mărturisit că
i-a fost de mare ajutor sufletesc cartea mea, întrucât se afla în mari şi grele
frământări, ca orice om, de altfel. M-a rugat să îi dau voie să îmi facă
lansarea cărţii, a insistat, promiţându-mi că mă va susţine şi prin prezenţa sa
la acest eveniment. Nu am avut puterea de a o refuza, totul fiind foarte
frumos. Ana radia de fericire mai mult decât mine. Aşa a început şi prietenia
noastră. Ea a fost trimisul Domnului, pentru a mă reintroduce în lume, de data
aceasta într-o nouă perspectivă, deschisă către semeni şi cu mult mai mult
curaj.
Ce este poezia
pentru mine? Poezia este modul meu de a mă exterioriza, un fel de a gândi cu
voce tare…
Darul primit de la Dumnezeu:
pictura
- Pictezi. Cum ţi-ai caracteriza
pictura?
- Pictura este un fel de carte de
vizită a mea, un dar ce l-am primit de la Dumnezeu. Până în urmă cu 4-5 ani,
pictam doar pentru liniştea mea sufletească şi pentru ataşamentul meu faţă de
cele sfinte. După lansarea cărţii mele de debut literar, am realizat cât de
important este să-mi exprim trăirile, sentimentele, toate darurile primite de
la Cel Ce pe toate le ţine în mână. Aşa am început să pictez mai cu sârg, cu
seriozitate, iar singura care ştia despre acest lucru, în afara familiei mele,
era Ana Predoiu Iovan, draga mea prietenă de suflet. Ea a fost cea care m-a
ajutat financiar să-mi lansez şi cartea. Apoi tot ea a venit cu propunerea să
facem o expoziţie cu toate icoanele mele, care îi plăceau tare mult. Am fost de
acord, am avut încredere deplină în Ana şi totul a decurs foarte bine, deşi am
întâmpinat şi unele dificultăţi.
Pictez în stilul bizantin, mă
străduiesc să respect canoanele Bisericii noastre Ortodoxe în ceea ce privesc
icoanele, realizarea acestora.
Pictez din pasiune şi plăcere, asta
pot să fac eu cel mai bine, acum. Pictura este, pentru mine, un refugiu, mă
simt astfel ocrotită, ferită de zgomotul obositor al lumii. Este o oază de
linişte, unde mă regăsesc ca şi fiinţă, unde îmi este atât de bine… Este acel
„acasă”, al sufletului meu. Trăiesc fiecare scenă în parte ca şi cum aş fi şi
eu prezentă acolo, ca făcând parte din scena respectivă, simt cum stau de vorbă
cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Măicuţa Domnului şi cu toţi Sfinţii pe care
îi pictez.
Culorile le îmbin după cum îmi e sufletul,
după cum simt înăuntrul meu; intuiesc cam ce culori ar trebui să combin, pentru
a ajunge la nuanţa dorită. Când pui dragoste în ceea ce faci, descoperi mereu
în tine lucruri despre existenţa cărora nu aveai ştiinţă. Dragostea face
minuni! Dragostea de frumos, de sensibil, de bun! Slavă lui Dumnezeu, pentru
toate!
Pe
aripi de cânt
În urmă cu patru-cinci ani, am primit
cadou, de la soţul meu, o chitară, iar acest lucru m-a făcut să încep să cânt
mai mult, deşi e foarte greu să te apuci să studiezi un instrument la vârsta
mea. Am învăţat, totuşi, mici acorduri şi mă simt mulţumită. Am deja suficiente
piese pentru a scoate un album muzical. M-am gândit deja şi la titlu: Scrisoare
către aproapele. Ana, prietena mea dragă, şi-ar fi dorit să-l scoatem în 2014, în luna
noiembrie, de Sfântul Grigorie Decapolitul, dar nu a fost să fie, căci ea a
trebuit să plece la drum lung, poate în Rai, ca să ne vegheze şi să se roage de-acolo
mai mult pentru noi… Nu vreau să renunţ la idee şi voi face tot ceea ce-mi va
sta în putinţă, când va veni momentul potrivit pentru aceasta. Fiecare piesă pe
care am scris-o este parte din mine. Prin urmare, simt cum muzica este viaţa
mea!
- Eşti un artist, în adevăratul sens
al cuvântului!
”Tot ceea ce fac este din
dragoste și pasiune”
- M-ai declarat artist!... Draga mea,
e mult prea mult spus „artist”, având în vedere că eu nu am putut studia mai
mult decât liceul. Tot ceea ce fac este
din dragoste şi pasiune. Îmi place să împart binele şi frumosul cu toţi cei
care au neovie de acestea, aşa cum şi eu primesc atâtea bucurii de la
dumneavoastră, apropiaţii şi prietenii mei minunaţi!
- Îţi mulţumim pentru interviul
acordat şi pentru destăinuiri. Îţi dorim, din suflet, ca Bunul Dumnezeu şi
Măicuţa Domnului să te ajute în toate, să-ţi fie alături mereu!
- Vă mulţumesc, la rându-mi, din
suflet, pentru bunăvoinţă, răbdare şi iubire! Fie ca Bunul Dumnezeu să vă
dăruiască sănătate sufletească şi trupească, spor în tot ceea ce este bun şi de
folos în această viaţă! Măicuţa Domnului să vă ocrotească! Mă iertaţi!
profesor calificat
de limba și literatura română Nicoleta Enculescu, București
http://flacaraarzand.blogspot.ro/2015/05/talent-si-efortartist-plastic28-04-2015.html
https://www.youtube.com/watch?list=PLx_GBNs8AYzqlzrFToj6-Y3YUFv0fdLcp&v=wluu-VqZq-A
